Scurt istoric al psihotraumatologiei, abordarea conceptuală a traumei și definirea traumei

Trauma și miturile acesteia

Statuie reprezentându-l pe Ghilgameș, găsită în Khorsabad (nordul Irakului de astăzi), care datează din sec. al VIII-lea î.Hr.

Pentru început, psihotraumatologia poate fi definită ca știința care se ocupă cu studiul sistemic al etiologiei, manifestărilor și efectelor traumelor și traumatismelor psihice (Turliuc & Măirean, 2014). Istoria acestui domeniu științific este de obicei împărțită în două etape distincte. Prima etapă este cea preștiințifică. Începutul acesteia datează de acum 4000 de ani, mai precis din perioada scrierilor cueniforme din Sumerul antic. Întâia relatare scrisă a unor experiențe (peri/post)traumatice ar proveni chiar din cea de-a doua scriere literară cunoscută în istoria umanității, „Epopeea lui Ghilgameș” (Figley, Ellis, & Reuther, 2017). În viziunea lui Crocq (2014), acest poem epic este un mit al traumei. Ghilgameș asistă la moartea lui Enkidu și este atât de puternic afectat de aceasta încât nu reușește să-și îngroape prietenul decât în momentul în care viermii din corpul aflat în putrefacție îi ies din nări. Perplexitatea ființei umane în fața morții este motivul principal pentru care Crocq consideră că povestea lui Ghilgameș constituie un mit al traumei. Poate că spaima care caracterizează reacția lui Ghilgameș la moartea prietenului său ar putea fi interpretată în termenii psihologiei moderne atât ca un răspuns peritraumatic de „îngheț”, cât și ca un răspuns posttraumatic de frică intensă cu privire la experiența traumatică trăită și la posibilitatea ca aceasta să se repete – având în vedere că impactul „fluviului infernal al morții” asupra lui Ghilgameș îl determină pe acesta să caute o modalitate prin care să poată deveni nemuritor; cu toate că riscăm într-un astfel de caz să considerăm că orice reacție de spaimă în fața morții este de natură traumatică, ceea ce nu este (în totalitate) adevărat, întrucât există persoane care se confruntă cu experiențe de natură traumatică și care se adaptează acestora și se recuperează în urma lor fără a dezvolta simptome specifice tulburărilor asociate traumei și factorilor de stres chiar dacă evenimentul traumatic este resimțit ca fiind unul terifiant (Bryant, 2017).

Ben-Ezra (2011) consideră că reacțiile de suferință ale lui Ghilgameș și perioadele în care acesta experimentează amintiri intrusive cu privire la moartea prietenului său pot fi interpretate în sensul conceptului de durere/suferință traumatică („traumatic grief” – unde termenul de „grief” s-ar traduce probabil cel mai corect în limba română prin intermediul termenului de „jale”). Însă există și alte episoade de natură (post)traumatică înregistrate pe tăblițele sumeriene, precum reacțiile de hiperexcitare ale unor persoane care află de moartea în bătălie a regelui sumerian Urnamma (2111 – 2094 î.Hr.) sau ale acelora care supraviețuiesc distrugerii orașului Ur din anul 2003 î.Hr. de către populațiile din Elam și Subartu. O parte dintre cei care află de moartea regelui Urnamma și dintre supraviețuitorii masacrului din Ur se confruntă cu stări intense de anxietate și frică și cu perturbări ale somnului (insomnii sau coșmaruri repetitive), manifestări specifice unor simptome pe care noi le înțelegem în prezent ca fiind caracteristice unor tulburări psihice – mai precis ca simptome ale tulburării acute de stres sau ale tulburării de stres posttraumatic. Însă există și alte mituri ale traumei în care spaima morții, a posibilității repetiției experienței traumatice și a înghețului (a încremenirii) în fața morții constituie teme recurente care produc ceea ce Goodwyn (2018) ar numi „rezonanță psihică” în individul uman, indiferent de cultura și perioada istorică în care acesta trăiește, permițându-i să participe ontologic la experiențele universale și (a)temporale ale ființei umane. Câteva exemple ale acestor mituri sunt redate tot de către Crocq (2014), cum ar fi mitul lui Perseu în care acesta o ucide pe Medusa, mit pe care psihiatrul francez îl interpretează ca o metaforizare a spaimei pe care persoana traumatizată o trăiește atunci când își privește moartea în ochi, mitul lui Sisif și mitul lui Orfeu care sunt interpretate ca fiind caracterizate de tema compulsiei la repetiție și mitul lui Er care este interpretat în sensul călătoriei inițiatice în Infern a victimei traumei (sau ceea ce noi astăzi am numi „creștere” posttraumatică), unde trauma poate fi atât șansa pregătirii pentru moarte, cât și împlinirea traumatismului originar – nașterea, așa cum o înțeleg o parte din teoreticienii psihologiei abisale.

Trauma în Grecia și Roma antică

Experiențe specifice reacțiilor posttraumatice, cum ar fi durerea/suferința traumatică, tulburările somnului și amintirile intrusive produse de lupta armată și de pierderea persoanelor apropiate ar putea fi identificate și în „Iliada” și „Odiseea” lui Homer (sec. IX – sec. VIII î.Hr.) (Figley, Ellis, & Reuther, 2017). De exemplu, Ahile se confruntă cu gânduri și amintiri intrusive despre moartea în luptă a prietenului său Patrocles, alături de tulburări ale somnului, în timp ce Odiseu (Ulise) experimentează ceea ce noi numim în prezent „sindromul supraviețuitorului”, rugându-se cu sentimente de rușine și vinovăție ca furtuna pe care a întâmpinat-o pe mare să-i scufunde nava și să-l ucidă, tânguindu-se cum că el ar fi trebuit să moară în războiul Troian în locul camarazilor săi (Ben-Ezra, 2011). Și în cazul relatărilor lui Herodot cu privire la Bătălia de la Maraton (490 î.Hr) pot fi identificate reacții de natură (peri)traumatică. Acestea îi sunt atribuite lui Epizelus care își pierde vederea în timpul luptei, fără să sufere vreo rană fizică, după ce asistă la moartea unui alt soldat aflat pe câmpul de luptă – reacția lui Epizelus ar fi una de natură (peri)traumatică fiindcă este provocată de asistarea la un eveniment cu potențial traumatic și nu de un traumatism fizic propriu-zis (Figley, Ellis, & Reuther, 2017).

Karl Brulov (1799 – 1852) – The Last Day of Pompeii

Surse care să ateste manifestări ale unor reacții de natură traumatică în trecutul omenirii se regăsesc și în lucrări ale unor autori din Roma antică. Conform lui Ben-Ezra (2011), în „Poemul naturii” scris de Lucrețiu (94 – 55 î.Hr.) pot fi identificate reacții (post)traumatice precum vise și coșmaruri cu conținut traumatic, tulburări ale somnului și comportamente corespunzătoare persoanelor care se confruntă cu tulburări asociate traumei (în citarea din continuare am ales să adaug și versuri care nu apar în mod direct în citarea oferită de Ben-Ezra, întrucât le-am considerat relevante pentru acest context): „Dar după cum fiecare-i legat în deobște de-o muncă./ Sau dacă timp îndelungat petrecutu-ne-am vremea c-un lucru / Și în spre el mai ales încordatu-s-a sufletul nostru, / Chiar și în somn ni se pare că-n cale ne iese întruna. / Uite-avocații socot că pledează, discută vreo lege, / Toți generalii că luptă și-nfruntă dușmana năvală, / Iar marinarii că duc bătălii începute cu vântul. (…) / Oamenii încă mai mult urmărind cu mișcări zgomotase / Fapte mărețe, și-n somn le-mplinesc și-nainte le poartă: / Regii înfrâng ori sînt prinși, se încaieră-n cruntă bătaie, / Țipete scot ca și cum chiar pe loc cineva îi sugrumă. / Mulți apoi se zvârcolesc, scot și gemet de-adîncă durere / Și sfîșiați parcă toți, rupți cu dinții de lei și pantere, / Umplu văzduhul întreg cu pătrunzătorul lor țipăt. / (…) Moartea o-ntîmpină mulți pe când alții din vîrfuri de munte / Parcă în jos prăvăliți, în întregul lor trup se-nfioară. / Arși sar din somn și cu mintea buimacă, aproape nebună, / Ei de abia în simțiri își revin tremurînd din tot trupul.” (Lucrețiu, 1981, pp. 165 – 168). Manifestări asemănătoare sunt prezentate și în scrisoarea pe care Plinus cel Tânăr (61 – 113 d.Hr.) i-o adresează lui Cornelius Tacitus (56 – 120 d.Hr.), în care îi descrie acestuia reacțiile sale de „amorțire” emoțională și de disociere în urma erupției vulcanului Vezuviu și a morții lui Plinus cel Bătrân (unchiul său, 23/24 – 79 d.Hr.), precum și reacțiile posttraumatice de durere/suferință (jale) ale locuitorilor orașului Pompeii care au supraviețuit erupției vulcanice (traumă colectivă).

Trauma în perioada Evului Mediu și în perioada Renașterii

Manifestări (post)traumatice care se concretizează prin tulburări ale somnului se întâlnesc și pe parcursul Evului Mediu. De exemplu, locuitorii de pe teritoriul Franciei Răsăritene se confruntă în anul 874 cu o foamete care este urmată apoi de o pestă. Abatele Mănăstirii Brunshausen din acea perioadă, pe nume Hathumoda (decedată în același an), le oferă îngrijiri celor bolnavi și celor aflați pe patul de moarte, intrând uneori în contact și cu cei morți din cauza plăgii. Pe parcursul perioadei în care se confruntă cu această pestă, Hathumoda experimentează coșmaruri și reacții de frică intensă și de încremenire (fiind însemnate în biografia sa de către Agius din Corvey – decedat în 876) în urma trezirii din acestea. Un alt exemplu constă în relatările autobiografice ale lui Guibert de Nogent (1055 – 1124) care se confruntă pe parcursul vieții sale cu multiple coșmaruri pe care le asociază ororilor și atrocităților la care a asistat. Mai mult decât atât, conform lui Ben-Ezra, Guibert relatează în autobiografia sa că experiența acestor coșmaruri și mai ales a viziunilor terifiante de după încheierea acestora (specifice paraliziei în somn) îi produc o teamă extraordinară pe care nici o formă de raționalizare nu o poate diminua, la fel cum nici prezența vreunei alte persoane nu poate contribui în vreun fel la calmarea sa, ceea ce-l face să se teamă și mai tare de posibilitatea de a adormi.

Hans Von Aachen (1552 – 1615) – The Rape of Lucretia

Ben-Ezra indică și o relatare din lucrarea lui Michel Simonin despre biografia regelui Charles al IX-lea al Franței (1550 – 1574) conform căreia regele Charles al IX-lea îi confesează lui Ambroise Paré (1510 – 1590) că după Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 – 24 august 1572) este bântuit în fiecare moment, indiferent dacă este treaz sau adormit, de imaginea corpurilor acoperite de sânge ale celor masacrați, ceea ce ar constitui o serie de simptome specifice tulburării de stres posttraumatic (gânduri intrusive incontrolabile, flashback-uri și coșmaruri). Totodată, reacții traumatice ar fi descrise și în operele lui William Shakespeare (1564 – 1616), cum ar fi tulburările de somn ale regelui Henry al IV-lea (partea a II-a, actul III, scena I) care se confrunta cu coșmaruri repetitive produse de bătălia la care a participat, la fel ca și în cazul lui Macbeth (actul III, scena II) care suferă din cauza experiențelor traumatice trăite. Pe lângă acestea, Shakespeare descrie în „Violul Lucreției” ceea ce psihotraumatologii din prezent conceptualizează ca fiind „sindromul violului” în care victima acestuia se confruntă cu stări de vinovăție și depresie, cu stări de tristețe și reacții de plâns incontrolabile, cu gânduri intrusive (flashback-uri) referitoare la experiența violului, cu atacuri de furie, coșmaruri și insomnii.

Trauma în era modernă

În secolul al XVII-lea termenul de „traumă” este utilizat pentru prima dată în domeniul medical cu scopul de a descrie rănile fizice produse de factori externi, însă începutul celei de-a doua etape a psihotraumatologiei (etapa științifică) se concretizează abia două secole mai târziu (în secolul al XIX-lea), atunci când termenul de traumă este utilizat pentru a descrie (și) reacțiile psihoemoționale pe care anumite persoane le dezvoltă ca urmare a trăirii unui eveniment tulburător (traumatizant). Unul dintre pionierii psihotraumatologiei este Herman Oppenheim (1858 – 1919). În viziunea neurologului german, simptomatologia traumei psihice apare ca urmare a unor afecțiuni de natură fizică imperceptibile care se produc la nivelul sistemului nervos central (SNC) (Waite & Ryan, 2020). Pe de altă parte, Jean-Martin Charcot (1825-1893) este primul teoretician care evidențiază relația dintre simptomele isteriei și experimentarea evenimentelor traumatice precum maltratarea pe parcursul copilăriei, accidentele feroviare sau catastrofele (naturale sau produse de om). Charcot consideră că experiențele traumatice au capacitatea de a activa o anumită predispoziție fiziologică a persoanei care conduce ulterior la apariția simptomelor de natură psihoemoțională, astfel că nu numai femeile pot fi afectate de isterie, ci și bărbații. Cu toate acestea, unul dintre primii oameni de știință care propun existența unei cauzalități psihologice a reacțiilor posttraumatice în lipsa unor cauze fiziologice specifice este Herbert William Page (1845 – 1926), conform căruia simptomele posttraumatice ar fi produse de teroarea și spaima pe care victimele o experimentează în momentul evenimentului traumatic. Page abordează această problematică raportându-se la conceptul de „railway spine”. Acesta din urmă se referă la simptomele de natură fizică sau somatică, la stările de neliniște și la sentimentele de neajutorare descrise de unii dintre supraviețuitorii implicați în accidentele feroviare din acea perioadă. Manifestări asemănătoare întâlnim și în timpul Războiului Civil American (1861 – 1865) în cazul unor soldați care participă la luptele armate și care, în urma acestora, dezvoltă simptome precum dureri la nivelul pieptului, pierderi de respirație, stări de oboseală și palpitații, fără a prezenta vreo cauză de natură fizică – acestea sunt cunoscute în istoria acelei perioade ca „sindromul lui Da Costa” (fiind numite după chirurgul Jacob Mendes Da Costa; 1833 – 1990) (Figley, Ellis, & Reuther, 2017).

Accident feroviar produs în Stația Montparnasse din Paris, pe data de 22 octombrie 1895

În lucrarea intitulată „Studii despre isterie” (1895), Sigmund Freud (1856 – 1939) continuă să dezvolte concepția lui Josef Breuer (1842 – 1925) care susține că între experiențele traumatice și simptomele isteriei există o relație cauzală lineară. Freud consideră că la baza simptomelor isteriei se află una sau mai multe experiențe sexuale premature (din perioada primilor ani de viață) care sunt refulate și care sunt (re)activate mai târziu pe parcursul vieții de către o altă experiență de natură sexuală. (Re)activarea amintirilor traumatice referitoare la experiența/experiențele sexuală/sexuale din copilărie are loc la nivel inconștient, motiv pentru care procesul de refulare conduce la apariția simptomelor specifice isteriei. De asemenea, o altă figură importantă care contribuie la concretizarea psihotraumatologiei ca știință este Pierre Janet (1859 – 1947), cel care introduce termenul de „disociere” în acest domeniu. Contribuția lui Janet la înțelegerea actuală a manifestărilor specifice reacțiilor traumatice este una extrem de importantă, întrucât el este cel care formulează pentru prima oară ideea conform căreia disocierea se dezvoltă din cauza incapacității persoanei de a elabora și de a integra evenimentul traumatic experimentat. În secolul al XIX-lea, disocierea este înțeleasă în cercurile de psihiatrii francezi ca o diviziune a conștiinței sau a personalității ființei umane  (Reyes, Elhai, & Ford, 2008). În prezent, disocierea este definită în cea de-a cincea ediție a „Manualului de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale” (DSM-V) ca o „fragmentare și/sau discontinuitate în integrarea normală a conștiinței (reflectarea psihică a realității obiective), memoriei, identității, emoțiilor, percepției, reprezentării corporale, a controlului motor și a comportamentului” (American Psychiatric Association, 2016, p. 291). Deși nu voi insista aici asupra dificultăților de conceptualizare și definire a disocierii din prezent, este fără îndoială că o parte din baza înțelegerii actuale a acestui fenomen se bazează pe munca lui Pierre Janet. Tot acest psiholog este cel care formulează pentru prima oară ideea conform căreia reacțiile traumatice sunt cauzate de percepția subiectivă a experiențelor tulburătoare (Waite & Ryan, 2020).

Cum a fost conceptualizată tulburarea de stres posttraumatic începând cu DSM-I

Asemănătoare cu simptomele specifice sindromului lui Da Costa sunt și manifestările unor soldați din Primul Război Mondial (1914 – 1918) care, în urma participării la luptele armate din tranșee, dezvoltă stări de oboseală, neajutorare, hiperstimulare, amnezie și simptome somatice. Pentru descrierea acestei condiții, mai precis a acestor reacții posttraumatice, psihologul englez Charles Samuel Myers (1873 – 1946) utilizează termenul de „shell shock” (care s-ar traduce ca „șocul exploziilor/șocul produs de explozii” sau ca „șocul proiectilelor/șocul produs de proiectile”, întrucât Myers este de părere că reacțiile respective sunt provocate de teama produsă de asistarea la atrocitățile luptelor și la exploziile produse de obuzele de pe câmpul de luptă). Începând cu anul 1952, simptomele specifice reacțiilor (post)traumatice au fost conceptualizate în DSM-I sub denumirea de „gross stress reaction” (GSR) (pe care am putea-o traduce în limba română ca „reacție brută de stres” și care se aseamănă cu simptomatologia tulburării acute de stres). GSR a fost conceptualizată pornind de la observațiile psihologilor cu privire la reacțiile soldaților care au participat în luptele armate din cadrul celui de-Al Doilea Război Mondial (1939 – 1945). Cu toate că pe parcursul istoriei au existat mai multe conceptualizări ale reacțiilor (post)traumatice ale oamenilor (după cum am putut vedea în rândurile anterioare), GSR este considerată prima clasificare oficială a acestora, fiind specifică traumei produse de război și altor evenimente catastrofale. Unul dintre cele mai importante aspecte cu privire la GSR constă în faptul că manifestarea reacțiilor de natură traumatică este concepută ca realizându-se în raport cu un eveniment specific și nu cu o tendință/vulnerabilitate biologică (e important totuși de specificat că și caracteristicile biologice ale individului contribuie, bineînțeles, la apariția simptomelor posttraumatice – despre asta vom discuta mai pe larg în alte articole). În orice caz, în anul 1968 apare cea de-a doua ediție a DSM în cadrul căreia categoria GSR este eliminată fără o explicație propriu-zisă referitoare la acest motiv și fără a fi înlocuită de o altă conceptualizare a reacțiilor posttraumatice. Altfel spus, în DSM-II nu există nici o categorie de tulburări specifice traumei (Figley, Ellis, & Reuther, 2017).

Grup de soldați (probabil de origine franceză) morți în luptă în timpul Primului Război Mondial (1915)

Tot Figley, Ellis & Reuther indică faptul că Războiul din Vietnam (1961 – 1975) este considerat ca fiind evenimentul care a condus la cercetarea modernă a efectelor traumei. „Sindromul post-Vietnam” este denumirea pe care anumiți psihologi o utilizau pentru a descrie reacțiile posttraumatice ale unor soldați care au participat la luptele armate din Vietnam, înainte de conceptualizarea propriu-zisă a TSPT din cadrul DSM-III (publicat în 1980). De fapt, conceptualizarea realizată în DSM-III este considerată ca fiind catalizatoare pentru cercetarea modernă a etiologiei și efectelor traumei. O definiție celebră a traumei (pe care uneori anumiți practicieni din România încă o utilizează, din păcate) din DSM-III spune că aceasta reprezintă un eveniment care se află dincolo de experiențele comune ale ființei umane și care are capacitatea de a afecta orice persoană. De ce am spus în paranteza anterioară „din păcate”? Fiindcă cercetările care au fost realizate ulterior pe parcursul istoriei în raport cu prevalența experiențelor traumatice arată că acestea sunt comune și că ființa umană are șansa de a experimenta cel puțin odată în viața ei un astfel de eveniment. Altfel spus, trauma nu este ceva ce trece dincolo de experiențele uzuale ale vieții unui om. Din contră, trauma este o experiență comună și des întâlnită în viețile oamenilor. Tot în DSM-III apare și simptomul vinovăției în cazul TSPT, ceea ce a influențat cercetarea în acest domeniu și a condus la conceptualizarea „sindromului vinovăției” pe care îl cunoaștem în prezent. Totodată, în actuala ediție a DSM (adică DSM-V, publicat în anul 2013), rușinea și vinovăție sunt considerate manifestări asociate simptomatologiei TSPT în cadrul Criteriului D referitor la modificările de natură negativă ale cogniției și ale stării afective. În ediția a IV-a din DSM, publicată în anul 1994, definiția experienței traumatice include caracteristici noi în comparație cu definiția din ediția precedentă. Mai precis, trauma nu mai este definită doar pe baza componentelor specifice evenimentului, ci și pe baza reacțiilor de frică intensă, neajutorare și teroare experimentate de victimă. Cu toate acestea, este important de specificat că trauma este caracteristică expunerii la evenimente care implică moartea, rănirea fizică gravă sau violul sexual și că reacțiile emoționale ale victimelor nu reprezintă (în totalitate) predictori ai dezvoltării simptomelor posttraumatice ulterioare.

Un brancardier sud-vietnamez purtând pe față o mască pentru a se proteja de mirosul produs de trupurile soldaților americani și sud-vietnamezi uciși în lupta cu soldații din Frontul Național pentru Eliberarea Vietnamului de Sud în plantația de cauciuc Michelin, la 27 noiembrie 1965

Evenimentele traumatice specificate în DSM-V includ (însă nu se reduc doar la) expunerea individului la război (indiferent dacă este combatant sau civil), amenințarea cu agresiune fizică sau sexuală, precum și aplicarea acesteia (atacuri fizice, abuzul fizic în perioada copilăriei, penetrarea sexuală forțată, abuzul sexual în copilărie etc.) răpirea, atacul terorist, tortura, dezastrele naturale, dezastrele produse de om, accidentele de autovehicule, asistarea ca martor la evenimente care includ (însă nu se reduc doar la) moartea nenaturală, catastrofele medicale, violența conjugală, vătămări sau amenințări cu vătămarea, dar și expunerea indirectă la relatări ale unor evenimente traumatice (cum ar fi suicidul, agresiunea personală etc.) (American Psychiatric Association, 2016). Tot în DSM-V regăsim abuzul sexual conceptualizat pentru prima oară ca eveniment traumatic, deși acest fenomen (cel puțin în cazul copiilor) a început să fie studiat intens încă din 1980 (adică din perioada DSM-III). Altfel spus, în edițiile precedente ale DSM-V nu se regăsește abuzul sexual ca formă de experiență traumatică. De asemenea, în actuala ediție a DSM-V este indicată existența unui subtip disociativ al TSPT care se considera înainte ca fiind caracteristic tulburării de stres posttraumatic complex (C-TSPT), dar care constituie în definitiv o manifestare specifică a TSPT (Figley, Ellis, & Reuther, 2017).

Abordarea conceptuală a traumei

Sándor Ferenczi (stânga) și Sigmund Freud (dreapta) în 1917

Așa cum o să vă reamintiți din rândurile anterioare, termenul de traumă este utilizat pentru prima oară în secolul al XVII-lea în domeniul medical pentru a desemna orice rană fizică produsă de un factor din mediul extern. Abia două secole mai târziu (în sec. XIX) însemnătatea sa este extinsă spre a desemna (și) efectele psihoemoționale ale evenimentelor traumatizante. La baza înțelegerii noastre actuale în raport cu trauma putem distinge trei abordări conceptuale pe care le voi prezenta în mod succint în continuare. Prima abordare este cea psihanalitică, la baza căreia se află munca lui Sigmund Freud, a Annei Freud (1895 – 1982) și a lui Sándor Ferenczi (1873 – 1933). Freud și Anna consideră că trauma reprezintă orice formă de excitare care depășește capacitatea persoanei de adaptare. Perspectiva freudiană susține că trauma survine în principal ca urmare a magnitudinii evenimentului tulburător, dar și din cauza unor particularități de funcționare ale Ego-ului (dependente de experiențele din copilărie, de starea de sănătate psihică a persoanei, de factorii personali de vulnerabilitate etc.). Freud insistă asupra faptului că amintirile referitoare la traumă sunt refulate, însă Ferenczi formulează o interpretare care se află la baza înțelegerii actuale a fenomenului disocierii pe care anumite victime ale traumei îl experimentează: amintirile referitoare la traumă nu sunt refulate, ci nu sunt înregistrate din cauza divizării conștiinței în timpul experienței traumatice (Dalenberg, Straus, & Carlson, 2017). Deși nu vizează subiectul acestei discuții, țin să specific faptul că în prezent există câteva modele neurocognitive pentru TSPT care implică disfuncțiile ce survin la nivelul memoriei victimelor traumei, precum și modele teoretice referitoare la implicațiile memoriei senzoriale și nondeclarative în manifestarea simptomelor posttraumatice. Despre acestea vom vorbi mai pe larg în articolele viitoare, însă persoanele interesate pot să verifice câteva surse din literatura de specialitate precum Green et al. (2017) sau Rothschild (2020).

Hans Selye
Ivan Pavlov

Cea de-a doua abordare conceptuală a traumei este analiza biologică a răspunsului la stres. Aceasta s-a concretizat pornind de la conceptul de „stres” pe care biochimistul canadian Hans Selye (1907 – 1982) l-a dezvoltat începând cu anul 1956. Ipoteza lui Selye a fost aceea conform căreia axa hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenală (HHC) (despre care vom vorbi mai pe larg cu altă ocazie) este principala axă implicată în gestionarea răspunsului organismului la factorii stresori. Selye dezvoltă în acea perioadă conceptul de „sindrom general de adaptare”, care se află în prezent la baza înțelegerii modalității de funcționare a organismului uman în momentele de stres. Munca acestui biochimist a contribuit la dezvoltarea cercetărilor din sfera biologică a psihotraumatologiei (la început pe animale, apoi pe oameni) ale căror rezultate ne-au condus la înțelegerea traumei din prezent, în special în raport cu reacția de „luptă-sau-fugi” („fight or flight”) care a fost ulterior adaptată la reacția de „luptă-fugi-îngheață” („fight-flight-freeze”), unde înghețarea este considerată ca fiind o reacție disociativă (Dalenberg, Straus, & Carlson, 2017). Acum cunoaștem că trauma (în special aceea care se produce în perioada copilăriei și adolescenței) are capacitatea de a deregla modalitatea de funcționare a axei HHC, ceea ce conduce la modificări fiziologice, neurochimice și hormonale care afectează întreaga funcționare a organismului uman (activitatea metabolică, răspunsul imun, structura și funcțiile creierului, funcționarea celulelor etc.) (Sala, Delvecchio, & Brambilla, 2020). O a treia abordare conceptuală a traumei este perspectiva comportamentală la baza căreia se află modelul condiționării clasice propus de Ivan Pavlov (1849 – 1936) în anul 1902. Rezultatele cercetărilor care au utilizat această abordare teoretică au arătat că ființa umană realizează conexiuni specifice între experiențele pe care le trăiește și circumstanțele situaționale în care acestea au loc, precum și că anumite răspunsuri de frică apar ca urmare a procesului de condiționare. În prezent, în domeniul psihotraumatologiei se discută pe larg despre faptul că o parte din reacțiile posttraumatice ale victimelor traumei apar întocmai ca urmare a condiționării fricii și a asocierilor pe care persoanele respective le realizează în raport cu anumiți stimuli care reamintesc (direct sau indirect) despre stimulii implicați în experiența traumatică (Dalenberg, Straus, & Carlson, 2017).

Definirea traumei

Așa cum vom vedea în rândurile următoare, conținuturile definițiilor traumei diferă unele de celelalte. Etimologia termenului „traumă” ne poate oferi câteva informații cu privire la însemnătatea sa. În acest sens, cuvântul „traumă” provine din cuvântul grecesc „τραῦμα” („traûma”) care înseamnă „rană” (fizică) (Turliuc & Măirean, 2014). De obicei, termenul de traumă este utilizat pentru a face referire la un eveniment traumatic (Buchanan et al., 2020). Una dintre definițiile traumei ne spune că aceasta reprezintă orice experiență tulburătoare care conduce la reacții de frică, neajutorare, disociere, confuzie sau orice alt tip de sentimente îndeajuns de puternice încât să producă efecte negative de lungă durată în comportamentul, credințele și sănătatea persoanei afectate (American Psychological Association, 2015). O altă definiție explică trauma în sensul oricărui stimul stresor sever care depășește capacitățile adaptative ale individului și care poate produce efecte negative la nivelul funcționării fizice și psihice, răni grave în cazul propriei persoane sau a celor din jur sau chiar decesul victimei/victimelor (Turliuc & Măirean, 2014).

Trauma mai poate fi înțeleasă ca totalitatea experiențelor de viață care nu pot fi gestionate în momentul producerii lor prin intermediul raportării la realitate, ci doar prin dezaprobarea acesteia și prin întreruperea mecanismelor care sunt implicate în răspunsul organismului la stres. În acest sens, trauma ar putea fi înțeleasă ca un șoc emoțional extrem de puternic. Din cauza intensității șocului, acesta nu poate fi integrat în mecanismele psihice implicate în procesul de prelucrare a informației, necesitând a fi eliminat din psihic (Ruppert, 2019). Într-o altă lucrare, Ruppert (2018) definește trauma drept un eveniment pe care persoana nu îl poate gestiona în mod eficient prin utilizarea propriilor capacități psihice. Acest psiholog german afirmă chiar că traumele reprezintă cauza principală a tulburărilor psihice. Alți autori (Feuer-Edwards, O`Brien, & O`Connor, 2016) conceptualizează trauma ca fiind un răspuns fizic sau emoțional care se produce atunci când resursele interne și externe ale persoanei sunt insuficiente pentru a face față unui eveniment tulburător.

Trauma poate fi înțeleasă și ca expunerea la evenimente de viață catastrofice, precum luptele armate, violul sau dezastrele naturale. Cu toate acestea, Reyes, Elhai & Ford (2008) explică faptul că termenul de traumă este utilizat de cele mai multe ori cu scopul de a descrie trei dimensiuni distincte ale aceluiași fenomen: a) aspectele obiective ale factorilor stresori; b) evaluarea subiectivă pe care persoana o realizează în raport cu factorii stresori; c) suferința acută și/sau cronică a persoanei care a apărut ca răspuns la contactul cu factorii stresori. Dalenberg, Straus & Carlson (2017, p. 18) au realizat o clasificare a temelor care au fost și sunt utilizate în definițiile traumei, oferind și exemple ale modalităților în care temele respective sunt explicate în cadrul definițiilor. Eu am tradus clasificarea realizată de autorii respectivi și am introdus-o în tabelul de mai jos.

Tabelul nr. 1: Temele principale utilizate în definițiile traumei (Sursă: Dalenberg, Straus & Carlson, 2017, p. 18)

TematicăExemple
Evenimente neobișnuiteCare se află în afara experiențelor umane obișnuite
Răspunsuri emoționale universaleUn factor stresor care va produce simptome intense de suferință emoțională în aproape orice persoană
Evaluări cognitive specificeEvenimente care amenință viața sau integritatea fizică
Evenimente specificeCutremure, atacuri, violuri sau alte evenimente specifice
Reacții peritraumatice (din timpul evenimentului traumatizant) specificeStări de frică, neajutorare, teroare
Intesitatea reacțiilor peritraumaticeUn eveniment care produce o reacție emoțională intensă
Credințe zdruncinateUn eveniment care perturbă credințele fundamentale despre sine și despre lume
Puncte de turnurăEvenimente care schimbă cursul vieții

În prezent, chiar și în lipsa unui consens clar, cei mai mulți teoreticieni și practicieni din domeniul psihotraumatologiei utilizează criteriul A de diagnostic pentru tulburarea de stres posttraumatic din cadrul DSM-V pentru a defini trauma. În DSM-V, trauma este definită ca fiind expunerea la o situație concretă de deces, rănire severă sau violență de natură sexuală, precum și la amenințarea cu acestea, într-una dintre modalitățile următoare: A1) trăirea directă a evenimentului/evenimentelor traumatizant(e); A2) asistarea ca martor la evenimente traumatizante experimentate de alte persoane; A3) conștientizarea implicării unei persoane apropiate (prieteni, familie etc.) într-un eveniment traumatizant (sau în mai multe evenimente de acest fel); A4) expunerea repetată și intensă la detaliile dezagreabile ale evenimentului/evenimentelor traumatic(e) (American Psychiatric Association, 2016). Dalenberg, Straus, & Carlson (2017) explică faptul că definiția din DSM-V conține o listă de evenimente care sunt evaluate ca fiind amenințătoare sau repulsive, ceea ce corespunde tematicii evaluării cognitive specifice. Însă chiar și această evaluare cognitivă implică o serie de dificultăți: cine este persoana care trebuie să evalueze evenimentul ca fiind amenințător sau repulsiv? Trebuie ca această evaluare să fie realizată în totalitate de către victimă? Sau trebuie ca evaluarea să fie realizată de către evaluator? Ori este necesar să existe un consens al amândurora în ceea ce privește evaluarea evenimentului? Aceste întrebări sunt justificate, de vreme ce trauma este relativă, în sensul în care același eveniment poate să nu aibă același impact asupra a două persoane diferite (Waite & Ryan, 2020).

Cei mai mulți practicieni evaluează trauma pe baza înțelegerii și a reacțiilor psihologice și comportamentale ale persoanei. Totuși, chiar și această abordare are limitele sale, întrucât definițiile traumei care se bazează pe semnificația pe care persoana o acordă evenimentelor traumatizante împiedică dezvoltarea unor liste globale sau regionale de întâmplări care pot fi conceptualizate drept (potențial) traumatice (Dalenberg, Straus, & Carlson, 2017). Având în vedere toate aceste aspecte, eu am ales să definesc trauma ca fiind orice experiență sau eveniment care depășește capacitățile fizice și psihice de adaptare ale persoanei și care poate produce efecte negative de lungă durată la nivelul funcționalității sale fizice și psihice.

Text scris de Radu Mihai.

Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R. (21, Iulie 2021). Scurt istoric al psihotraumatologiei, abordarea conceptuală a traumei și definirea traumei. Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2021/07/21/scurt-istoric-al-psihotraumatologiei-abordarea-conceptuala-a-traumei-si-definirea-traumei/

Surse bibliografice:

American Psychiatric Association. (2016). DSM-5: Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale. București: Editura Medicală Callisto.

American Psychological Association. (2015). APA Dictionary of Psychology. Washington, DC: American Psychological Association.

Ben-Ezra, M. (2011). Traumatic reactions from antiquity to the 16th century: was there a common denominator? Stress and Health, 27, (3), 223-240.

Bryant, A. R. (2017). Acute Stres Disorder and Posttraumatic Stress Disorder. În N. S. Gold, M. J. Cook, & J. C. Dalenberg, APA Handbook of Trauma Psychology. Volume 1: Foundations in Knowledge (pg. 185-194). Washington, DC: American Psychological Association.

Buchanan, G., Gewirtz, H. A., Lucke, C., & Wambach, R. M. (2020). The Concept of Childhood Trauma in Pyschopatology: Definitions and Historical Perspectives. În G. Spalletta, D. Janiri, F. Piras, & G. Sani, Childhood Trauma in Mental Disorders: A Comprehensive Approach (pg. 9-28). Cham: Springer.

Crocq, L. (2014). 16 conferințe despre traumă. București: Trei.

Dalenberg, J. C., Straus, E., & Carlson, B. E. (2017). Defining Trauma. În N. S. Gold, M. J. Cook, & J. C. Dalenberg, APA Handbook of Trauma Psychology: Volume 1, Foundations in Knowledge (pg. 15-33). Washington DC: American Psychological Association.

Feuer-Edwards, A., O`Brien, C., & O`Connor, S. (2016). Trauma-Informed Philantropy. Preluat de pe ScatterGoodFoundation: https://www.scattergoodfoundation.org/publication-series-pdf/?series_id=23&post_id=1123&previous=1320

Figley, R. C., Ellis, E. A., & Reuther, T. B. (2017). The Study of Trauma: A Historical Overview. În N. S. Gold, M. J. Cook, & J. C. Dalenberg, APA Handbook of Trauma Psychology. Volume 1: Foundations in Knowledge (pg. 1-12). Washington, DC: American Psychological Assiociation.

Goodwyn, G. E. (2018). Simboluri vindecătoare în psihoterapie. București: Trei.

Green, D. J., Black, K. S., Marx, P. B., & Keane, M. T. (2017). Behavioral, Cognitive, Biological, and Neurocognitive Conceptualizations of Posttraumatic Stress Disorder. În N. S. Gold, M. J. Cook, & J. C. Dalenberg, APA Handbook of Trauma Psychology. Volume 1. Foundations in knowledge (pg. 407-428). Washington, DC: American Psychological Association.

Lucrețiu. (1981). Poemul naturii. București: Minerva.

Moser, A. D., Suardi, F., & Schechter, S. D. (2020). PTSD During Childhood, Childhood Trauma, Childhood Maltreatment and how They Relate to Adult PTSD. În G. Spalleta, D. Janiri, F. Piras, & G. Sani, Childhood Trauma in Mental Disorders: A Comprehensive Approach (pg. 211-230). Cham: Springer.

Reyes, G., Elhai, D. J., & Ford, D. J. (2008). The Encyclopedia of Psychological Trauma. New Jersey: John Wiley & Sons, Inc.

Rothschild, B. (2020). Corpul își amintește: psihofiziologia și terapia traumei. București: Herald.

Ruppert, F. (2019). Traumă, anxietate și iubire: constelarea intenției, calea către o autonomie sănătoasă. București: Trei.

Sala, M., Delvecchio, G., & Brambilla, P. (2020). Neuroimaging and Cognition of Early Traumatic Experiences. În G. Spalleta, D. Janiri, F. Piras, & G. Sani, Childhood Trauma in Mental Disorders: A Comprehensive Approach (pg. 29-55). Cham: Springer.

Turliuc, N. M., & Măirean, C. (2014). Psihologia traumei. Iași: Polirom.

Waite, R., & Ryan, A. R. (2020). Adverse Childhood Experiences: What Students and Health Professionals Need to Know. Abingdon: Routledge.

Sursă imagine reprezentativă: http://usmfreepress.org
Sursă foto #1: wiki.harvard.edu
Sursă foto #2, #4, #5: wikipedia.org
Sursă foto #3: wikioo.org
Sursă foto #6: theveteranssite.greatergood.com
Sursă foto #7: babelio.com
Sursă foto #8: ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK349158/
Sursă foto #9: wikiwand.com



Un gând despre “Scurt istoric al psihotraumatologiei, abordarea conceptuală a traumei și definirea traumei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.