Isus: Bart Ehrman versus Brant Pitre în ,,Cum a devenit Isus Dumnezeu’’ și ,,Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus’’

Pledoaria pentru Iisus a lui Brant Pitre este și o critică la adresa lui Bart Ehrman, a teoriei telefonului fără fir despre Evanghelii și mai ales a considerării lui Isus ca profet apocaliptic transformat după înviere în Fiul lui Dumnezeu prin ,,preamărire’’ sau ,,apoteoză’’, cum ar spune Moshe Idel în cartea sa despre Fiul/fiii lui Dumnezeu. Discuția se poartă, așa cum s-a purtat de milenii, în jurul scrierilor rămase, presupuse a fi existat și pierdute, canonice și apocrife. Bart Ehrman vrea să facă știință când cercetează scrierile de la originea creștinismului și despre Isus, o știință a istoriei și a filologiei cu diverse domenii de cercetare constituite treptat chiar din primele secole ale creștinismului.

Fiindcă întrebarea asupra autenticității scrierilor despre Isus, acuzațiile asupra falsificării textelor, au apărut odată cu înfruntarea viziunilor comunităților creștine din primele secole despre cine a fost Isus. Bart Ehrman se declară un om care nu mai crede în divinitatea lui Isus, nici în învierea sa, ci într-un predicator evreu apocaliptic, anunțând o împărăție iminentă, informațiile transmise despre el fiind modificate inevitabil pe cale orală, transformându-l în divinitate de unele comunități creștine, apoi de Biserica oficială.

Ehrman pare a fi onest în a nu-și ascunde credința din spatele științei sale urnite pentru a demonstra, justifica, ce crede el despre cine a fost Isus. Nu știm în ce măsură credința sa i-a determinat știința despre înțelegerea și interpretarea lui Isus sau invers în ce măsură știința i-a determinat credința, dar știm că fără credința în știința lui nu ar fi scris o carte de aproape 400 de pagini despre apoteoza sau preamărirea predicatorului evreu din Galileea, chiar și criticabilă, o carte frumoasă și instructivă.

De cealaltă parte, criticul lui Ehrman, Brant Pitre, este credinciosul care-și folosește știința și argumentarea în pledoaria pentru Isus, Fiul lui Dumnezeu. Nu trebuie să exagerăm făcând supoziția că toată știința lui ar fi în slujba credinței sale în Isus, Fiul lui Dumnezeu, uneori știința, chiar și prin îndoielile produse, poate susține credința adusă în interogație, interogația născută odată cu viața lui Isus: ,,nu este acesta fiul teslarului?’’ (Mat. 13, 55), ,,dar voi cine ziceți că sunt eu?’’ (Marcu 8, 29; Luca 9, 20)…

Teoria telefonului fără fir: sunt Evangheliile scrise de anonimi? Puteau fi scrise de ucenicii-oameni simpli? Sunt Evangheliile biografii sau povestiri/basme?  

Exegetul ,,ateu’’ Ehrman, cum îl numește Pitre, susține că narațiunile despre Isus s-au schimbat, fiind spuse oral și circulând între mii de oameni pe distanțele uriașe ale Imperiului Roman. Relatările despre Isus devin ceva legendar, precum folclorul despre oamenii vestiți, Evangheliile fiind literatură populară anonimă, așa încât nu se știe cine a scris Evangheliile. Există după Ehrman, o datare a bibliștilor, începând cu anii 65-70 a Evangheliei după Marcu și terminând cu anii 90-95 a celei după Ioan, deci la aproape 60-65 de ani după moartea lui Isus, când ,,toți sau aproape toți ucenicii lui Isus muriseră’’.

Acești scriitori anonimi utilizau povestirile care circulau despre Isus, de exemplu, cineva l-a auzit pe un Marcu povestind despre Isus și a scris și el o Evanghelie după Marcu, așa scrie Ehrman o povestire bună despre cum s-au scris Evangheliile. Evangheliile nu sunt notițele luate la picioarele lui Isus și sunt menite să anunțe ,,vestea cea bună’’ predicată de Isus. Evangheliile ar fi fost scrise și publicate anonim și apoi li s-ar fi spus ,,după Marcu’’ etc., pentru a li se conferi autoritate și pentru a manipula prin falsificare, autorii având ca țel promovarea unor interese personale, precum acela de a-l propovădui pe Isus. O teorie atrăgătoare pentru opinia devenită pre-judecată pentru unii că religia este doar manipulare sau amăgire a maselor, teorie folosită și de unii filosofi materialiști sau de ,,socialismul științific’’.

Însă de autenticitatea și încercările de falsificare a scrierilor sacre s-au preocupat părinții Bisericii din primele secole. Teoria anonimității Evangheliilor are o mare problemă: nu s-a descoperit nici o copie anonimă a unei evanghelii așa încât rămâne o pură supoziție. Pitre face o trecere în revistă a manuscriselor existente și datarea lor. Toate manuscrisele sunt numite fie prin ,,Evanghelia după…’’ fie direct ,,după Marcu’’, ,,după…’’ etc. Pitre respinge argumentul lui Ehrman că titlurile sunt adăugate de copiști pe baza ,,varietății de titluri’’, nu există o varietate, ci doar două variante. Este improbabil ca brusc din secolul II în zone diferite ale Imperiului Roman copiștii să fi început să adauge nume Evangheliilor. Cum le dădeau titluri? Cum știau să le atribuie, știut fiind faptul din Luca (I:1-4), că erau mai multe relatări despre viața lui Isus.

Un exemplu edificativ este Epistola către Evrei, care în manuscrisele rămase poartă titluri de la ,,Către Evrei’’, deci anonimă, până la ,,scrisă de Pavel’’ sau ,,de Timotei’’ în manuscrisele din secolele X-XI. Părinții Bisericii preocupați de autenticitatea scrisorii către Evrei au păreri diferite despre autor: este Pavel fără să o semneze sau o traducere a lui Luca ori este scrisă de Barnabas apropiatul lui Pavel sau chiar de Clement, episcopul Romei. Origen a renunțat să identifice pe autorul scrisorii, iar Eusebiu din Cezareea spune că doar Dumnezeu știe cine este autorul. Totuși nu putem să nu ne întrebăm de ce lipsesc manuscrisele din secolul I. Așteptau creștinii venirea împărăției și se îngrijeau mai puțin de conservarea manuscriselor? Pitre observă că Luca dedică Evanghelia unui Teofil, cum ar fi ca un om să rămână anonim, când dedică scrierea Evangheliei unui protector (Teofil)? Prin urmare, supoziția anonimității Evangheliilor, intenția de falsificare prin adăugarea numelor, este neplauzibilă/implauzibilă și netestată. În plus, de ce ar atribui cineva manuscrisul unui Marcu sau Luca, care nu l-au cunoscut pe Isus? Nu era mai bine să fie Evangheliile atribuite unor ucenici mai cunoscuți, cum au fost atribuite unele apocrife? Sau nu era mai bine să fie atribuită lui Petru, presupunându-se că Marcu și-a scris Evanghelia pe mărturia lui Petru? În Evanghelia după Ioan (21: 20, 24-25) combinând folosirea persoanei I singular și plural și a persoanei a III-a ucenicul iubit de Isus a mărturisit scriind ,,acestea’’, adică Evanghelia. Pitre spune că și Isus vorbește despre sine la persoana a treia putând crea confuzii. Astfel se despart exegeții în interpretarea textelor evanghelice, unii considerând că Isus vorbește despre sine la persoana a treia, alții că nu vorbește despre sine, cum este Ehrman, la fel și în cazul Evangheliei după Ioan unii exegeți evită să susțină sau resping faptul că ucenicul cel iubit, Ioan, ar fi scris Evanghelia. Pitre citează câțiva exegeți de la Ratzinger la Raymond Brown care susțin că cea mai justificată ipoteză ar fi că Ioan era autorul Evangheliei. Autorul folosește nume simbolice și în cazul Mariei numind-o ,,Femeie’’ încât ar putea folosi și pentru sine termeni precum ,,ucenicul cel iubit’’, chemând și la o identificare a cititorului cu ucenicul cel iubit.

O obiecție împotriva scrierii Evangheliilor de către ucenicii lui Isus, ei fiind simpli pescari, este că erau numiți fără carte (agrammatos). După Ehrman, ucenicii erau evrei neinstruiți, vorbitori de aramaică, în timp ce scriitorii evangheliilor erau creștini cu educație ,,aleasă’’, vorbitori de greacă. Nietzsche susținea că Evangheliile sunt scrise obișnuit, citind și împărtășind această spusă, autori cu ,,educație aleasă’’ sună forțat, acceptabil doar ca temei pentru interesul lui Ehrman de a justifica propria ipoteză. După Pitre, în secolul I, Epictet vorbește despre un bărbat că scrie ca un agrammatos (neinstruit), astfel ucenicii lui Isus erau oameni fără carte în contrast cu cărturarii, consecvenți în scris și citit. De exemplu, mulți elevi, studenți sau politicieni sunt fără carte în România și nu numai, pentru că scriu ca niște neinstruiți, nu citesc prea mult, în timp ce Patapievici este un om cu carte. După cum observă și Ratzinger/Benedict XVI, Zevedeu, tatăl lui Ioan și Iacov, avea lucrători, deci nu era un simplu pescar sărac (Marcu I:19-20). În plus, dictarea unui scrib, folosirea unui coautor, secretar, aceste variante sunt menționate în epistolele pauline, iar primii creștini chiar credeau că Evanghelia lui Ioan fusese dictată.

Pitre apelează și la ,,dovezi externe’’ pentru a demonstra că Evangheliile erau scrise de apostoli sau de ucenici ai lor. De exemplu, Papias la circa 130 d. Chr., spune că Matei a scris zicerile lui Isus în ebraică, apoi fiecare le-a interpretat cum a putut mai bine, Papias fiind ucenic al apostolului Ioan. Ieronim recunoscând că nu știe cine a tradus-o în greacă, nefiind exclus ca Matei să o fi tradus, el fiind vameș și știutor de carte. Despre Evanghelia lui Marcu, Papias spune că Marcu era ,,traducătorul lui Petru’’, scriind necronologic cuvintele Domnului transmise prin Petru, unica lui preocupare fiind să nu falsifice nimic. După Clement Alexandrinul, Evanghelia lui Marcu a fost scrisă la cererea ascultătorilor lui Petru, Marcu fiind un interpret, un ,,hermeneutes’’.  Despre Luca, Părinții nu ascund că nu l-a cunoscut pe Isus, el a scris Evanghelia lăudată de Pavel în 2 Corinteni 8, 18-19, fiind scrisă pentru neamuri în grecește, fiind ca o evanghelie a lui Pavel, el fiind însoțitorul lui Pavel și de profesie doctor. După Irineu (circa 180 d.Chr., ucenic al lui Policarp, care fusese ucenicul lui Ioan), Ioan, apostolul lui Isus, a scris ultima Evanghelie în Efes, forțat de împrejurarea apariției lui Cerintus și a ebioniților, care negau divinitatea lui Isus.

De remarcat că critica la adresa simplității apostolilor a apărut de la părinți: Clement Alexandrinul (circa 200 d. Chr.) remarca limbajul simplu al lui Ioan, iar Eusebiu spunea despre Ioan că nu are limbaj artistic și convingător, prin urmare de la Clement Alexadrinul și Eusebiu din Cezareea la Nietzsche nimic nou sub soare despre simplitatea Evangheliilor, dar aceste critici nu-l elimină pe Ioan ca autor. Vechii creștini, din secolul II, nu excludeau ca Ioan să fi dictat Evanghelia, unui discipol numit Papias, ce s-ar fi ocupat și de editarea textului. Iustin, la circa 150 d. Chr., vorbea despre memoriile apostolilor și urmașilor lor…Celsus, critic al creștinismului, vorbește de ucenici care au scris despre Isus, pentru a atenua acuzațiile care i se aduc, Celsus susținea că ucenicii au scris fantezii dar ele sunt scrise de ucenici, nu de anonimi, cum susține Ehrman. Pitre subliniază că ipoteza anonimității lui Ehrman nu se susține pe indicii clare, el ignorând dovezile aduse de Părinți.

Dacă pentru Justin Evangheliile erau biografii, pentru Bultmann, inventatorul demitologizării textului biblic, nu există biografii în Evanghelii, ci sunt povești sau basme ori ceva ce seamănă cu ele. La fel, și Ehrman susține că vechii creștini nu erau preocupați de istorie, dar există evenimente istorice ce pot fi decelate prin anumite criterii metodologice (vezi criteriile). Pitre examinând biografii antice după structură: despre ce vorbesc ele, nu au neapărat cronologie, unele au genealogie,  dar și după numărul de cuvinte, biografiile, ca și Evangheliile, având în medie 10000-20000 de cuvinte, concluzionează că Evangheliile sunt precum biografiile greco-romane, biografii despre ce a făcut și a spus cineva. De exemplu, Lucian ține să precizeze că i-a fost învățăcel filosofului Demonax. Lucian spunând că istoria trebuie să înfățișeze cum s-au întâmplat lucrurile și că adevărul merită orice sacrificiu. La fel, Luca vrea să istorisească despre faptele deplin adeverite, așa cum au făcut-o și alții  (Luca 1, 1-4). Prologul din Luca atenționând că scrierea sa are un caracter istoric. Dacă ar fi folclor, de ce ar insista pe caracterul  istoric? Sau în Ioan: ucenicul care a mărturisit…a scris…știm că mărturia lui e adevărată (19, 35).  Dar Evangheliile nu sunt doar biografii, ci ,,Bune Vestiri’’ despre venirea lui Dumnezeu. Ele nu sunt transcrieri literale ale cuvintelor lui Isus, ci esența a ce spus și făcut, sensul general a ce a fost Isus. Pitre respingând astfel teoria că Evangheliile sunt simple povești sau basme.

Ele puteau fi scrise de ucenici la vârsta de aproximativ 40 de ani (Marcu), 50-60 de  ani (Luca), așa cum Iosephus a scris la 56 de ani ,,Antichitățile’’, Matei la 70-80 de ani și Ioan la 80-90 de ani, Ieronim scriind că Ioan a murit în 98 d. Chr. De ce sunt datate așa târziu Evangheliile? După Pitre  principalul motiv este profeția din Evanghelii despre căderea Ierusalimului (70 d. Chr.). Dar Ierusalimul căzuse deja, cădere descrisă și în Vechiul Testament, prin urmare după Pitre profeția despre căderea Ierusalimului este inspirată de Vechiul Testament. Iosephus pomenește de un Isus, fiul lui Anania, care în 66 d. Chr. profețea distrugerea templului, deci de ce nu ar fi făcut-o și Isus? În Fapte, Luca vorbește de o profeție a lui Agav despre o mare foamete în timpul lui Claudiu (anii 40 d. Chr.), dar Luca nu scrie despre profeția lui Isus despre distrugerea templului din 70 d. Chr., el nu spune că profeția lui Isus s-a împlinit în zilele lui Titus (70 d. Chr.). Probabil nu se împlinise, pentru că scria înainte de 70 d. Chr. După unii specialiști,  Evanghelia lui Marcu ar fi scrisă între 30 și 70 d. Chr, Pitre urmându-l pe von Harnack în a data Faptele Apostolilor aproximativ în 62 d. Chr. Evangheliile sinoptice fiind scrise înainte de 62, plecând de la Prologul lui Luca unde se vorbește de alte scrieri despre Isus.     

Cele trei criterii metodologice folosite de Ehrman în cercetarea scrierilor despre Isus

Ehrman își propune să discearnă ce este istoric în Evanghelii folosind metode de cercetare cum ar fi potrivirea cunoștințelor despre Isus. Epistolele pauline, cronologic primele surse rămase despre Isus, sunt sărace în conținut despre Isus istoric. Pavel necunoscându-l personal pe Isus. Alte scrieri despre Isus fiind pierdute sau încă negăsite, rămân evangheliile. Nu există surse romane sau grecești despre Isus, iar Flavius Josephus dedică puțin spațiu lui Isus.

Conform criteriului atestării independente, dacă o povestire sau o spusă a lui Isus se găsește într-o singură sursă, ea este mai puțin probabilă. După Ehrman cercetătorii sunt unanim convinși că Matei și Luca au copiat după Marcu și după o sursă numită Q, de la Quelle/izvor conceput de cercetătorii germani din secolul XIX. Astfel, referințele găsite în Q, Marcu și Ioan despre Ioan Botezătorul fac mai probabilă asocierea lui Isus cu predicatorul apocaliptic Ioan. În schimb, apariția păstorilor ce urmăresc o stea, apare doar la Matei, ce o face mai puțin probabilă.

Criteriul discontinuității este un principiu metodologic, care spune că ce ar contravine intereselor povestitorilor evanghelici, ce ar fi contra a ce ar fi voit să spună creștinii despre Isus, atunci ar fi probabil să fie adevărat. De exemplu că Isus era din Nazaret, un sătuc necunoscut unde ar fi crescut Fiul lui Dumnezeu, cineva nu ar avea vreun interes sau o motivație să scornească asemenea lucru, prin urmare foarte probabil Isus era din Nazaret. Sau că Ioan l-a botezat pe Isus, știut fiind că cel care boteza îi era superior celui botezat, nu pare a fi o poveste născocită, ci are un eveniment la bază. În schimb, creștinii aveau interesul să născocească povestea învierii. Chiar dacă Ehrman vorbește că specialiștii sunt ,,unanim convinși’’, Pitre citează alți specialiști din trecut și contemporani care resping sursa Q, și propun alte cronologii pentru scrierea și influențarea Evangheliilor între ele. Nu există nici un manuscris pentru Q, fiind o simplă supoziție. De la începutul creștinismului, de la Părinții care au cercetat evangheliile, respingându-le pe cele inautentice, nu se pomenește de vreun text Q.

Un alt criteriu este cel al credibilității contextuale în care sunt acceptate ideile integrate mediului istoric și cultural al evreilor din secolul I. Concepția apocaliptică, ce apare și în Manuscrisele de la Marea Moartă alcătuite de evrei în timpul lui Isus, se potrivește cu ce susținea Isus: înfruntarea dintre bine și rău, dintre Dumnezeu și puterile răului ce dominau lumea, lume rea judecată de Fiul Omului, instaurând cât mai curând împărăția binelui. Isus profețind această împărăție a binelui, având un mesaj apocaliptic prezent în mentalitatea epocii. Judecând criteriile descoperim limitele lor.

Nu cunoaștem nici interesele scriitorilor, le presupunem doar in stil modern: niște pragmatici puși pe manipulat și înșelat cum fac adepții ideologiilor politice sau adepții ,,conducătorilor’’. Dacă l-am urma pe Nietzsche, oamenii de jos, sclavii, chiar ar avea un interes să susțină că Fiul lui Dumnezeu s-a născut într-un cătun umil precum Nazaret. Dar Nietzsche filologul făcea filosofie în timp ce Ehrman crede că face știință vorbind despre astfel de interese, ce nu întrec verosimilitatea unei psihologii a la Otto Rank despre eroul mitologic. Ce spun scriitorii Evangheliilor în comun poate avea ca sursă o ,,evanghelie necunoscută’’ și toți se pot înșela, iar tocmai ce este găsit într-o singură Evanghelie să fie veritabil despre Isus cel istoric. Mai probabil ori mai puțin probabil în contextul acestei discuții sunt pure supoziții.

Când un autor precum Ehrman folosește propoziții precum ,,majoritatea cercetătorilor cred că Isus a început ca ucenic sau adept al lui Ioan’’ te întrebi ce gândește un astfel de om de știință că reprezintă majoritatea cercetătorilor. Majoritatea din cei citiți de el? Există un index al tuturor cercetătorilor cu privire la legătura Isus-Ioan și peste 50% au considerat că Isus a fost adept/ucenic al lui Ioan? Dacă exista, Ehrman făcea trimitere la așa ceva. Cum nu există, bănuim că este doar parte din susținerea credinței și teoriei lui despre Isus ca predicator apocaliptic, Ioan era un profet apocaliptic, Isus s-a format ca ucenic la școala apocalipsei.

Ehrman are în mod repetat astfel de formulări neatente (exemple: ,,toți specialiștii consideră…’’, ,,specialiștii sunt de acord în general…’’) cu privire la comunitatea cercetătorilor, la care face apel în mod sofistic (o caracteristică a unor oameni de știință de a-și întemeia știința pe comunitate și în alte domenii, probabil pentru a convinge când nu posedă destulă putere de persuadare a celuilalt). Astfel de formulări neatente nu se potrivesc cu impresia pe care Ehrman ar vrea să o facă: aceea de cercetător științific, de istoric și filolog riguros. Nici nu trebuie să citești la Pitre că Ehrman ignoră cercetători ce nu sunt de acord cu ipotezele sale, ca să-ți dai seama de cât de improbabile sunt astfel de formulări universale sau poate sunt intenționat formulate așa, pentru a persuada.  De asemenea, ce făcea parte din mediul evreiesc al secolului I după Christos, este construit și va fi reconstruit mereu, așa cum se (re)scrie orice istorie a mentalităților. Să alegi o trăsătură, cea apocaliptică, întărită de Manuscrisele de la Marea Moartă descoperite nici acum un secol, confirmă rescrierea istoriei. Apocalipticul, a însoțit creștinismul de la crez la anul 1000 și nu putem nega dispoziția apocaliptică din epistolele lui Pavel, din Evanghelii, iar faptul că Noul Testament se încheie cu revelația despre sfârșit/Apocalipsa este o susținere a teoriei lui Ehrman despre apocalipticismul lui Isus, însă este vorba și despre a limita, a reduce pe Isus istoric la predica sa apocaliptică. Nici măcar personalitatea lui Isus adaptată la contextul apocaliptic iudaic, nici activitatea sa de învățător nu poate fi redusă la așa ceva decât printr-un reducționism ,,științific’’.    

S-a considerat Iisus pe sine (Fiul lui) Dumnezeu? Legătura Isus-Mesia-Fiul Omului

Isus nu ar fi spus niciodată despre sine că ar fi Fiul lui Dumnezeu în cele 3 evanghelii sinoptice, doar în Evanghelia după Ioan, ce este considerată de unii exegeți, ca fiind ruptă de persoana istorică a lui Isus. Ehrman consideră că ,,toți’’ specialiștii în Noul Testament sunt de acord cu acest lucru și că este ,,aproape sigur’’ că pretențiile exaltate ale lui Isus că este divin nu sunt istorice.

După Ehrman, afirmațiile din Ioan că Isus este trimis de Dumnezeu, fiind egal cu Dumnezeu dinainte de creația lumii, nu au de-a face cu Isus cel istoric. Afirmațiile din Ioan nu trec de criteriul istoric instituit de știința istoriei: ca spusele de acest fel să fie atestate de mai multe izvoare, ele sunt doar în Ioan, o evanghelie orientată teologic. Nu sunt credibile în context, Ehrman neavând știință de vreun evreu care să fi spus așa ceva. Este posibil, dar improbabil, ca Isus să se fi considerat divin precum este considerat un rege, Moise sau Enoh.  Dar mereu altcineva spune aceasta despre acești oameni divini, nu ei înșiși susțin ,,divinitatea’’ lor. Chiar dacă Isus ar fi excepția nu sunt dovezi convingătoare în acest sens, spune Ehrman. Oricum Ehrman nu se abține să propună ipoteza că Iuda ar fi trădat de fapt învățătura secretă a Învățătorului: susținea că este regele iudeilor. E posibil ca Isus să-și fi arogat o prerogativă sacerdotală când vorbește de iertarea păcatelor cuiva, prerogativă a preoților ce jertfeau în Templu. Ehrman respinge ipoteza că Isus ar fi vorbit de Fiul Omului, ca fiind el (despre Fiul Omului, vezi în Moshe Idel).

Pitre citează din Evanghelii precum:  Matei 11, 18-19: ,,a venit Fiul Omului, mâncând și bând, și spun: iată om mâncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și păcătoșilor’’, unde pare clar că Isus este Fiul Omului, chiar dacă vorbește la persoana a III-a despre sine. Fiul Omului se găsește în Daniel, cap. 7, unde apar 4 imperii ce au stăpânit Israelul, identificate cu imperiile de la cel Babilonian la cel Roman, apoi venind împărăția Fiului Omului. În 1 Enoh, Fiul Omului este Mesia. La fel și în Talmudul babilonian. Ca Fiu al Omului, Isus anunță împărăția lui Dumnezeu în timpul ultimei fiare, a împărăției din fier și din lut (Daniel, cap. 2), Imperiul Roman. Fiul Omului va fi dat morții cum proorocește Daniel (cap. 9), într-un timp situat în perioada de la zidirea până la nimicirea templului din Ierusalim. Despre socoteala anilor din Daniel pe care o analizează Pitre au cunoștință și Eusebiu din Cezareea și Iosephus și Pascal.  

De asemenea, după Ehrman, Isus nu era nici înțeles cum era Mesia înțeles: ca un personaj puternic ce va zdrobi vrăjmașii lui Israel. Isus se considera Mesia, dar nu Dumnezeu, el va fi un Mesia rege al iudeilor într-o împărăție instaurată de Fiul Omului, judecător a toți, Fiul Omului fiind altcineva decât Isus. Credincioșii cred că Isus vorbește de Fiul Omului ca fiind el, însă povestitorul creștin din Evanghelii nu îl identifică pe Isus cu Fiul Omului. Folosind criteriul discontinuității (vezi criteriile metodologice), aceste spuse par autentice pentru că nu servesc interesului creștinilor din Biserica timpurie, ce se centra pe credința în Isus înviatul. După Ehrman, Isus este mesagerul nimicirii lumii acesteia și instaurării unei lumii bune de Dumnezeu prin Fiul Omului, care nu este Isus. Isus nu s-a considerat divin, dar ucenicii au început să creadă că a fost Dumnezeu, când au început să creadă c-a înviat. Credința în înviere a schimbat totul, făcându-l unic între predicatorii apocaliptici și i-a făcut pe unii credincioși să creadă că a fost Dumnezeu.

Inversul, că credința în Isus ca Dumnezeu a produs credința în înviere la unii ucenici, este exclusă de Ehrman pentru că nu ar confirma ipoteza sa despre Isus ca predicator apocaliptic și nici cunoașterea sa științifică despre Isus cel istoric.

Ehrman concede că istoria nu ne poate spune dacă Isus a înviat sau nu, științele istorice nu pot stabili ,,cu exactitate’’ ce se întâmplă în situații cu astfel de miracole precum învierea unui om, dar poate considera că nu este plauzibilă concluzia teologică că Dumnezeu l-a înviat pe Isus, fiind o chestiune de teologie și de credință, nu de cunoaștere a istoriei.

După Pitre potolirea furtunii, mersul pe apă, Schimbarea la Față, sunt fapte ale lui Isus care acționează ca Dumnezeul din scripturile iudaice. Isus trece pe lângă ucenici mergând pe mare (Matei 6, 45-51) așa cum Domnul trece pe dinaintea lui Moise (Ieșirea 33: 19, 22) sau trece pe lângă Ilie pe munte (3 Regi, 19:11). La fel, la Schimbarea la Față, Dumnezeu îl mărturisește pe ,,Fiul Meu cel iubit’’, iar Isus le spune celor 3 ucenici să păstreze secretul până după înviere (Marcu 9, 2—9). Pitre spune că Ehrman știe că există și în cele 3 sinoptice mărturisiri despre Isus ca Dumnezeu, de aceea are nevoie de teoria anonimității Evangheliilor și fracturării temporale dintre viața lui Isus și scrierea Evangheliilor, pentru a oferi susținere teoriei sale că nu există dovezi despre dumnezeierea lui Isus în sinoptice.

Pitre aduce în discuție caracterul ezoteric al transmiterii învățăturii despre misiunea lui Isus, implicit despre cine este el. Ezoterismul nu a existat doar în zona religiosului, ci și în școlile filosofice din Grecia antică. Isus în repetate rânduri le spune ucenicilor și vindecaților să nu spună ce a făcut și zis. Isus păstrează secretul misiunii sale mesianice din considerente strategice, de a amâna martiriul, mesianismul ducând inevitabil la martiriu. Prin ghicitori, parabole, el păstrează misterul mesianic și al divinității sale, apărându-l de cei care i se opuneau și dăruindu-l treptat celor deschiși să creadă, doar treptat lumea putea să creadă, așa cum susține și cardinalul Ratzinger. Chiar și când îi spune tânărului bogat să-l urmeze, Isus se pune alături de tot ceea ce a spus ,,Unul Dumnezeu’’ să facă omul pentru a avea viața veșnică (Marcu 10, 17-22).

În jurul răstignirii și învierii

Dacă pentru Ehrman Isus a fost răstignit pentru ,,activități ilegale’’ și ,,crime contra statului’’ (roman), pentru Pitre, Isus a fost condamnat pentru hula de a pretinde că este Fiul lui Dumnezeu (Marcu 14, 55-64), blasfemia fiind pedepsită conform Leviticului cu moartea (24, 16), Iosephus vorbind de atârnare timp de o zi pentru blasfemiatori.

Evangheliile relatează lucruri discrepante despre ce s-a întâmplat după înviere: cum a fost găsit mormântul (cu sau fără piatră), cine a fost la mormânt (Maria Magdalena singură, ea cu altă Marie, mai multe femei), pe cine au întâlnit (un înger, un bărbat, doi bărbați etc. Discrepanțele întăresc ipoteza lui Ehrman că nu relatează martori oculari, ci cei care au auzit povestiri despre Isus. Dar Ehrman neglijează obiecția că dacă ar fi fost un interes al scriitorilor creștini, nu s-ar fi contrazis sau nu ar fi acceptat aceste versiuni contradictorii. Și biserica mai târziu ar fi suprimat din interes aceste discrepanțe.

Pitre spune că diferențele invocate de exegeți precum Ehrman nu exclud evenimentul arătării lui Isus înviat în fața ucenicilor. Relatările diferite despre același eveniment nu suprimă neapărat existența evenimentului: Pitre folosește comparația nepotrivită cu scufundarea Titanicului. Mai potrivită este informația că trei istorici cunoscuți nu se pun de acord asupra focului pus de Nero în Roma (Suetoniu-pe față, Dio Cassius-în ascuns, Tacitus- Nero deloc implicat în incendiu). Pitre respinge faptul că printre autorii care vorbesc de înviere nu erau martori oculari ai arătărilor lui Isus, așa cum au fost Matei sau Ioan.

După Ehrman, la Pavel în 1 Corinteni există o mărturisire de credință, primită de Pavel printr-o tradiție deja constituită cam în 20 de ani de la moartea lui Isus: Cristos a murit/Pentru păcatele noastre/După Scripturi/ Și a fost îngropat. /Cristos a înviat/A treia zi/După Scripturi/Și s-a arătat lui Chefa…Ehrman găsind o mărturisire de credință recitată ca o poezie sau cântată ca un imn în epistola paulină venind dintr-o tradiție prepaulină. ,,A treia zi’’, venind în continuarea profețiilor lui Osea 6, 2 și Iona 2, pomenită și în Matei 12, 39-41.

După Pitre trimiterea la Iona nu se  referă doar la învierea de a treia zi, ci și la convertirea unei cetăți, ce nu aparținea lui Israel, Ninive, deci convertire a neamurilor, fiind o profeție despre ce se va întâmpla după învierea christică. Plecând de la practicile romane de crucificare, Ehrman sugerează că nu se știe ce s-a întâmplat cu trupul lui Isus, că romanii era indiferenți la sensibilitățile iudaice, că trupurile crucificate erau lăsate pradă păsărilor, animalelor necrofage și aruncate în gropi comune. Pitre îl critică pe Ehrman, pentru că ignoră ce spune Iosephus despre cât de grijulii erau iudeii cu leșurile, chiar și ale răstigniților, Ehrman ignoră prezența mare a evreilor de Paște și că Pilat se supunea cerințelor evreilor când presiunea era mare, Pitre trimițând tot la lucrările lui Iosephus.

După Ehrman era nevoie de un mormânt al lui Isus pentru a vorbi despre învierea lui. Referitor la mormântul gol, Ehrman vrea să-l credem când spune că ,,pur si simplu nu e adevărat’’ că s-ar fi descoperit un mormânt gol. Cu atâtea incertitudini cum am putea admite că ,,pur și simplu nu este adevărat’’ că a fost un mormânt gol? Ehrman îi critică pe apologeți că susțin certitudinea mormântului gol în timp ce el face apologia certitudinii lipsei mormântului propriu și gol. După ce spune că ,,pur și simplu nu e adevărat’’ că s-ar fi descoperit un mormânt gol, după 2 pagini susține că ,,nu știm dacă a fost un mormânt gol, deoarece nu știm dacă a existat un mormânt’’. De la siguranța lui ,,pur și simplu nu este adevărat’’ la ,,dacă’’ este un drum al incertitudinii. După ce pare să spună că nu-i treaba istoricilor să se pronunțe asupra învierii lui Isus, el susține că este improbabilă învierea, miracolele depășind probabilitățile. Sunt mai probabile: mutarea trupului de ucenici, invențiile femeilor care ar fi descoperit mormântul gol, apărând astfel o tradiție târzie, după epistolele lui Pavel, a mormântului gol. Mormântul gol fiind necesar învierii fizice. Învierea fiind la origine un construct teologic, nu o informație istorică, o confesiune de credință cum apare în 1 Corinteni.

Credința într-un trup duhovnicesc, spiritual, format dintr-o materie subtilă, este credința unor creștini precum Pavel. După alții, precum unii gnostici, Isus a înviat cu spiritul, nu cu trupul, unii ucenici în Luca, credeau că văd un duh, dar Isus mănâncă un pește pentru a adeveri că este și trup (24: 36-37, 39). Aparițiile lui Isus în fața ucenicilor îi fac să creadă în înviere, nu mormântul gol. Maria Magdalena, în Ioan (20, 1-13), gândindu-se că a mutat cineva trupul lui Isus. Fiind însă ucenicii unui profet apocaliptic, care predica învierea, ucenicii aveau să creadă în învierea lui Isus, neavând neapărat nevoie de un mormânt gol, ci de viziunile cu Isus și credințele apocaliptice însușite de la învățătorul lor.

Discutând viziunile ce pot avea o realitate externă în spate sau pot fi iluzii halucinatorii, Ehrman se pronunță ca fiind agnostic, care nu crede că Isus a apărut cu adevărat cuiva. Agnostic este cel care susține că nu poate cunoaște sau nu se poate pronunța asupra cunoașterii a ceva precum ,,este ceva în spatele viziunii’’. Dar Ehrman înțelege altfel termenul agnostic, ca opus ,,gnosticilor’’ adică cunoscătorilor credincioși în viziunile ucenicilor ca fiind veritabile, adică Ehrman este un gnostic prin negarea credințelor și cunoașterii celor religioși. Astfel, Ehrman citează autori care vorbesc de viziuni induse psihologic, de corpul lui Isus descompus, de care el se delimitează, dar el crede precum credincioșii religioși în învierea lui Isus sau precum cei care neagă învierea, el nu este un agnostic care se abține de la a se pronunța cu privire la viziuni și înviere.

Că Ehrman nu este agnostic este confirmat de apelul la statistica oamenilor care au halucinații și la Sacks care vorbește de o frecvență deosebită a halucinațiilor la cei cu tensiuni religioase sau aflați în perioada de doliu. Aproximativ 10% din oamenii cercetați au viziuni, la fel au avut și ucenicii, unii s-au îndoit, dar în timp, povestirile au înflorit situația trecută vorbind despre faptul că Isus li s-a arătat la toți, mai multe săptămâni. Aceste explicații intrate într-o narațiune istorico-psihologică nu constituie ceva agnostic. La fel și mica istorie a viziunilor lui Isus în prezent sau ale Fecioarei Maria. Halucinațiile în masă când mulți oameni o văd pe Fecioara Maria, vinovăția, rușinea, durerea ucenicilor ce și-au abandonat învățătorul supus unei morți rușinoase, Irod Antipa care credea că Isus este Ioan Botezătorul înviat, și altele intră în narațiunea gnostică istorico-psihologică a lui Ehrman cu concluzia: istoricii nu pot dovedi dacă viziunile erau veridice sau nu, deși istoricul Ehrman nu crede în veridicitatea lor și construiește narațiuni istorico-psihologice pentru a-și justifica credința. Straniu mod de a face ,,știință’’ agnostică!

,,Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?’’

O interpretare de remarcat o face Pitre la acest pasaj cunoscut. Dacă un Bultmann nu exclude clacarea lui Isus pe cruce, Pitre amintește că un poem sau un cântec ori o enciclică papală sunt desemnate prin citarea unui vers, unui refren sau primului rând, la fel, în iudaism când se cita un psalm se invoca primul vers. Ce exclamă Isus ,,clacând’’ este de fapt citarea începutului psalmului 21, care citit în continuare vorbește de nădejdea și mântuirea strămoșilor lui Israel, apoi de ,,străpuns-au mâinile mele și picioarele mele…pentru cămașa mea au aruncat sorți’’. Psalmul se încheie cu: ,,se vor întoarce la Domnul toate marginile pământului…’’. Prin urmare nu este vorba de clacare, ci de renașterea celor care-l caută pe Domnul, fiind vii cu inimile în vecii vecilor (Psalmul 21).

Preamărirea lui Isus și cristologiile

În Epistola către Romani, Pavel expune în ,,versuri poetice’’, un crez prepaulian unde Isus apare ca Fiul lui Dumnezeu preamărit prin înviere. La fel, în Fapte, Isus a fost înălțat la puterea Lui Dumnezeu, făcându-l Domn și Mântuitor. Fiind încă o dată dovada unei tradiții ce-l preamărea pe Isus. Cristologia joasă este o preamărire a lui Isus, ce era un om, apoi a devenit Fiul lui Dumnezeu, Mesia și Domn. Isus nu a fost dinainte de nașterea sa, ființă divină prin natură, ci a fost ,,adoptat’’, cristologie joasă fiind și adopțianismul. Cristologia înaltă, a întrupării lui Dumnezeu, susține că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu dinaintea nașterii sale, nu a fost adoptat după nașterea sa.

Cristologia despre care Ehrman vorbește este una a preamăririi lui Isus, preferând acest termen față de cristologia joasă sau adopționistă. Făcând apel la Raymond Brown, Ehrman spune că primii creștini credeau că Dumnezeu l-a preamărit pe Isus la înviere și prin înviere, tradiție găsită la Pavel și în Fapte. La Marcu pare că Isus devine Fiul lui Dumnezeu la botez, în Matei și Luca la naștere, iar în Ioan, Isus era Fiul lui Dumnezeu dinaintea creației. Desigur că aceste cristologii nu s-au dezvoltat uniform și nu este exclus ca unii creștini să fi crezut în preexistența lui Isus chiar înainte de scrierile pauline.

Ehrman face supoziția că glasul din cer de la botezul lui Iisus ar fi spus un citat din Psalmul 2,7: ,,Tu ești Fiul meu! Astăzi Te-am născut’’, o profeție legată de Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, pe care copiștii ar fi înlăturat-o mai târziu, pentru că cristologia adopțianistă era învinsă de cea înaltă a preexistenței Fiului lui Dumnezeu. După Ehrman, Luca ar fi scris acest citat, autorul anonim al Evangheliei necrezând în Isus ca Fiu preexistent al lui Dumnezeu. Și Luca și Matei cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu de la zămislirea lui. Pentru Ehrman, ambele cristologii sunt din genul preamăririi unui om de la zămislirea lui în pântecele Fecioarei. Dar după înviere cristologiile preamăririi s-au preschimbat în cristologii ale întrupării și datorită credințelor evreilor în arătarea lui Dumnezeu prin Îngerul mediator dintre cer și pământ, care uneori, precum Îngerul Feței divine, era identificat cu Dumnezeu.

La Pavel este o formă de cristologie a întrupării angelice pe care Ehrman și alți exegeți o identifică în Galateni 4, 14: ,,m-ați primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuși Hristos Iisus’’. O cristologie a întrupării, ce pare să conțină o tradiție prepaulină, este și în poemul din Filipeni (II, 6-9) unde Isus are formă divină dinainte de a fi om. Astfel Isus este o ființă preexistentă, un înger al Domnului, care după întruparea prin supunere smerită, Dumnezeu îl preamărește la un nivel mai înalt de divinitate. Isus în 2 Corinteni 4,4, este agent al creației fiind echivalat cu Înțelepciunea lui Dumnezeu prin care sunt toate lucrurile. Așa încât la Pavel avem o combinație de cristologie a întrupării, înaltă cu cea a preamăririi. În Coloseni, scrisă probabil de un adept al lui Pavel, Isus este chipul Dumnezeului nevăzut prin care toate s-au făcut. Iar în Evrei, care probabil nu a fost scrisă de Pavel, este și o preamărire, dar și întruparea Fiului lui Dumnezeu (I, 2-4).

În poemul de la începutul Evangheliei după Ioan, un poem al unui nou început, Logosul, prin care Dumnezeu a făcut toate, se întrupează și devine Isus Christos. La Ioan se găsește cea mai înaltă cristologie, cristologia întrupării nefiind găsită prima dată la Ioan, Ehrman reafirmând că ea apărut devreme, după înviere. Dar dacă Isus este Dumnezeu, cum puteau exista doi dumnezei? Și dacă și Duhul Sfânt este Dumnezeu cum există trei dumnezei și totuși unul singur? Astfel, următoarele secole au fost dedicate și rezolvării acestor probleme.

Evanghelia după Ehrman

O evanghelie scrisă în anul 31 imediat după moartea lui Isus ar fi fost o evanghelie fără aceste preamăriri scrise la Matei sau Luca, nici de la botez ca la Marcu sau dinainte de creație ca la Ioan, Isus ar fi fost preamărit odată cu învierea, evanghelia ar fi descris mai multe fapte din ultimele zile, n-ar fi conținut miracole, care sunt povești de mai târziu, ci mai multe învățături…această evanghelie imaginată de Ehrman, această evanghelie după Behrman desigur că ar fi fost diferită pentru că nici în prezent, cu toată metodologia științifică, nu înțelegem prea bine evenimentele istorice și oamenii, cu atât mai mult un om măreț sau ilustru cu complexitatea lui. Este nevoie de  timp pentru a înțelege ce și cum s-a întâmplat. A înțelege în timp: mai amplu, mai complex, mai ,,științific’’ trecutul, neînsemnând neapărat și mai adevărat.

Falsificările scrierilor nou-testamentare

După Ehrman, copiștii din slujba bisericii ar fi falsificat scrierile din Noul Testament cu scopul de a evita interpretările eretice, acuzându-i de falsificări pe cei care nu erau de acord cu interpretările acceptate de Biserică. Ehrman susține că probabil și heterodocșii falsificau, dar nu există dovezi care să demonstreze că au făcut-o. Trecând peste faptul că dovezile falsificării de către ortodocși sunt probabile, totuși copiștii bisericii nu au falsificat prea bine ca să nu permită puzderia de interpretări heterodoxe. Astfel adopțianismul deja pomenit, docetiștii ce negau omenescul lui Isus sau ebioniții care-l vedeau doar ca om, au continuat înțelegerea contradictorie a lui Isus. Iar lista interpretărilor heterodoxe s-a îmbogățit în trecerea secolelor în ciuda ,,falsificărilor’’ copiștilor ortodocși.          

Încheiere

Ehrman împărtășind învățătura morală a lui Isus, un geniu religios cu intuiții strălucite, după cum declară, nu poate crede că Isus era nebun sau mincinos, nici că Isus ar fi Dumnezeu. Credința lui Ehrman exprimată în știința lui istorico-filologică are efecte, așa cum mărturisește Pitre, asupra credinței lui. Pitre având îndoieli că Isus ar fi Dumnezeu și totuși nu era convins întru totul că Isus nu ar fi decât un om, o parte din el încă mai credea că Isus este Dumnezeu. Din această luptă interioară a rezultat cartea sa fiind o pledoarie pentru posibilitatea credinței în divinitatea omului Isus. În schimb, Ehrman mărturisește că de ani buni credința lui este că Dumnezeu n-a devenit om în Isus, practic credința lui este stabilită, stabilizată în cunoașterea sa și într-o morală practicată și predicată de Isus galileeanul. Pitre deplânge faptul că ideea, eu i-aș spune credința, că Isus a fost un predicator al unei morale sau doar un profet, este una care-i face pe mulți studenți să intre în amfiteatre creștini și să iasă atei sau agnostici. Să fie aceasta o modă universitară, mai degrabă decât o știință? Dacă da, s-ar supune unei critici asemănătoare criticii religiei unde se consideră că instituțiile religioase impregnează mințile oamenilor cu credințe folosind mijloace diverse. Totuși cercetarea istorico-filologică sau psihologică a textelor și personajelor ilustre din trecut nu este de evitat, dimpotrivă, pregătește mai bine un viitor teolog.

Am îndoieli asupra tezei lui Ehrman că istoricii chiar se pot detașa de concepțiile, viziunile și credințele lor antisupranaturaliste sau supranaturaliste. Ehrman nu probează întru totul această teză. Ne putem întreba dacă Ehrman are o credință terminată, anchilozată prin stabilitatea ei, după ce s-a transformat trecând de la credința în Isus divinul la Isus predicatorul apocaliptic. Sau dacă Pitre s-a agățat de credința lui pe care spune că ,,era să o piardă’’, el a trăit tensiunea înfruntării celor două credințe în Isus apoi a revenit la credința în Isus divinul. Se pare că credințele redevin vii confruntate cu cunoașterea științifică apoi ele redevin tacite, stabilite și stabile. Cum ar fi pentru unii ca Pitre sau Ehrman în anumiți timpi ai existenței lor. Pentru alții, credința este încercată în evenimentele vieții sau nici atunci. Cele două cărți rămân însă un bun prilej pentru trezirea credințelor.       

scris de Cătălin Spătaru    

surse:

Bart D. Ehrman, Cum a devenit Isus Dumnezeu: preamărirea unui predicator evreu din Galileea, trad. Cornelia Dumitru, Humanitas, București, 2010, pp. 11-12, 14-15, 99-121, 125-136, 139-149, 151, 157, 164-175, 177, 180, 182-185, 188-189, 191-196, 198-202, 206-207, 210-211, 223-225, 227-230, 233, 235-238, 243-253, 255-266, 269, 272, 274-277, 282-283, 285-291, 299-304, 320-321, 363-364, 380

Brant Pitre, Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus, postfață Robert Barron, trad. Tatiana Niculescu, Humanitas, București,  2017, pp. 14, 16, 18-19, 22, 25-26, 28-30, 32-37, 43, 45, 48-53, 56-57, 59-70, 86-104, 107-122, 126-128, 131-139, 141-142, 148, 151, 154, 157-162, 171175, 186-192, 208-209, 211-214, 219-222, 227, 234, 252, 269, 273-275.   

surse imagini: proprie, amazon.com, goodreads.com

Lasă un răspuns

This Post Has One Comment