Daniel Keating explică ce înseamnă să fii „Născut anxios”

O scurtă introducere referitoare la sistemul dereglat de stres

Incapacitatea unui copil de a sta cuminte atunci când se află într-o sală de clasă, de a se concentra și de a-și controla emoțiile și atenția este diagnosticată de obicei ca tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD) sau ca deficit intelectual, însă există posibilitatea ca copilul respectiv să se confrunte în realitate cu o modificare biologică a cărei apariție constituie un răspuns aflat în legătură cu o reacție socială adversă care s-a produs la începutul vieții sale și care i-a afectat capacitatea de gestionare a anxietății și stresului. Știm foarte bine că lipsa afecțiunii și a îngrijirii după naștere are efecte negative asupra dezvoltării sănătoase a personalității umane, însă aceasta determină și o dereglare a nivelului de stres. Dereglarea se produce la nivel epigenetic, adică în cadrul mecanismelor care pot schimba modalitatea de funcționare a genelor. O primă astfel de schimbare are loc în gena NR3C1, care se ocupă de felul în care organismul răspunde la stres. Ce se întâmplă mai exact? Schimbarea epigenetică denumită „metilare” (fiindcă metilul este compusul chimic responsabil de modificarea respectivă) blochează gena care are ca scop oprirea reacției de apărare în momentul în care amenințarea dispare. Astfel apare un proces de dereglare a nivelului de stres, care determină eliberarea de cortizol în organism într-o cantitate mare și pe o perioadă îndelungată de timp. De aceea oamenii care au un sistem dereglat de stres se pot confrunta constant cu stări intense de anxietate, agitație, furie și cu incapacitatea de a se concentra. Practic organismul lor rămâne tot timpul într-o stare de alertă, astfel încât să poată răspunde prompt la stresul perceput. Pe lângă toate aceste dificultăți, procesul respectiv creează încă o problemă majoră: schimbarea epigenetică a reacției la stres poate fi transmisă la nivel genetic, fără ca structura ADN-ului să se modifice în vreun fel (pp. 16 – 31).

Studiile pe care s-a fundamentat descoperirea metilării

Pe scurt, au fost corelate rezultatele cercetărilor realizate în mai multe domenii. Daniel Keating relatează despre dialogul său cu Fraser Mustard, care îi vorbește despre cercetările epidemiologului britanic Michael Marmot, de pe parcursul secolului trecut, ale căror rezultate au evidențiat faptul că angajații de rang inferior au o predispoziție de patru ori mai mare la a dezvolta boli grave sau de a muri mai rapid în comparație cu angajații de rang superior. Dar ce produce acest fenomen? Au fost excluși factorii precum exigențele fizice profesionale, limita accesului la îngriji medicale sau stilul de viață. Astfel că Fraser a continuat să vorbească despre munca psihologei americane Emmy Werner, care a cercetat fenomenul rezilienței în cazul persoanelor cu un statut social scăzut și care a descoperit că acei indivizi care au reușit să facă față cu bine la evenimentele stresante sau traumatice ale vieții au fost cei care au avut în perioada copilăriei sau a adolescenței o legătură afectivă puternică cu unul dintre părinți (sau cu ambii părinți). Concluzia? Există posibilitatea ca atât îngrijirea adecvată, cât și educația, să poată atenua efectele negative pe care le produce statutul social scăzut. Dar mai există o cercetare ale cărei rezultate sunt relevante în acest caz, și anume cea realizată de cercetătorul britanic David Barker, care a descoperit că hrana pe care copilul o primește în viața sa intrauterină este un factor esențial care influențează șansa de a dezvolta probleme de sănătate în perioada adultă. Așadar, ceea ce se petrece cu copilul în perioada intrauterină afectează dezvoltarea sa ulterioară. Ce arată toate aceste rezultate? Existența unui factor legat de circumstanțele socio-economice care afectează sănătatea umană (pp. 34 – 43).

Pentru descoperirea acestui factor a fost înființat proiectul „The Human Development Program” (HDP) în cadrul căruia a fost creată o echipă din mai mulți specialiști din diverse domenii. Aceștia au avut acces la rezultatele unor evaluări realizate pe un eșantion de 17.000 de persoane din Anglia, Scoția și Țara Galilor, unde participanții au fost evaluați la vârsta de 7, 11, 16, 23 și 33 de ani. Rezultatele au arătat că statutul socio-economic scăzut de la momentul nașterii corelează cu dificultăți ulterioare, precum lipsa succesului educațional, delincvența, performanțe profesionale slabe și probleme de sănătate. Însă acest lucru este valabil la toate clasele sociale, având un „efect gradual”, ceea ce înseamnă că consecințele respective au afectat cel mai puternic nivelul cel mai scăzut al scării socio-economice, dar au continuat să afecteze și clasele de mijloc și cele superioare, însă cu un impact descrescător. Cu toate acestea, factorul rămâne încă nedescoperit (pp. 44 – 46).

Un indiciu nou este oferit de primatologul Stephen Suoemi, care a realizat o serie de cercetări în ceea ce privește efectul pe care adversitatea timpurie o are asupra macacilor rhesus, separând câteva dintre maimuțele nou-născute de mama lor pentru a determina efectele lipsei îngrijirii acesteia. La un an după ce acestea au fost separate, ele s-au întors înapoi în grup, unde au început să manifeste probleme comportamentale și dependențe. Cu ce anume corelau aceste conduite? Cu un nivel crescut de stres. Cercetările menționate la începutul acestui paragraf au arătat că maimuțele care erau private de prezența mamei se confruntau cu o amplificare a reacției în fața stresului și că axul hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal (HHC), responsabil pentru eliberarea cortizolului, continua să fie activ chiar și în situații lipsite de amenințare. Mai mult decât atât, maimuțele private de îngrijiri au avut o tendință mai mare de a alege să consume alcool, atunci când acesta le-a fost pus la dispoziție alături de suc și apă, ceea ce indică și o vulnerabilitate spre dezvoltarea dependențelor (pp. 47 – 48).

Psiholoaga Megan Gunnar a adus o nouă contribuție în descoperirea procesului de metilare prin studiul pe care l-a realizat pe copiii români părăsiți în orfelinatele din perioada comunistă, care și-au petrecut o parte importantă din viață închiși în camere mari, cu paturi supraetajate înghesuite și cu o supraveghere redusă din partea altor adulți. Odată cu căderea regimului comunist, Gunnar a început să studieze dezvoltarea acestor copii, iar rezultatele au indicat că toți aceia care au fost adoptați înainte de vârsta de un an prezentau exact aceleași modele comportamentale precum cele ale maimuțelor care au fost îndepărtate de mama lor, adică un sistem de reacție la stres neregulat și dificultăți comportamentale semnificative. În final, neurologul Michael Meaney a contribuit prin cercetările pe care le-a realizat asupra șoarecilor privați de îngrijirea maternă. Acesta descoperise un mecanism biologic specific ființelor care au suferit de stres la începutul vieții, iar Moshe Szyf, cercetător în epigenetică, a propus explorarea schimbărilor epigenetice la nivelul genelor care controlează sistemul de stres. Rezultatul? Descoperirea metilării: schimbarea epigenetică, adică modificarea funcției unei gene, poate fi determinată de un factor extern – în acest caz, lipsa îngrijirii din primul an de viață. Metilarea se referă la faptul că o grupare de metil se atașează comutatorului de pornire/oprire a genelor specializate în eliberarea cortizolului, modificând funcția acestora. Altfel spus, gena responsabilă de pornirea/oprirea axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal încetează să mai funcționeze în mod corect. Stresul intens resimțit în perioada copilăriei poate metila gena responsabilă de controlul sistemului de gestionare a stresului (pp. 49 – 52).

Așadar, statutul socio-economic scăzut joacă rolul unui indicator al adversității timpurii. Însă lipsa de îngrijire sau precaritatea acesteia din prima parte a vieții copilului nu este determinată doar de dezavantaje socio-economice, ci și de implicațiile vieții moderne (stresul profesional, stresul partenerilor de viață etc.). Acest lucru evidențiază un aspect la fel de relevant: schimbarea epigenetică poate surveni ca urmare a stresului pe care mama îl resimte pe parcursul sarcinii, ceea ce înseamnă că această modificare poate fi transmisă generațiilor următoare, fără ca ADN-ul să fie modificat. Concluzia este îngrijorătoare, întrucât această schimbare devine parte specifică a constituției și a moștenirii noastre biologice (pp. 52 – 55).

Primul an de viață este o perioadă critică

Înțelegem că unii copii se pot confrunta cu stări intense de anxietate încă din naștere, ca urmare a metilării care s-a produs în perioada intrauterină din cauza stresului resimțit de mamă sau ca urmare a moștenirii versiunii metilate a genei. Totuși, ceea ce se petrece pe parcursul primului an de viață poate influența radical modalitatea de funcționare a sistemului de gestionare a stresului, de unde rezultă că metilarea poate să apară și ca urmare a stresului pe care copilul îl percepe în primul său an de viață. Știm că stresul afectează felul în care se dezvoltă creierul, deci structura acestuia (hipocampul – implicat în procesul de învățare; amigdala – implicată în gestionarea emoțiilor; cortexul prefrontal – implicat în desfășurarea funcțiilor executive), dar și că genele legate de comportamentul matern de îngrijire sau de producerea ocitocinei („hormonul încrederii”) sunt afectate de adversitățile din copilăria timpurie. Cercetările realizate de Gunnar asupra copiilor din orfelinatele românești arată că cei mai mulți dintre ei s-au confruntat cu niveluri ridicate de stres încă de la începuturile vieții și că acesta a determinat apariția unor crize sau unor perioade de izolare față de ceilalți. De asemenea, un alt studiu realizat pe un eșantion de mame și de nou-născuți din timpul Războiului din Congo a arătat că copiii mamelor care au suferit traume de război (răpiri, violuri etc.) aveau niveluri de stres mult mai ridicate decât cei ai mamelor care nu au suferit astfel de traume. Dar metilarea stresului poate apărea și în condiții mai puțin amenințătoare decât un război, după cum arată „Proiectul Furtuna de Zăpadă” care a evaluat nivelul de stres al copiilor născuți în 1998, în Quebec, în timpul unei furtuni majore de zăpadă care a afectat un număr mare de familii prin blocarea căilor de acces către orașe și întreruperea curentului electric pentru câteva săptămâni. Studiul a descoperit că copiii respectivi s-au confruntat cu efecte ale metilării pe parcursul a mai mulți ani de la acest eveniment (pp. 56 – 64).

Cum ne dăm seama că un bebeluș suferă de un sistem de stres dereglat?

Diagnosticarea unui sistem de stres dereglat este extrem de dificilă în prezent, însă există câteva semne care pot indica faptul că un copil se confruntă cu această condiție: o sensibilitate exagerată la mișcări, atingeri sau sunete bruște, o dispoziție proastă frecventă, iritabilitate generală, dificultăți în obținerea stării de calm chiar și după ce i-au fost satisfăcute toate necesitățile, dificultatea de a adormi sau treziri repetate pe parcursul nopții, timiditate exagerată și incapacitatea de integrare. Dificultatea în acest caz constă în faptul că manifestările respective pot fi semne ale unor alte tulburări, precum tulburarea de spectru autist sau tulburarea de anxietate. Keating atrage atenția că în astfel de cazuri este întotdeauna necesară evaluarea unui specialist pentru formularea unui diagnostic clar (pp. 71 – 72).

Cum putem ajuta un nou-născut care se confruntă cu un sistem dereglat de stres?

Pentru început, cel mai important este să-i oferim copilului căldură emoțională și să reacționăm rapid la necesitățile sale. Cu cât reacționăm mai rapid la nevoile acestuia, cu atât el va dezvolta sentimente de încredere față de noi și, implicit, de fericire. Altfel spus, aceasta este principala modalitate de formare a atașamentului. Internalizarea încrederii crește în mod treptat toleranța la întârzierile reacțiilor celor care îl îngrijesc, iar în acest fel se formează legăturile neuronale timpurii care îi permit copilului (mai întâi în mod inconștient) să găsească soluții pentru rezolvarea problemelor și să se autoliniștească. Totodată, afecțiunea și atenția sunt esențiale pentru creșterea nivelurilor de ocitocină și de serotonină, substanțe chimice care acționează împotriva stresului. De exemplu, nivelul de ocitocină crește atât la mamă, cât și la copil, atunci când aceștia se țin în brațe și se privesc în ochi, precum și în timpul alăptării. Emoțiile care apar în momentele de conexiune influențează dezvoltarea unor mecanisme de protecție împotriva dereglării stresului, producând stări de calm și de fericire, absorbind cantitățile excesive de cortizol din organism. Serotonina are capacitatea de a atenua intensitatea anxietății, dar și manifestările comportamentale cauzate de aceasta. Pe măsură ce copilul primește afecțiune și atenție în primul său an de viață, producția naturală de serotonină se intensifică, protejându-l astfel de stres (pp. 73 – 78).

Autoliniștirea și factorii de reglare ascunși

Formarea atașamentului este fundamentală în ceea ce privește capacitatea de a învăța să ne autoliniștim. Internalizarea propriilor emoții influențează durata răspunsului la stres și intensitatea acestuia. Autoliniștirea este un proces de autoreglare, ceea ce înseamnă că este direct influențată de propriile alegeri (pp. 85 – 86). Însă există trei factori de reglare ascunși care acționează încă din prima zi de naștere și care depind de reacțiile celor care îngrijesc copiii (pp. 87 – 89):

1) Contactul fizic (ținutul în brațe și atingerile fizice regulate) reprezintă un factor de reglare extern, în lipsa actuală (din primul an de viață) a unui sistem intern de reglare. Cu cât un copil este ținut în brațe mai mult timp, cu atât scade frecvența plânsului și a stării de agitație. De asemenea, reglarea fiziologiei copiilor care sunt ținuți la naștere în incubatoare este facilitată în mod direct de atingerea fizică regulată a acestora.

2) Sistemul ocitocinei se activează prin intermediul apropierii fizice, în special în timpul alăptării, fiind extrem de eficient în contracararea excesului de cortizol din organism.

3) Zaharoza are capacitatea de a contracara cortizolul din organism, de obicei prin alăptare, dar poate fi consumată și prin intermediul laptelui praf.

Ce pot face părinții pentru un copil cu un sistem dereglat de stres pe parcursul copilăriei și a școlii?

În perioada vârstei de 2-3 ani, copii încep să își dezvolte independența față de părinți. Cum pot părinții să îi susțină în acest proces? Pentru început, prin cultivarea capacității de a lua decizii – părinții le pot oferi copiilor posibilitatea de a alege (culoarea unui tricou, jucăria pe care o dorește, unde să realizeze următoarea plimbare etc.), încurajând astfel dezvoltarea sentimentelor de putere, precum și posibilitatea de exercitare a propriei judecăți (în anumite limite). De o importanță majoră este și comunicarea, fiindcă prin aceasta copilul dezvoltă capacitatea de autoreglare. În perioada copilăriei, vocea părintelui constituie o sursă de consolare și confort, iar conversațiile stimulează luarea deciziilor, autocontrolul și înțelegerea propriilor emoții. Verbalizarea alegerilor copilului, precum și a planurilor acestuia facilitează apariția dialogului intern, considerat ca fiind un factor esențial în procesul de autoreglare (pp. 96 – 100).

Părinții îl pot învăța pe copil să respecte rutina de viață, cum ar fi orele de somn, orele de masă etc., căci prin rutină se formează modalitatea în care gândim și în care acționăm, influențând cantitatea de cortizol, serotonină și ocitocină din organism. Totodată, în perioada copilăriei este extrem de important ca părinții să seteze anumite limite și așteptări referitoare la comportamentul copiilor lor, însă în cazul copiilor cu un sistem dereglat de stres acestea pot fi percepute ca amenințări. De aceea rutina poate fi benefică în astfel de situații, iar ea trebuie exersată până în punctul în care stabilirea limitelor nu mai generează reacții negative (pp. 100 – 105).

Introducerea într-o nouă colectivitate (precum grădinița) poate crea dificultăți pentru un copil cu un sistem dereglat de stres. Acest lucru se poate datora dominației sociale care se produce în clasă, prin alcătuirea ierarhiei, dar și din cauza comparațiilor de statut. Pentru a se putea integra cu succes, copilul trebuie să învețe să formeze alianțe cu colegii săi mai degrabă decât să-i domine. Cu toate acestea, formarea alianțelor nu reprezintă o sarcină ușoară. Copiii manifestă în perioada grădiniței cele mai frecvente comportamente agresive (mușcături, lovituri etc.) cu scopul de a-și proteja statutul ierarhic, iar pentru un copil cu un sistem de stres dereglat (care poate fi agresiv ca urmare a reacției în fața stresului) există o șansă mai mare de a fi exclus social (deși există situații când excluderea se datorează mai degrabă unei autoizolări decât unui comportament agresiv). Ambele tipare comportamentale (internalizarea/externalizarea) sunt legate de o hiperactivitate a axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal, iar problema este cu atât mai dificilă cu cât acești copii tind să perceapă conflicte în comportamente neutre – un fenomen cunoscut sub denumirea de „atribuire de intenții ostile”. În final, copilul cu un sistem dereglat de stres se poate confrunta cu dificultăți de învățare, ca urmare efectelor adversităților timpurii care modifică structura hipocampului, regiune a creierului care se ocupă de achiziționarea, îmbunătățirea și menținerea noilor competențe, dar și ca urmare a incapacității de a aloca îndeajuns de multe resurse mentale pentru acest proces (întrucât atenția este mai degrabă orientată spre amenințările reale sau imaginare percepute decât spre învățare) (pp. 106 – 109).

Stresul în perioada adolescenței

Adolescența este perioada în care are loc dezvoltarea activă a cortexului prefrontal, regiune a creierului care este implicată în formarea capacității de autoreflecție și autocontrol, preluând funcția decizională a comportamentelor și răspunsurilor noastre. Totuși, în aceeași perioadă se dezvoltă mult mai puternic și creierul inferior din sistemul limbic, implicat în procesul de stimulare emoțională, în cel de căutare de senzații tari, riscuri și recompense (de unde și manifestările comportamentale și emoționale specifice adolescenței, precum asumarea riscurilor, impulsivitatea, dorința sexuală etc.). Așadar, creierul inferior (impulsivitatea) tinde să preia controlul asupra comportamentului adolescentului, în detrimentul creierului superior (conștiința) (pp. 121 – 124).

Sinaptogeneza este primul dintre factorii care accentuează tensiunea dintre impulsivitate și conștiință. Formarea de noi celule receptoare reprezintă un risc, fiindcă ele asociază comportamentul cu o anumită stare. Un exemplu este cel al dopaminei, care se secretă atunci când un comportament produce plăcere. Comportamentul respectiv va fi memorat, iar adolescentul va tinde să repete experiența respectivă. De ce însă un risc? Fiindcă experiența respectivă poate fi dăunătoare, cum ar fi în cazul consumului de nicotină sau de droguri. Repetând experiența, adolescentul trece prin procesul scurtcircuitului sinaptic (al doilea factor), în cadrul căruia are loc selectarea celulelor care vor supraviețui și care vor forma circuite neuronale specifice. Mielinizarea (care se ocupă de accelerarea conexiunilor dintre circuitele creierului prin intermediul mielinei) constituie cel de-al treilea factor care accentuează tensiunea mai sus menționată, fiindcă acest proces permite mesajelor să călătorească mult mai rapid în creier, contribuind la formarea obiceiurilor (pp. 124 – 127).

Întrucât sistemul de răspuns la stres este mult mai activ în perioada adolescenței (lucru valabil pentru orice individ), cei care se confruntă cu metilarea stresului pot manifesta reale dificultăți în încercarea de a se adapta cerințelor acestei perioade. Sentimentul că este ignorat de o anumită persoană, cearta cu un prieten, rezultatele școlare slabe etc. pot exagera problemele în cazul unui adolescent cu un sistem dereglat de stres. Acesta se poate confrunta chiar și cu atribuirea de intenții ostile, prin perceperea unor amenințări sau insulte imaginare. Pe lângă anxietatea resimțită în acest caz, adolescentul se poate confrunta cu creșteri ale nivelului de cortizol pe parcursul nopții, ceea ce îi poate afecta calitatea somnului. Având în vedere faptul că adolescenții prezintă o fază de somn întârziată și că majoritatea liceelor își desfășoară programul dimineața, ei se pot confrunta cu deficite de somn. Acestea din urmă determină o autoreglare proastă, care apoi conduce la dificultatea de gestionare a interacțiunilor sociale și la scăderea capacității de menținere a atenției și a învățării, creând astfel un cerc vicios. Keating propune învățarea tehnicilor de „mindfulness” în vederea gestionării acestor trăiri, alături de formarea unor relații sociale pozitive, intime, care să contribuie la formarea de ocitocină și serotonină și care să poată combate excesul de cortizol. De asemenea, implicarea în cel puțin o activitate extrașcolară este extrem de eficientă în combaterea stărilor excesive de stres, prin satisfacțiile pe care adolescentul le poate obține în cadrul lor (pp. 128 – 139).

Implicațiile stresului în viața adultă

Adulții se pot confrunta cu adevărate obsesii referitoare la problemele profesionale și la relațiile pe care le au cu ceilalți, unde pot manifesta chiar și atribuirea de intenții ostile. Munca în exces îi poate determina pe adulți să-și petreacă orele de somn în fața ecranelor de lucru, ceea ce, după cum am văzut în cazul adolescenților, perturbă capacitatea de autoreglare. De obicei, aceste evenimente produc stări intense de anxietate, însă dereglarea sistemului de stres se poate exprima și prin furie, în special atunci când lucrurile nu merg așa cum își doresc ei. De ce apare furia? Fiindcă aceasta împărtășește circuite similare cerebrale și fiziologice similare cu anxietate și, mai mult decât atât, pentru că poate permite controlul temporar al mediului înconjurător. Excesul de cortizol poate crea o stare de agitație continuă, iar adultul se poate simți copleșit de aceasta, percepându-se ca fiind incapabil de a suporta emoțiile generate de ea. Acesta este momentul în care răspunsul în fața stresului poate fi unul de fugă, în care adultul se detașează de ceea ce se întâmplă în jurul său și se izolează. Astfel de evenimente pot afecta o persoană într-atât de puternic încât își poate pierde capacitatea de a se relaxa sau de a realiza lucruri cu entuziasm. În orice caz, dacă dereglarea sistemului de stres a produs în adolescență depresie, atunci este cel mai probabil ca aceasta să revină la vârsta adultă, atunci când individul se confruntă cu noi surse de stres (pp. 144 – 146).

Încărcătura alostatică este efectul fizic al stresului repetat sau cronic: suprasolicitarea sistemului de stres determină acumularea continuă de cortizol, care ajunge să se răspândească în organism în cantități mult mai mari decât în mod normal. Fiind toxic pentru majoritatea organelor, acesta are un efect negativ asupra sănătății. Există în acest sens o legătură evidentă între excesul de cortizol și sindroamele metabolice (diabet, obezitate etc.), tulburările de somn și bolile cardiovasculare. Dar pot adulții să combată aceste efecte? Din fericire, răspunsul este unul afirmativ. Sinaptogeneza continuă pe tot parcursul vieții, chiar dacă nu la aceeași intensitate ca în perioada adolescenței, motiv pentru care adulții se pot folosi de aceasta pentru a crea noi circuite neuronale de răspuns în fața stresului. Cum? Prin autocunoaștere, adică prin atenția orientată spre propriile trăiri, spre propriile acțiuni și dorințe. Totodată, conexiunile sociale joacă un rol extrem de importat în procesul de recalibrare și în felul în care putem combate stresul. Relațiile sincere cu ceilalți, deschise, interacțiunile sociale pozitive ne pot ajuta să facem față perioadelor stresante într-un mod benefic. Mai mult decât atât, activitatea fizică regulată are un efect extrem de benefic în procesul de autoreglare, căci aceasta influențează în mod pozitiv activitatea cortexului prefrontal și a hipocampului (pp. 149 – 161).

Stresul este contagios

Dincolo de orice metaforă, stresul este cu adevărat contagios la nivel fiziologic. Să privim spre câteva exemple, cum ar fi cel al experimentului figurii lipsite de expresie, unde mamele au fost instruite să-și mențină expresia feței neschimbată în interacțiunea cu copiii lor – rezultatele au arătat că perceperea figurii lipsite de expresie determină eliberarea de cortizol în organismul copiilor, care devin agitați, ceea ce conduce apoi la creșterea nivelului de stres la mame. De asemenea, cercetările realizate pe adulții care lucrează în echipe au evidențiat că un număr restrâns de persoane stresate pot influența răspunsuri similare din partea celorlalți. Iar de cele mai multe ori nici nu este necesară o întâmplare tragică, ci o simplă discuție despre o ceartă pe care au avut-o cu proprii copii (pp. 164 – 167).

Keating afirmă chiar existența unei epidemii de stres și a unei surse societale care o întețește: inegalitatea socială. Aceasta din urmă nu se referă doar la inegalitatea veniturilor (deși are o legătură importantă, însă inegalitatea veniturilor nu ia în considerare bogăția generală a familiilor, prin banii moșteniți, prin economiile acestora etc. – ceea ce îi poate afecta pe oameni prin grijile pe care și le fac în legătură cu posibilitatea pierderii locului de muncă, a bolii unui membri al familiei ș.a.), ci și la diferențele nivelului educațional al părinților, al statutului profesional al acestora, chiar și la diferențe geografice sau referitoare la infrastructura locuințelor lor. Desigur, inegalitatea socială este legată și de apartenența individului la un anumit grup, mai precis de etnia, sexul, cultura și religia sa. Un alt aspect îngrijorător cu privire la inegalitatea socială constă în faptul că este foarte probabil ca persoana care reușește să-și depășească statutul socio-economic din naștere (adică cel al familiei) să se confrunte în continuare cu probleme de sănătate care sunt specifice poziției sociale a familiei în care s-a născut (pp. 171 – 179).

O altă descoperire importantă este aceea că cu cât diferențele de pe scara socială sunt mai abrupte, cu atât societatea respectivă se confruntă cu performanțe educaționale mai slabe și cu o stare generală de sănătate mai proastă. Chiar și durata medie a vieții este afectată de inegalitatea abruptă dintr-o societate. Dar ce determină diferențele dintre diferite societăți în ceea ce privește discrepanțele de pe scara socială? Factori sunt mulți: diferențele de investiții în măsurile de protecție socială (educația), bogăția națională totală, nivelul investițiilor în dezvoltarea umană (servicii sociale, programe de educație preșcolară, educație publică, pregătirea oamenilor pentru o a doua carieră etc.), stigmatizarea șomajului, iar lista poate continua (pp. 183 – 191).

Ce putem face pentru a rezolva aceste probleme?

Keating consideră că pentru început este necesară contracararea inegalităților veniturilor prin intermediul unui sistem fiscal progresiv, în care cei cu venituri mai mari să plătească impozite mai mari, întrucât redistribuirea veniturilor ar avea capacitatea de a reduce inegalitatea socială. De asemenea, statele ar trebui să-și sprijine cetății prin alocarea resurselor naționale în vederea organizării programelor de educație preșcolară și de protecție a veniturilor angajaților, întrucât rezultatele din cercetările economistului James Heckman, premiat cu Nobel, au arătat că toți acei copii care au avut parte de programe de dezvoltare și învățare de la începutul vieții au înregistrat ulterior o stare de sănătate mai bună, o mai mică nevoie de educație specială, dar și rate de absolvire și de angajare mai mari în comparație cu cei care nu au beneficiat de programele respective (pp. 196 – 201).

Un alt factor implicat în diferențele de inegalitate socială dintre națiuni se referă la narațiunile naționale, adică la acele narațiuni dezvoltate de o anumită națiune în vederea înțelegerii lumii sociale și pentru favorizarea coeziunii sociale. Alegerile pe care le fac oamenii dintr-o anumită societate sunt direct influențate de „dependența de calea deja aleasă”, care se referă la faptul că oamenii iau în calcul anumite decizii în funcție de deciziile pe care le-au luat în trecut (pp. 202 – 207).

Mamele însărcinate ar trebui să aibă acces la asistență medicală prenatală, pentru monitorizarea stării de sănătate a sa și a fătului, cu posibilitatea intervențiilor medicale în cazul în care ele sunt necesare. O astfel de oportunitate ar reduce din stresul pe care mama îl resimte cu privire la dezvoltarea bebelușului, prin furnizarea unor informații exacte și prin recomandarea tehnicilor de gestionare a stresului. Totodată, sunt necesare asigurări medicale pentru îngrijirea prenatală la prețuri accesibile tuturor oamenilor. Dacă mama este angajată, atunci este necesar ca angajatorul să se asigure că reduce stresul acesteia la locul de muncă, prin acordarea unui program flexibil și prin evaluarea cerințelor fizice pe care aceasta le are de îndeplinit, chiar și prin politicile referitoare la pauze sau la posibilitatea de a merge la toaletă. Mamele ar trebui să beneficieze de sprijin salarial pe parcursul concediului de maternitate, dar și de siguranța că se pot întoarce apoi la locul de muncă. De asemenea, după naștere părinții ar putea să beneficieze de vizite la domiciliu din partea asistentelor medicale (pp. 208 – 212).

Copiii ar trebui învățați în școală să deprindă abilitățile de bază pentru a învăța să se autoregleze, prin exerciții de respirație, prin număratul până la zece, chiar și prin îmbrățișări. Profesorii ar trebui să construiască relații cu elevii lor, oferindu-le acestora conexiuni sociale benefice. Introducerea educației sexuale atotcurpinzătoare în școli, la fel ca și acordarea de permise auto care să limiteze distragerea atenției șoferilor (prin reducerea nr. de persoane care au voie în vehicul în același timp) poate fi benefică în cazul adolescenților. În cazul adulților este necesară distincția dintre stresul real și stresul productiv, prin echilibrarea cererilor și a capacității de lucru. Identificarea persoanelor din echipele de lucru care suferă de stres și susținerea acestora este extrem de importantă pentru productivitatea întregului proiect. Este necesară construirea și susținerea unor conexiuni sociale productive, la fel ca și clarificarea obiectivelor companiei și a scopurilor pentru care lucrează angajații acesteia. Toate aceste măsuri ar putea reduce nivelul de stres al oamenilor și ar putea îmbunătăți calitatea vieții lor (pp. 213 – 219).

Text scris de Radu Mihai.

Vă rugăm să citați articolul în felul următor: Mihai, R. (2020, Septembrie 9). Daniel Keating explică ce înseamnă să fii „Născut anxios”. Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2020/09/09/daniel-keating-explica-ce-inseamna-sa-fii-nascut-anxios/

Sursă de comprehensiune, explicație și meditație: Daniel P. Keating, „Născut anxios: scapă de impactul dificultăților din primii ani de viață”, trad. Bianca I. Stănescu, editura Curtea Veche, București, 2019

Sursă imagine reprezentativă: libris.ro

Sursă foto #1: amazon.com
Sursă foto #2: ndianexpress.com
Sursă foto #3: nicolasbooks.com
Sursă foto #4: bizjournals.com