Trauma din perioada copilăriei: ce reprezintă maltratarea copiilor (abuzul și neglijarea) și care este prevalența diferitelor forme de maltratare

Problematica normelor educaționale în delimitarea experiențelor (potențial) traumatizante

         Una dintre cele mai semnificative probleme pe care le întâmpinăm în încercarea de a stabili care sunt acele evenimente care pot fi traumatizante pentru copii se referă la diferențele culturale ale modalităților de educare a acestora; altfel spus, la comportamentele și atitudinile părinților sau îngrijitorilor implicați în creșterea copiilor. De exemplu, o parte din părinții români tind să utilizeze violența fizică sub formă de pedeapsă în procesul educațional al copiilor lor (Salvați Copiii, 2013). Totuși, violența fizică este considerată un factor de risc în ceea ce privește experimentarea traumei, fiind o componentă a abuzului fizic (o formă de maltratare a copiilor – vom discuta puțin mai târziu în articol despre acest subiect) care poate produce efecte negative și de lungă durată (uneori chiar definitive) în cazul copilului, atât la nivel fizic (vânătăi, julituri, fracturi, cicatrici, arsuri, paralizie și chiar moarte), cât și la nivel psihologic (diminuarea capacităților cognitive, dificultăți de învățare și memorare, dificultăți de interrelaționare, comportamente agresive și tulburări psihice) (McCoy & Keen, 2014).

            În acest sens, cum putem face distincția între o metodă educativă care este acceptată la nivel social și o formă de maltratare care poate rezulta în experimentarea unei traume? Se pot confunda/identifica una cu cealaltă? Putem considera că orice lovitură aplicată unui copil (de către un părinte sau de către un îngrijitor) ca formă de pedeapsă este un abuz fizic? Putem vorbi despre maltratare în contextul în care lovitura a fost intenționată, însă scopul acesteia a fost acela de a-l educa pe copil? Din perspectiva cui ar trebui să decidem acest lucru: a părintelui sau a copilului? Cum putem decide dacă intenția reală a părintelui sau a îngrijitorului a fost aceea de a-i oferi copilului o lecție? Cum putem ști că părintele nu-și descarcă propria suferință pe copil? Este justificat, chiar și în contextul unei așa-zise bune intenții, ca părintele să-și poată lovi copilul? Dacă copilul este lovit, însă nu experimentează o traumă ca urmare a acestui lucru, mai putem vorbi despre maltratare?

            Din păcate, în literatura de specialitate nu sunt formulate răspunsuri directe referitoare la aceste întrebări. Orice încercare de abordare a fenomenului traumei din perioada copilăriei este condiționată de normele care decid care anume sunt acțiunile considerate ca fiind normale și potrivite în educația unui copil în acea societate. De ce? Fiindcă în cultura unei societăți se regăsesc acele concepții și idei pe care membrii acesteia le-au dezvoltat în legătură cu ce anume reprezintă maltratarea unui copil și cu ce anume constituie o modalitate de educare a acestuia. Astfel, cultura este considerată ca fiind unul dintre factorii principali care influențează principiile sociale referitoare la îngrijirea și educația copiilor (Krug et al., 2002). Există o multitudine de dimensiuni în care se discută despre acest fenomen, cum ar fi cea științifică, juridică, psihologică, sociologică sau cea culturală, iar semnificația sa este dependentă de funcțiile pe care conceptul de maltratare le îndeplinește în interiorul acestora (Robert et al., 2013). Totuși, eu consider că a nega sau a diminua gravitatea efectelor negative pe care vătămarea corporală (și nu numai) le are asupra unui copil (indiferent dacă ele sunt cauzate de un act abuziv sau de încercarea de a-l educa pe copil prin a-l pedepsi astfel) înseamnă a contribui la perpetuarea acestora și a suferinței sale. Pentru a fi mult mai specific, consider că pedeapsa corporală reprezintă o formă de abuz fizic, indiferent dacă aceasta este realizată cu intenția de a-l educa pe copil.

Ce evenimente sunt considerate ca fiind (potențial) traumatizante pentru un copil?

            După cum vă veți reaminti din rândurile anterioare, este extrem de dificil de stabilit ce tipuri de acțiuni și comportamente pot fi considerate forme de maltratare a copiilor, având în vedere diferențele culturale referitoare la îngrijirea și educația acestora. Dar să nu credeți că nu există în prezent o conceptualizare clară a experiențelor care pot fi traumatice în perioada copilăriei. În general, trauma din copilărie tinde să apară ca urmare a expunerii copilului la violență, dezastre, boli sau accidente (ne)intenționate. Principala sursă de violență la care sunt expuși copiii este familia, însă existe surse de violență și în exteriorul acesteia, cum ar fi violența comunitară, violența politică, actele de terorism și războiul. În ceea ce privește dezastrele, acestea vizează expunerea copiilor la uragane, tornade, inundații, incendii, cutremure etc., în timp ce implicarea în accidente se referă la înecare, cădere, accidente rutiere etc. Totodată, experimentarea unei boli cronice și/sau amenințătoare (atât în cazul copiilor, cât și în cazul părinților sau îngrijitorilor), a unor proceduri și tratamente medicale frecvente și dureroase sunt considerate o potențială sursă de traumatizare pentru copii (Buchanan et al., 2020).

Maltratarea copiilor

            Toate aceste surse de traumatizare a copiilor pe care le-am enumerat în paragraful anterior sunt înglobate sub un singur termen umbrelă: maltratarea. În acest termen se regăsesc două tipuri de comportamente și acțiuni care sunt considerate formele principale ale maltratării: abuzul și neglijarea (McCoy & Keen, 2014). Într-un alt articol publicat în acest an (Enache & Mihai, 2021) am încercat să clarific, în conformitate cu explicațiile oferite de Leeb et al. (2008), că termenii de „maltratare” și „abuz” sunt utilizați uneori pentru a descrie același fenomen, însă acest lucru este greșit, întrucât termenii respectivi nu se identifică unul cu celălalt. Din păcate, probabil dintr-o greșeală de interpretare a textului sau poate dintr-o indiferență a spiritului cunoașterii celor responsabili cu traducerea articolului, această explicație nu reiese clar din conținutul textului. De fapt, conținutul nu face decât să perpetueze mai departe o confuzie care persistă în literatura de specialitate a acestui domeniu și anume că termenul de abuz poate fi utilizat pentru a desemna maltratarea, ceea ce, mă repet, este greșit. Să fim clari: abuzul nu se identifică cu maltratarea, fiindcă abuzul este o formă de maltratare, alături de neglijare. Este greșit să ne referim la neglijare în sensul de abuz. Aceste două concepe sunt diferite unul de celălalt din punct de vedere calitativ.

Abuzul și neglijarea: acte de comitere și acte de omisiune

            Acum că am clarificat acest aspect, putem să trecem mai departe și să oferim o definiție termenului de maltratare care poate fi înțeles ca orice formă de abuz sau neglijare a copiilor (McCoy & Keen, 2014) sau ca orice act de comitere sau de omisiune înfăptuit de un părinte sau de un îngrijitor care conduce la vătămarea, la potențialul de vătămare sau la amenințarea cu vătămarea unui copil (Leeb et al., 2008). În acest sens, abuzul este un termen utilizat pentru a desemna „actele de comitere”, iar neglijarea este un termen folosit pentru a indica „actele de omisiune”. Altfel spus, abuzul reprezintă totalitatea actelor realizate în mod deliberat de către un părinte sau un îngrijitor care conduc la vătămarea sau moartea copilului, în timp ce neglijarea constituie eșecul părintelui sau al îngrijitorului de a-i asigura îndeplinirea necesităților fizice și psihologice minime necesare unui copil, atunci când acest lucru este posibil (McCoy & Keen, 2014). În categoria actelor de comitere se regăsesc abuzul fizic, abuzul sexual și abuzul emoțional (psihologic), iar în categoria actelor de omitere identificăm două subcategorii: „eșecul de a asigura” care se referă la neglijarea fizică, neglijarea emoțională, neglijarea medicală și neglijarea educațională, alături de „eșecul de a supraveghea” care presupune expunerea la medii violente și supravegherea inadecvată a copiilor (Leeb et al., 2008). În următoarele paragrafe urmează să descriu fiecare dintre aceste categorii. Este important să specific faptul că în literatura de specialitate, termenul de copil este utilizat pentru a face referire la orice persoană care nu a împlinit încă vârsta de 18 ani.

Ce este abuzul fizic?

            Abuzul fizic reprezintă orice tip de comportament agresiv sau violent pe care o persoană îl realizează asupra altei persoane și care are ca efect vătămarea corporală a victimei (American Psychological Association, 2015). Așadar, abuzul fizic în cazul copiilor poate fi definit ca orice act de comitere realizat de un părinte sau de un îngrijitor care conduce la vătămarea sau la amenințarea cu vătămarea copilului (Reyes, Elhai, & Ford, 2008) sau ca utilizarea intenționată a forței fizice împotriva unui copil, care (are potențialul de a) conduce la vătămarea sa corporală (Leeb et al., 2008). Am mai putea defini abuzul fizic și ca orice acțiune întocmită de un părinte sau îngrijitor care conduce la vătămarea fizică nonaccidentală a copilului (McCoy & Keen, 2014). Tipurile de acțiuni care pot fi considerate ca forme de vătămare sunt: lovirea cu palma, piciorul, pumnul (sau cu cureaua, bățul sau orice alt obiect), împinsul, înjunghiatul, mușcatul, aruncatul, trasul, târâtul, zgâlțâitul, sugrumatul, arderea, înecarea și otrăvirea copilului. Pe lângă rănirea propriu-zisă a copilului, aceste acțiuni pot avea efecte ireversibile cum ar fi paralizia, amputarea sau chiar moartea copilului. În conformitate cu Hotărârea nr. 49 din 19 ianuarie 2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 117 din 16.02.2011, abuzul fizic este definit din punct de vedere juridic în România ca vătămarea corporală a copilului care se petrecere în contextul interacțiunii singulare sau repetate cu o persoană ce se află într-o poziție de răspundere, putere sau într-o relație de încredere cu acesta și care constituie un rezultat al actelor intenționate menite să cauzeze suferință copilului acum sau în viitor (Guvernul României, 2011).

Prevalența abuzului fizic în lume, în Europa, în Statele Unite ale Americii și în România

            Prevalența globală a abuzului fizic în cazul copiilor este de 22.6%, conform unei recenzii realizată de Stoltenborgh et al. (2015) care vizează mai multe meta-analize, fără a identifica o diferență semnificativă în  funcție de sex. Aceeași autori au arătat că prevalența abuzului fizic în cazul copiilor din Europa este de 24%, în timp ce World Health Organization (2020a) indică o prevalență de 22.9%. Moody et al. (2018) vorbesc despre existența unei diferențe în funcție de gen în cazul copiilor din Europa în raport cu prevalența abuzului fizic, unde băieții înregistrează o prevalență de 27%, iar fetele o prevalență de 12%. În Statele Unite ale Americii, prevalența este de 28.3% (Centers for Disease Control and Prevention, 2021). Totodată, World Health Organization (2020b) indică faptul că ¾ copii (300 de milioane de copii) cu vârste cuprinse între 2 și 4 ani suferă pedepse fizice din partea părinților sau îngrijitorilor lor.

            În România, prevalența abuzului fizic din perioada copilăriei într-un eșantion de 2.088 de studenți este de 26.9% (Băban et al., 2012). Într-o altă cercetare realizată pe un eșantion de 1.436 de gospodării și 1.120 de copii, cei de la Salvați Copiii (2013) au identificat faptul că 38% dintre părinți recunosc că și-au abuzat fizic copiii pe parcursul timpului și că 63% dintre copii afirmă că părinții lor obișnuiesc să-i bată. La o analiză mai atentă, 73% dintre părinții implicați în această cercetare au răspuns afirmativ atunci când au fost întrebați dacă sunt de acord cu utilizarea bătăii în momentul în care copilul face o greșeală. Totodată, 19% dintre părinți consideră că bătaia reprezintă o modalitate de educare a copilului, iar 18% dintre copii susțin că au fost loviți acasă cu bățul/nuiaua, 13% cu cureaua, iar 8% cu o lingură de lemn. Având în vedere mențiunile anterioare referitoare la utilizarea pedepsei corporale ca formă de educație în România, se pare că acțiuni precum „lovitul cu palma” sau „trasul de ureche” nu sunt percepute de cei mai mulți dintre părinți (dar nici de cei mai mulți dintre copii) ca fiind forme ale abuzului fizic. Într-un studiu mai recent desfășurat în țara noastră, care a fost realizat pe un eșantion de 1.733 de elevi de liceu, Meinick et al. (2017) au raportat o prevalență de 39.7% pentru abuzul fizic, mult mai mare decât cea identificată de către Băban et al. (2012).

            În ceea ce privește rata abuzului fizic din mediul rural românesc, se pare că în ultimii ani există o oarecare scădere a acesteia (sperăm că nu a celor care recunosc acest lucru). Conform World Vision Romania (2020), 22% dintre părinții din mediul rural românesc afirmau în anul 2014 că își scutură/zguduie copiii, acest procent scăzând la 8% în anul 2016, crescând apoi la 12% în anul 2018 și scăzând la 11% în anul 2020; în ceea ce privește lovirea copiilor, 4% dintre părinți afirmau în 2014 că realizează acest lucru, urmând ca apoi acest procent să scadă la 1% în anul 2016 și să urce la 2% în 2018 și 2020. Pe de altă parte, 7% dintre copii susțineau în anul 2018 că au fost scuturați/zgâlțâiți de către părinții lor, în timp ce în 2020 procentul a scăzut la 4%. De asemenea, 2% dintre copii susțineau că au fost loviți în anul 2018 de către copiii lor, procentul scăzând la 1% în anul 2020.

Ce este abuzul sexual?

            Abuzul sexual poate fi definit ca orice formă de viol sexual sau de exploatare sexuală. Termenul de abuz sexual este folosit de obicei pentru a face referire la contactul sexual dintre un adult și un copil, însă acest fenomen poate apărea și în alte tipuri de relații (American Psychological Association, 2015). Atunci când ne referim la termenul de copil din definițiile abuzului sexual avem în vedere orice persoană mai tânără de 18 ani, însă există autori care folosesc vârsta de 17 ani sau chiar de 16 ani pentru a stabili limita de vârstă la care putem vorbi despre această formă de maltratare în cazul copiilor (McCoy & Keen, 2014). O definiție simplă a abuzului sexual în cazul copilului ne spune că acesta reprezintă orice act/comportament sexual al unui adult orientat spre un copil (American Psychological Association, 2015). Însă nu este atât de ușor să definim această formă a abuzului. Browne & Finkelhor (1986, apud. Reyes, Elhai, & Ford, 2008) atrăgeau atenția în urmă cu aproape 40 de ani că definițiile abuzului sexual în cazul copiilor cuprind două componente care se suprapun: 1) constrângerea sau forțarea unui copil de a realiza activități sexuale; și 2) activitatea sexuală dintre un copil și o persoană mai în vârstă decât el, indiferent dacă constrângerea este vizibilă în mod direct sau nu. Leeb et al. (2008) definesc abuzul sexual ca orice act sexual complet sau orice tentativă de act sexual, contact sexual sau exploatare sexuală a copilului realizat(ă) de către un adult, iar Goodyear-Brown, Fath, & Myers (2012) definesc abuzul sexual ca ca fiind orice activitate sexuală care implică un copil, în cadrul căreia acesta nu își poate oferi sau nu este dispus să își ofere consimțământul.

            O definiție asemănătoare oferă și McCoy & Keen (2014): abuzul sexual reprezintă implicarea copilului în orice tip de activitate sexuală în care consimțământul acestuia nu există sau nu poate fi oferit. În abuzul sexual se încadrează atât activitățile care implică contact fizic, cât și cele lipsite de acest tip de contact, care rezultă în satisfacția sexuală a adultului sau a unei persoane semnificativ mai mature decât un copil sau un adolescent (Goodyear-Brown, Fath, & Myers, 2012). Referitor la abuzul sexual, Leeb et al. (2008) consideră că el poate fi definit drept contactul care implică penetrarea (indiferent cât de ușoară) a gurii, penisului, vaginului sau anusului copilului de către o altă persoană. Pe de altă parte, contactul sexual se referă la atingerea intenționată (care nu implică penetrarea), în mod direct sau prin haine a zonei genitale, a anusului, coapselor, sânilor, zonei inghinale sau feselor copilului. Abuzul sexual lipsit de contact presupune lipsa contactului fizic de natură sexuală dintre un adult/îngrijitor și un copil, însă vizează acțiunile în care copilul este expus la activități sexuale (pornografie, voyeurism etc.), este filmat într-o manieră sexuală (pornografie infantilă), este hărțuit sexual sau este implicat în activități de prostituție sau în trafic sexual.

            Conform Hotărârii nr. 49 din 19 ianuarie 2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 117 din 16.02.2011, în țara noastră abuzul sexual este definit din punct de vedere juridic ca implicarea unui minor (copil sau adolescent) care este încă imatur în ceea ce privește dezvoltarea sa psihosexuală în activități de natură sexuală pe care nu le poate înțelege, care nu sunt potrivite pentru vârsta/dezvoltarea sa și pe care le suportă ca urmare a constrângerii prin violență sau seducție și care transgresează tabuurile sociale referitoare la rolurile familiale, incluzând de obicei contact fizic, chiar dacă penetrarea este sau nu prezentă. În această categorie se încadrează: a) molestarea sexuală și expunerea la injurii/limbaj cu conotație sexuală, alături de atingerea copilului în zonele erogene prin intermediul mâinii sau prin sărut; b) situațiile care implică satisfacerea nevoilor sexuale ale unui adult sau ale unui copil aflat într-o poziție de responsabilitate, putere sau în relație de încredere cu copilul victimă; c) obligarea copilului de a participa la activități obscene sau atragerea sa în astfel de activități; d) furnizarea de materiale obscene sau expunerea copilului la acest tip de materiale; e) căsătoria/logodna timpurie a copiilor în care sunt implicate relații de natură sexuală; f) mutilarea genitală; g) hărțuirea sexuală (Guvernul României, 2011).

Prevalența abuzului sexual în lume, în Europa, în Statele Unite ale Americii și în România

            Pinheiro (2006) arăta în anul 2006 că numărul aproximativ de copii din întreaga lume care au suferit o formă de abuz sexual este estimat la 223 de milioane, dintre care 150 de milioane de fete și 73 de milioane de băieți. Într-o meta-analiză care include 65 de articole din 22 de țări, Pereda et al. (2009) au identificat o prevalență a abuzului sexual în cazul copiilor de 7.9% pentru băieți și de 19.7% pentru fete. Se pare că prevalența cea mai ridicată a abuzului sexual se regăsește pe continentul Africii (34.4%), în timp ce pe continentul european prevalența este mult mai scăzută (9.2%). Rezultatele unei meta-analize mai vechi realizată de Finkelhor (1994, apud. McCoy & Keen, 2014), care a analizat 19 cercetări, a arătat că prevalența abuzului sexual variază de la 2% la 64% pentru fete și de la 3% la 16% pentru băieți, în funcție de diferențele metodologice și eșantioanele cercetărilor. În acest sens, Finkelhor a aproximat o prevalență de 20% pentru fete și o prevalență cuprinsă între 5-10% pentru băieți în cazul abuzului sexual.

            Stoltenborgh et al. (2015) au arătat că există o discrepanță uriașă între prevalența abuzului sexual în funcție de diferențele metodologice ale cercetărilor: în cazul cercetărilor informaționale (cele realizate de autoritățile responsabile de prevenirea acestui fenomen) prevalența abuzului sexual este de 0.3%, în timp ce în cercetările de auto-evalaure prevalența crește până la 7.6% în cazul băieților și până la 18% în cazul fetelor. Center for Disease Control and Prevention (2021) indică o prevalență a abuzului sexual în cazul copiilor din Statele Unite ale Americii de 24.7% pentru fete și 16% pentru băieți. În total, o prevalență de 20.7% indiferent de gen. Moody et al. (2018) vorbesc despre o prevalență de 14.3% a abuzului sexual în Europa, cu valori de 7.8% în cazul băieților și 28% în cazul fetelor. Nu mai încape însă nici o îndoială cu privire la faptul că cele mai multe victime ale abuzului sexual sunt de sex feminin (Pereda et al., 2009). Cei de la UNICEF (2020) afirmă că aproximativ 15 milioane de fete cu vârste cuprinse între 15-19 ani au suferit de pe urma abuzului sexual.

            În România, prevalența abuzului sexual este de 9%, mai precis 5.6% în cazul băieților și 10.9% în cazul fetelor. Dintre cei care au raportat experimentarea abuzului sexual în timpul copilăriei, media vârstei la care a avut loc prima oară abuzul este de 13.39-14.22 ani, iar media vârstei la care a avut loc ultima oară abuzul este de 15.34-16.23 ani. În cazul fetelor, în 90% dintre cazuri abuzatorul a fost o persoană de sex masculin, iar în cazul băieților în 80% dintre cazuri abuzatorul a fost o persoană de sex feminin (Băban et al., 2012). O parte din aceste rezultate sunt asemănătoare cu datele furnizate de către Raffauf (2015), care indica faptul că în cazul abuzului sexual suferit de fete în 90% dintre cazuri abuzatorul este o persoană de sex masculin, iar în 10% dintre cazuri este de sex feminin. Însă ele diferă în cazul băieților, unde Raffauf indica faptul că în 75% dintre cazuri abuzatorul este de sex masculin, iar în alte 25% dintre cazuri este de sex feminin. Revenind la datele din România, 42.1% dintre fete și 22.4% dintre băieți au raportat că aveau încredere în persoana care le-a abuzat, 33.% dintre fete și 21.8% dintre băieți au afirmat că abuzatorul a fost un străin/o străină, iar în 27.7% dintre cazuri pentru fete și 17.2% dintre cazuri pentru băieți abuzatorul a fost un prieten de familie care nu locuia în aceeași casă cu ei (Băban et al., 2012). În cealaltă cercetare mai recentă din România, Meinck et al. (2017) au identificat o prevalență de 13.1% a abuzului sexual în cadrul eșantionului format din elevi de liceu (unde media vârstei este de 15 ani).

Ce este abuzul emoțional (psihologic)?

            Pentru început, este extrem de important de menționat faptul că deși abuzul emoțional și abuzul psihologic sunt folosiți de obicei pentru a desemna același fenomen, există autori (O`Hagan, 1993, apud. McCoy & Keen, 2014) care consideră că cei doi termeni nu fac referire la același construct, întrucât termenul „emoțional” vizează emoțiile și dezvoltarea emoțională a copilului în raport cu capacitatea sa de a-și exprima și interpreta trăirile, pe când termenul „psihologic” vizează ceea ce este specific minții, alături de dezvoltarea psihologică a copilului care presupune îmbunătățirea proceselor mintale prin intermediul unor aptitudini cognitive dezvoltate. Cu toate acestea, eu voi utiliza termenul de abuz emoțional pentru a face referire la același fenomen. În acest sens, abuzul emoțional reprezintă un tipar de comportamente prin intermediul cărora o persoană expune o alta în mod deliberat și repetat la acte nonfizice care sunt dăunătoare pentru funcționalitatea afectivă, comportamentală și pentru starea psihologică de bine a victimei (American Psychological Association, 2015).

            Abuzul emoțional în cazul copiilor poate fi definit ca totalitatea acțiunilor sau comportamentelor părintelui sau ale îngrijitorului prin care copilul este convins este lipsit de valoare, neiubit, nedorit, plin de defecte, pus în pericol sau valorificat doar în contextul îndeplinirii nevoilor altor persoane (Leeb at al., 2008). Alți autori (McCoy & Keen, 2014) consideră că abuzul emoțional poate fi definit ca totalitatea comportamentelor parentale care produc în mod activ daune la nivelul sănătății mintale a copiilor. Din punctul meu de vedere, această definiție nu cuprinde specificitatea abuzului emoțional, căci orice formă de maltratare a copilului poate produce efecte negative la nivelul sănătății lor mintale, dar și fizice (Felitti, 2002; Anda, et al., 2006; Sala, Delvecchio, & Brambilla, 2020), iar „totalitatea comportamentelor parentale” poate fi înțeleasă și în sensul actelor de abuz fizic sau sexual, ori actelor de neglijare fizică sau emoțională. În țara noastră, conform cu Hotărârea nr. 49 din 19 ianuarie 2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 117 din 16.02.2011, definiția juridică a abuzului emoțional ne spune că acesta reprezintă expunerea copilului în mod repetat la situații care depășesc capacitatea sa de integrare psihologică din punctul de vedere al impactului emoțional, fiind create de un adult care se află în relație de încredere, răspundere sau putere cu copilul. În această categorie se încadrează activități precum umilirile (non)verbale, intimidările, amenințările, terorizările, restrângerile libertăților de acțiune, denigrările, acuzațiile nedrepte, discriminările, ridiculizările și atitudinile de respingere față de copil (Guvernul României, 2011).

Prevalența abuzului emoțional în lume, în Europa, în Statele Unite ale Americii și în România

            Stoltenborgh et al. (2012) au realizat o meta-analiză a 29 de cercetări care includ un total de 7.082.279 participanți și au descoperit că în cazul cercetărilor informaționale prevalența este de 3%, în timp ce prevalența din cercetările auto-evaluative este de 36.3%. Prevalența totală calculată este de 26.7% pentru abuzul emoțional. De fapt, abuzul emoțional este considerat ca fiind cea mai răspândită formă de abuz în cazul copiilor (McCoy & Keen, 2014). Rezultatele unei cercetări (Taillieu et al., 2016) din Statele Unite ale Americii, realizată pe un eșantion de 34.643 de persoane, arată o prevalență de 4.8% în cazul abuzului emoțional. Cu toate acestea, cei de la Center for Disease Control and Prevention (2021) indică o prevalență de 10.6% a abuzului emoțional, cu o rată de 13.1% în cazul fetelor și de 7.6% în cazul băieților. În cazul continentului european, Moody et al. (2018) indică o prevalență de 6.2% în cazul băieților și de 12.9% în cazul fetelor.

            Prevalența abuzului emoțional/psihologic în țara noastră este de 23.6%, unde persoanele de sex feminin înregistrează o prevalență mai ridicată (24.9%) decât cele de sex masculin (21.3%) (Băban et al., 2012). Dacă rezultatele primei cercetări provin de la 2.088 de studenți, într-o a doua cercetare (Meinck et al., 2017) desfășurată în România, de această dată pe un eșantion de 1.733 elevi de liceu, prevalența abuzului emoțional a crescut la 32.2%. Mai mult decât atât, se pare că există o creștere a frecvenței acțiunilor care pot fi încadrate ca forme ale abuzului emoțional/psihologic în familile din mediul rural românesc (World Vision Romania, 2020): în anul 2016, un procent de 16% dintre părinții care locuiesc în mediul rural afirmau că le interzic copiilor să iasă din casă ca formă de pedeapsă, acest procent urmând să crească la 20% în anul 2018 și la 23% în anul 2020. De asemenea, privarea de diferite jocuri a crescut și ea de la 27% în anul 2016, la 43% în anul 2018 și 46% în anul 2020. Același lucru s-a întâmplat și în cazul privării de mâncare, de la 0% în 2016, la 1% în 2018 și 2% în 2020. Referitor la frecvența strigătelor/țipetelor adresate copiilor, acestea înregistrau un procent de 47% în anul 2014, 33% în anul 2016, 35% în anul 2018 și 38% în anul 2020. Din perspectiva copiilor care locuiesc în mediul rural, datele par să difere așa cum vom putea vedea în continuare: privarea de jocuri înregistra în anul 2018 un procent de 97%, iar în anul 2020 un procent de 90%; interzicerea părăsirii locuinței a scăzut de la 15% în anul 2018 la 13% în anul 2020; privarea de mâncare a scăzut de la 2% în anul 2018 la 0% în anul 2020, iar strigătele/țipetele adresa copiilor au scăzut de la 27% în 2018 la 18% în 2020.

            Într-o altă cercetare realizată de cei de la Salvați Copiii (2013), aceștia au arătat că în aproximativ 90% dintre cazuri, părinții afirmă că petrec peste 2 ore/zi alături de copiii lor în cazul familiilor cu copii sub 10 ani. Pe de altă parte, în cazul familiilor cu copii între 10 și 18 ani, acest procent scade semnificativ, până la 70%. Între 70-90% dintre părinții care au participat în această cercetare afirmă că își implică copilul sau copiii în activitățile familiale și că își manifestă afecțiunea față de aceștia, însă în 63% dintre cazuri părinții nu îi solicită copilului opinia atunci când se confruntă cu o problemă familială importantă. De asemenea, 52% dintre părinți sunt de acord cu utilizarea strigătelor/țipetelor adresa copilului atunci când acesta greșește. În 47% dintre cazuri, părinții le interzic copiilor accesul la calculator, în 31% dintre cazuri le interzic să iasă afară, iar în 6% dintre cazuri le interzic accesul la televizor.

Ce este neglijarea fizică?

            Neglijarea fizică se referă la eșecul de a asigura necesitățile minime de îngrijire ale unei persoane (McCoy & Keen, 2014). În cazul copiilor, neglijarea fizică poate fi înțeleasă ca eșecul părintelui sau al îngrijitorului de a-i asigura un adăpost, o nutriție și o igienă adecvate copilului, precum și eșecul de a-i asigura haine curate, de mărimi potrivite și adecvate necesităților climatice (Leeb at al., 2008). Așadar, neglijarea fizică a copilului presupune eșecul de a-i asigura acestuia îndeplinirea necesităților fizice minime atunci când acest lucru este posibil (McCoy & Keen, 2014). Pe lângă absența hranei, a locuinței, a alimentelor și a posibilității de a avea acces la o sursă adecvată de igienă, în categoria neglijării fizice pot fi introduse și alte subtipuri ale acestui fenomen, cum ar fi neglijarea medicală, neglijarea educațională, supravegherea inadecvată și expunerea la medii violente (Reyes, Elhai, & Ford, 2008). Unul dintre efectele cele mai vizibile efecte ale neglijării fizice este subnutriția, care poate conduce la dezvoltarea unor probleme de natură medicală ca urmare a unei diete nepotrivite sau insuficiente pentru necesitățile de dezvoltare ale copilului. Pe lângă subnutriție, copilul poate dezvolta și diferite infecții ca urmare a lipsei adecvate de hrană și de igienă (McCoy & Keen, 2014).

            O problemă semnificativă cu care ne confruntăm atunci când încercăm să identificăm formele de neglijare fizică este dificultatea de a diferenția acest fenomen de efectele sărăciei (Reyes, Elhai, & Ford, 2008). Este corect să-i considerăm pe părinții săraci care nu dispun de surse financiare pentru a asigura necesitățile de bază ale copiilor lor ca fiind vinovați de neglijarea fizică a acestora? Putem să vorbim despre neglijare fizică în momentul în care părintele nu dispune de resursele necesare pentru a-i oferi copilului o îngrijire fizică adecvată necesităților sale? Din nou, aceste întrebări nu dispun de răspunsuri directe. Pot exista familii care trăiesc în sărăcie, unde părinții își doresc să le îndeplinească copiilor aceste necesități de bază, însă pot exista familii care trăiesc în sărăcie și în care părinții se folosesc de această situație pentru a-și justifica acțiunile de neglijență față de copiii lor.

            Din punct de vedere juridic și în conformitate cu Hotărârea nr. 49 din 19 ianuarie 2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 117 din 16.02.2011, neglijarea copilului în România nu dispune de o definiție globală. Însă aceasta este definită în raport cu subtipurile sale, după cum urmează: a) neglijarea alimentară, care presupune privarea de alimente sau absența alimentelor esențiale necesare creșterii, mese neregulate, hrană nepotrivită sau administrată necorespunzător vârstei; b) neglijarea vestimentară, în care copilului nu îi sunt asigurate haine potrivite pentru condițiile climatice, pentru mărimea corpului său, alături de lipsa hainelor sau de necesitatea de a purta haine murdare; c) neglijarea igienei, care presupune lipsa igienei corporale, mirosuri neplăcute, existența paraziților; d) părăsirea copilului/abandonul de familie (Guvernul României, 2011); în această hotărâre sunt definite și neglijarea emoțională, medicală și cea educațională, însă pe acestea le vom descrie mai jos.

            Neglijarea medicală reprezintă eșecul de a solicita sau de a obține un tratament medical pentru problemele de sănătate cu care se confruntă copilul (McCoy & Keen, 2014). Leeb et al. (2008) definesc neglijarea medicală ca eșecul părintelui sau al îngrijitorului de a-i asigura copilului accesul la îngrijirile medicale necesare. În legislația românească, conform Hotărârii nr. 49 din 19 ianuarie 2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 117 din 16.02.2011, neglijarea medicală se referă la absența îngrijirilor medicale, la omiterea vizitelor la medic și a realizării vaccinurilor necesare pe parcursul copilăriei, la omiterea aplicării tratamentelor prescrise copilului și la neprezentarea la programele de recuperare (Guvernul României, 2011).

            Una dintre principalele probleme în ceea ce privește conceptualizarea neglijării medicale se referă la situația în care părinții aleg să refuze acordarea anumitor îngrijiri medicale copiilor lor ca urmare a implicațiilor propriilor credințe religioase (McCoy & Keen, 2004). Barnett, Manly, & Cicchetti (1993, apud. Leeb et al. 2008) evidențiază două situații specifice neglijării medicale: adultul/îngrijitorul nu îi administrează copilului medicația prescrisă; adultul/îngrijitorul refuză să-l ducă pe copil la medic sau să solicite atenție medicală în timp util. În această categorie se încadrează și neglijarea sănătății mintale, pe care McCoy & Keen (2004) o definesc drept eșecul părintelui sau al îngrijitorului de a solicita ajutor cu privire la dificultățile psihologice cu care se confruntă copilul sau de a respecta recomandările terapeutice cu privire la necesitățile psihoemoționale ale acestuia.

            Neglijarea educațională constituie eșecul părintelui sau al îngrijitorului de a-i asigura copilului posibilitatea de a beneficia de educație, eșecul de a-i oferi acestuia educația necesară sau de a-i îndeplini (acolo unde este cazul) necesitățile educaționale speciale (Child Welfare Information Gateway, 2019). O altă definiție mai simplă a acestui fenomen ne spune că neglijarea educațională poate fi înțeleasă ca eșecul părintelui sau al îngrijitorului de a-i oferi copilului acces la o educație adecvată necesităților sale (Leeb et al., 2008). McCoy & Keen (2014) definesc neglijarea educațională ca eșecul de a îndeplini necesitățile legale necesare înscrierii la școală sau participării la orele de curs, precum și lipsa de atenție față de necesitățile educaționale speciale ale copilului. În România, din punct de vedere juridic și în conformitate cu Hotărârea nr. 49 din 19 ianuarie 2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 117 din 16.02.2011, neglijarea educațională presupune substimularea copilului (din punct de vedere educațional), instabilitatea sistemului de pedepse/recompense și lipsa de urmărire a progreselor sale școlare (Guvernul României, 2011).

            Barnett, Manly & Cichetti (1993, apud. Leeb et al., 2008) consideră că eșecul supravegherii poate fi înțeles ca eșecul părintelui sau al îngrijitorului de a-i oferi copilului siguranța necesară în interiorul și în exteriorul casei sale, în conformitate cu necesitățile sale emoționale și de dezvoltare. În această categorie se încadrează supravegherea inadecvată și expunerea la medii violente. Referitor la supravegherea inadecvată, aceeași autori o definesc drept eșecul părintelui sau al îngrijitorului de a se asigura că copilul este implicat în activități sigure și că utilizează instrumente potrivite și sigure pentru vârsta sa. De asemenea, supravegherea inadecvată se mai poate referi și la eșecul părintelui sau al îngrijitorului de a se asigura că copilul nu este expus la pericole inutile, precum și eșecul de a-i oferi copilului o supraveghere adecvată. În ceea ce privește expunerea la medii violente, Kairys & Johnson (2002, apud. Ibid.) consideră că aceasta poate fi definită ca eșecul părintelui sau al îngrijitorului de a lua măsurile necesare (și valabile) pentru a proteja copilul de violența din exteriorul casei, mai precis de violența din cartierul, orașul sau comunitatea în care copilul trăiește. În acest caz putem vorbi despre violență socială sau violență politică.

Prevalența neglijării fizice în lume, în Europa, în Statele Unite ale Americii și în România

            Stoltenborgh et al. (2013) au realizat o meta-analiză pe baza a 13 eșantioane independente cu un total de 59.406 de participanți și au descoperit o prevalență a neglijării fizice în cazul copiilor de 16,3% la nivel global. În Europa, Moddy et al. (2018) indicau o prevalență a neglijării de 14.8% în cazul băieților și de 13.9% în cazul fetelor. Cu toate acestea, eu nu am reușit să identific până în acest moment un studiu care să indice prevalența formelor specifice ale neglijării pentru copiii de pe continentul european. În Statele Unite ale Americii, prevalența neglijării fizice este de 9.9% sau mai specific 9.2% pentru băieți și 10.7% pentru fete (Centers for Disease Control and Prevention, 2021). De fapt, există chiar un număr redus de studii care să cerceteze prevalența neglijării fizice în întreaga lume. Într-o recenzie publicată de către Stark & Landis (2016) care vizează 22 de studii, doar 3 dintre acestea au evaluat prevalența neglijării fizice la nivel mondial. În România, prevalența neglijării fizice este de 18.5%, existând diferențe semnificative între băieți (22%) și fete (16.6%) (Băban et al., 2012). Din păcate, în cercetarea realizată de Meinck et al. (2017) nu a fost evaluată și neglijarea fizică.

            În ceea ce privește familiile din mediul rural românesc, cei de la World Vision Romania,  (2020) au arătat că în 15% dintre gospodării banii nu ajung nici măcar pentru strictul necesar, iar în 46% banii ajung de pe o lună pe alta. Pe de altă parte, 33% dintre gospodării reușesc să se descurce cu banii pe care îi au, iar în alte 6% dintre acestea banii le permit membrilor familiei să trăiască bine. Comparativ cu anii precedenți, în anul 2020 s-a înregistrat o creștere a procentului de gospodării în care banii ajung doar pentru ca membrii să se poată descurca de la o lună la alta, precum și o scădere a procentului gospodăriilor unde membrii familiei reușesc să se descurce cu banii pe care îi au. De asemenea, 99% dintre copii chestionați au declarat că au o locuință în care să poată dormi, iar 1% dintre aceștia au afirmat că au doar uneori unde să-și petreacă noaptea. 88% dintre copiii din mediul rural au declarat că mănâncă cel puțin două mese pe zi, iar 90% au declarat că nu merg flămânzi la somn și că dispun de suficientă mâncare. Însă 11% dintre copiii din mediul rural mănâncă doar uneori două mese pe zi, iar 1% nu mănâncă niciodată două mese pe zi. Mai mult decât atât, 7% dintre copii merg uneori flămânzi la culcare, iar 3% merg întotdeauna flămânzi la culcare. 9% au doar uneori suficient de mâncare, iar 1% nu au niciodată suficientă mâncare. Totodată, doar 59% dintre copiii din mediul rural au declarat că familia lor dispune de suficient de mulți bani pentru a le asigura necesitățile, în timp de 37% dintre copii au declarat că doar uneori au bani, iar 4% au declarat că nu au niciodată bani pentru îndeplinirea nevoilor lor. Copiii care declară că doar uneori beneficiază de două mese pe zi fac parte din familii în cadrul cărora veniturile nu sunt suficiente nici măcar pentru strictul necesar (46% dintre copiii care provin din aceste familii merg la culcare flămânzi uneori). Dintre copiii care au declarat că au doar uneori îndeajuns de multă mâncare, 54% dintre aceștia provin din familii unde veniturile nu reușesc să acopere necesitățile fundamentale. În cazul copiilor care provin din familii unde veniturile ajung de pe o lună pe alta, doar 4% dintre aceștia declară că familia dispune de suficiente resurse financiare pentru a le cumpăra ceea ce au nevoie. Așadar, în anul 2020 s-a înregistrat un regres în comparație cu anul 2018 în ceea ce privește bunăstarea familiei. Procentul copiilor care au suficientă mâncare a scăzut de la 98% în anul 2018, la 90% în anul 2020, la fel cum procentul copiilor care declarau că familia lor dispune de suficienți bani pentru a le cumpăra ce anume au nevoie a scăzut de la 71% în 2018 la 59% în anul 2020. În cazul copiilor care au declarat că mănâncă cel puțin două mese pe zi, procentul a scăzut de la 90% în 2018 la 88% în 2020. După câte se poate observa din aceste date, este extrem de dificil de realizat distincția între neglijarea fizică și efectele sărăciei.

            Într-o altă cercetare, de această dată referitoare atât la familiile din mediul urban, cât și la cele din mediul rural, cei de la Salvați Copiii (2013) au identificat că 96% dintre părinți afirmă că copiii lor frecventează cu regularitate orele de curs, în timp ce 4% dintre respondenți au răspuns că copiii lor absentează ca urmare a faptului că trebuie să-și îngrijească frații/surorile mai mici, să participe la treburile casnice, că școala nu le poate oferi copiilor nici un viitor sau că aceștia din urmă nu vor să meargă la școală. Totodată, 34% dintre copiii care au participat la această cercetare au afirmat că se întâmplă să nu fie examinați de un doctor atunci când sunt bolnavi, iar alți 13% declară că părinții nu le cumpără medicamente atunci când sunt bolnavi. Tot în această cercetare, cei de la Salvați Copiii au descoperit că fenomenul neglijării fizice este mai frecvent în mediul urban decât în cel rural, dar și că acesta este mai întâlnit în județele din sud-estul, centrul și nord-estul României decât în celelalte zone ale țării. Mai mult decât atât, neglijarea tinde să apară în familiile monoparentale, cu venituri reduse, cu un nivel scăzut de educație și cu mulți copii.

Ce este neglijarea emoțională?

            Neglijarea emoțională se referă la eșecul părintelui sau al îngrijitorului de a-i îndeplini copilului necesitățile sale emoționale (McCoy & Keen, 2014). Cei de la Child Welfare Information Gateway (2019) definesc neglijarea emoțională a copilului ca lipsa de atenție a adultului sau a îngrijitorului cu privire la necesitățile emoționale ale copilului, ca eșecul de a-i asigura îngrijirile psihoemoționale necesare acestuia, precum și ca permisiunea pe care adultul sau îngrijitorul i-o oferă copilului pentru a utiliza alcool sau droguri. Barnett, Manly, & Cicchetti (1993, apud. Leeb at al., 2008) consideră că neglijarea emoțională se referă la faptul că adultul/îngrijitorul ignoră copilului sau respinge necesitatea responsivității sale emoționale ori accesul copilului la o îngrijire psihoemoțională adecvată. Din punct de vedere juridic și în conformitate cu Hotărârea nr. 49 din 19 ianuarie 2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 117 din 16.02.2011, neglijarea emoțională este definită în România ca lipsa atenției, a contactului fizic, a semnelor de afecțiune și a cuvintelor de apreciere adresate copilului (Guvernul României, 2011).

Prevalența neglijării emoționale în lume, în Statele Unite ale Americii și în România

            În cazul neglijării emoționale, Stoltenborgh et al. (2013) au identificat o prevalență de 18,4% în cadrul unei meta-analize care a cuprins 16 eșantioane independente cu un număr total de 59.655 de participanți. În Statele Unite ale Americii, prevalența neglijării emoționale este de 6.2% într-un eșantion de 34.653 de persoane (Taillieu et al., 2016), deși Center for Disease Control and Prevention (2021) indică o prevalență mult mai mare, mai precis de 14.8%, cu un procent de 16.7% pentru băieți și 12.4% pentru fete. În România, prevalența neglijării emoționale este de 26.3%, cu diferențe semnificative în funcție de gen: 21.9% în cazul băieților și 28.9% în cazul fetelor (Băban et al., 2012).

            În cazul copiilor din mediul rural românesc, 16% dintre aceștia au afirmat că se simt susținuți de familiile lor doar uneori, 7% au declarat că doar uneori are cine să îi îngrijească sau să le asigure hrana, 5% că pot avea încredere doar uneori în adulții alături de care locuiesc, iar 4% că se simt discriminați de ceilalți copii din aceeași locuință (deși 3% dintre copii se simt discriminați întotdeauna față de ceilalți copii din casă). În ceea ce privește prezența unei figuri de atașament, 77% dintre copii au declarat că există cel puțin un membru al familiei care petrece timp întotdeauna cu ei, 22% au afirmat că acest lucru se întâmplă doar uneori, iar 1% au susținut că acest lucru nu se întâmplă niciodată. Confortul psihologic al copiilor din mediul lor familial înregistrează o scădere în anul 2020 în comparație cu anii precedenți: 97% dintre copii declarau în 2012, 2016 și 2018 că are cine să îi îngrijească, în timp ce în 2020 acest procent a scăzut la 92%; procentul copiilor care se simt susținuți de familie a scăzut începând cu anul 2016, de la 96%, la 90% în 2018 și la 82% în 2020; același lucru este valabil și pentru copii care susțin că beneficiază de sprijin din partea familiei, unde procentul era de 96% în 2016, iar în 2020 a ajuns la 92%. Cu toate acestea, se înregistrează și o scădere a procentului de copii care se simt discriminați în propriile lor familii, de la 9% în anul 2018 la 3% în anul 2020 (World Vision Romania, 2020).

Text scris de Radu Mihai.

Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R. (2021, Iulie 26). Trauma din perioada copilăriei: ce reprezintă maltratarea copiilor (abuzul și neglijarea) și care este prevalența diferitelor forme de maltratare. Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2021/07/26/trauma-din-perioada-copilariei-ce-reprezinta-maltratarea-copiilor-abuzul-si-neglijarea-si-care-este-prevalenta-diferitelor-forme-de-maltratare/

Surse bibliografice:

American Psychological Association. (2015). APA Dictionary of Psychology. Washington, DC: American Psychological Association.

Anda, F. R., Felitti, J. V., Bremner, D. J., Walker, D. J., Whitfield, C., Perry, D. B., . . . Giles, H. W. (2006). The enduring effects of abuse and related adverse experiences in childhood. A convenrgence evidence from neurobiology and epidemiology. European Archives of Psychiatry and Clinical Neuroscience, 256, 174-186.

Băban, A., Cosma, A., Balazsi, R., Sethi, D., & Olsavszky, V. (2012). Survey of adverse childhood experiences among Romanian university students. Preluat de pe WorldHealthOrganization: https://www.euro.who.int/en/countries/romania/publications/survey-of-adverse-childhood-experiences-among-romanian-university-students

Buchanan, G., Gewirtz, H. A., Lucke, C., & Wambach, R. M. (2020). The Concept of Childhood Trauma in Pyschopatology: Definitions and Historical Perspectives. În G. Spalletta, D. Janiri, F. Piras, & G. Sani, Childhood Trauma in Mental Disorders: A Comprehensive Approach (pg. 9-28). Cham: Springer.

Centers for Disease Control and Prevention. (2021). CDC-Kaiser ACE Study. Preluat de pe Center for Disease Control and Prevention: https://www.cdc.gov/violenceprevention/aces/about.html?CDC_AA_refVal=https%3A%2F%2Fwww.cdc.gov%2Fviolenceprevention%2Facestudy%2Fabout.html

Child Welfare Information Gateway. (2019, Aprilie). Identification of Neglect. Preluat de pe Child Welfare Information Gateway: https://www.childwelfare.gov/pubPDFs/whatiscan.pdf

Enache, R. G., & Mihai, R. (2021). Preventing child abuse and neglect in Romania. Technium Social Sciences Journal, 15, (1), 360-368.

Felitti, J. V. (2002). The Relation Between Childhood Experiences and Adult Health: Turning Gold into Lead. The Permanente Journal, 6, (1), 44-47.

Goodyear-Brown, P., Fath, A., & Myers, L. (2012). Child Sexual Abuse. The Scope of the Problem. În P. Goodyear-Brown, Handbook of Child Sexual Abuse: Identification, Assesment, and Treatment (pg. 3-20). New Jersey: John Wiley & Sons, Inc.

Guvernul României. (2011, Februarie 16). METODOLOGIE-CADRU din 19 ianuarie 2011 privind prevenirea și intervenția în echipă multidiciplinară și în rețea în situațiile de violență asupra copilului și de violență în familie. Preluat de pe Portal Legislativ: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/126230

Krug, G. E., Dahlberg, L. L., Mercy, A. J., Zwi, B. A., & Lozano, R. (2002). World report on violence and health. Geneva: WHO Library Cataloguing-in-Publication Data.

Leeb, T. R., Paulozzi, J. L., Melanson, C., Simon, R. T., & Arias, I. (2008). Child Maltreatment Surveillance: Uniform Definitions for Public Health and Recommended Data Elements, Version 1.0. Atlanta: Centers for Disease Control and Prevention, National Center for Injury Prevention and Control.

McCoy, L. M., & Keen, M. S. (2014). Child Abuse and Neglect. New York: Psychology Press.

Meinck, F., Cosma, A. P., Mikton, C., & Băban, A. (2017). Psychometric proprieties of Adverse Childhood Experiences Abuse Short Form (ACE-ASF) among Romanian high school students. Child Abuse & Neglect (72), 326-337.

Moody, G., Cannings-John, R., Hood, K., Kemp, A., & Robling, M. (2018). Establishing the international prevalence of self-reported child maltreatment: a systematic review by maltreatment type and gender. BMC Public Health, 18:1164.

Pereda, N., Guilera, G., Forns, M., & Gómez-Benito, J. (2009). The prevalence of child sexual abuse in community and student samples: A meta-analysis. Clinical Psychology Review, 29, (4), 328-338.

Pinheiro, S. P. (2006). World Report on Violence Against Children. Preluat de pe United Nations Digital Library: https://digitallibrary.un.org/record/587334

Raffauf, E. (2015). Prevenția înainte de toate. Cum putem să protejăm copiii de abuzul sexual. București: Editura Trei.

Reyes, G., Elhai, D. J., & Ford, D. J. (2008). The Encyclopedia of Psychological Trauma. New Jersey: John Wiley & Sons, Inc.

Robert, A. C., Oranje, P. A., Shwayder, T., & Hobbs, J. C. (2013). Cutaneous Manifestations of Child Abuse and Their Differential Diagnosis. Berlin: Springer.

Sala, M., Delvecchio, G., & Brambilla, P. (2020). Neuroimaging and Cognition of Early Traumatic Experiences. În G. Spalleta, D. Janiri, F. Piras, & G. Sani, Childhood Trauma in Mental Disorders: A Comprehensive Approach (pg. 29-55). Cham: Springer.

Salvați Copiii. (2013). Abuzul și neglijarea copiilor. Studiu sociologic la nivel național. Preluat de pe Salvați Copiii: https://www.salvaticopiii.ro/sci-ro/files/a2/a271a06c-4e1e-4a6f-831a-b1c8de0917bd.pdf

Stark, L., & Landis, D. (2016). Violence against children in humanitarian settings: A literature review of population-based approaches. Social Science & Medicine, 142, 125-137.

Stoltenborgh, M., Bakermans-Kranenburg, J. M., & van IJzendoorn, H. M. (2013). The neglect of child neglect: a meta-analytic review of the prevalence of neglect. Social Psychiatry and Psychiatric Epidemiology, 48, (3), 345-355.

Stoltenborgh, M., Bakermans-Kranenburg, M., Alink, L., & van IJzendoorn, H. M. (2012). The Universality of Childhood Emotional Abuse: A Meta-Analysis of Worldwide Prevalence. Journal of Aggresion Maltreatment & Trauma, 21 (8), 870-890.

Stoltenborgh, M., Bakermans-Kranenburg, M., Alink, L., & van IJzendoorn, H. M. (2015). The Prevalence of Child Maltreatment across the Globe: Review of a Series of Meta-Analyses. Child Abuse Review, 24, (1), 37-50.

Taillieu, L. T., Brownridge, A. D., Sareen, J., & Afifi, O. T. (2016). Childhood emotional maltreatment and mental disorders: Results from a nationally representative adult sample from the United States. Child Abuse & Neglect, 59, , 1-12.

World Health Organization. (2020, Iunie 8b). Child maltreatment. Preluat de pe World Health Organization: https://www.who.int/en/news-room/fact-sheets/detail/child-maltreatment

World Health Organization. (2020, Ianuarie 13a). Violence against children: tackling hidden abuse. Preluat de pe World Health Organization: https://www.euro.who.int/en/countries/republic-of-moldova/news/news/2020/01/violence-against-children-tackling-hidden-abuse

World Vision Romania. (2020, Noiembrie). Bunăstarea copilului din mediul rural 2020. Preluat de pe World Vision: https://worldvision.ro/wp-content/uploads/2020/11/Raport-de-Bunastare-a-Copilului-din-Mediul-Rural-2020.pdf

Sursă foto reprezentativă: practicalpainmanagement.com
Sursă foto #1: psypost.org
Sursă foto #2: monocounty.ca.gov
Sursă foto #3: easterneye.biz
Sursă foto #4: charismamag.com
Sursă foto #5: stefandarabus.ro
Sursă foto #6: verywellmind.com


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.