Weinberg despre ,,Lumea explicată’’ până la ,,descoperirea științei moderne’’ sau limitele încercării unui fizician de a scrie o istorie a științei

Citind această istorie a științei până la descoperirea științei moderne, începând cu milesienii, am avut impresia că lecturez o istorie a filosofiei scrisă înainte de ’89 din perspectiva materialismului. Ca și tătucile Marx și Engels slăvite în timpul comunismului cu detectarea materiei și materialismului în filosofia antică, precum istoricii filosofiei dinainte de ’89 care scriau și ei pentru a avea o pâine de mâncat căutând materia și materialismul începând cu Thales, la fel astrofizicianul Steven Weinberg caută materia la Thales deși recunoaște că milesienii nu prea au în comun mare lucru cu fizica modernă. Dar el caută materia la Thales, probabil din două motive: întâi pentru că fizica modernă are baze filosofice materialiste, apoi pentru că Weinberg are deja principiul sigur și incontestabil pentru tot ce există: materia, deși recunoaște destule probleme în a explica multele fenomene ale ,,materiei’’. Weinberg spune că lasă filosofia pe seama altora dar inevitabil se ocupă cu filosofia în căutarea apariției științei moderne.

El observă la filosofii greci ,,un soi de snobism intelectual’’, fiindcă filosofii nu se ocupau cu înțelegerea a ce este vizibil. Pe lângă anacronismul observației, dacă ar fi citit titlurile lucrărilor filosofilor, sutele, poate miile, enumerate de Diogene Laertios în cunoscuta sa carte despre filosofi, poate Weinberg ar fi reconsiderat ideea că filosofii nu se ocupau cu lucruri mai puțin importante și vizibile (Epicur a scris despre pipăit, unghiul din atom sau simulacre, Sphairos despre sămânță, Cleante desre nuntă, Demetrios despre ocazie etc). Weinberg oricum analizează dacă același snobism nu este întâlnit și în știința modernă dar justifică activitățile oamenilor de știință prin cunoașterea adusă sau prin aplecarea asupra a ce pare lipsit de importanță.

Vorbind despre pitagoricieni, spune că ei aveau un ,,cult’’ – un termen cu deplină acoperire, crede Weinberg, pentru că purtau mantii albe și nu mâncau fasole fiindcă boabele seamănă cu fetușii umani.  ,,Cultul’’ era mai degrabă o școală de filosofie, un grup împărtășind aceleași reguli de viață, inclusiv culinare, asta dacă nu cumva interdictul de a mânca ,,bob’’ avea și o semnificație simbolică, cu un conținut știut doar în școala respectivă așa cum se practica și în alte școli filosofice. Se pare că celebra spusă a maestrului, căruia elevul îi reproșează dezvăluirea învățăturilor ezoterice, i se potrivește și lui Weinberg: ,,învățăturile i-au fost arătate dar nu le-a înțeles’’.  

Firește că pe Weinberg îl interesează conținutul teoretic, ,,științific’’, al filosofiei, dar acesta rupt de practica vieții nu are valoare deplină și este grav trunchiat (despre practicarea filosofiei, vezi Hadot). ,,Snobismul intelectual’’ i-a împiedicat pe filosofi sa-și orienteze teoriile spre aplicații practice, spune Weinberg, ei bine, practica era existența proprie sau cum să trăiești mai bine pe baza unei filosofii exersate în propria viață, lucru de care Weinberg nu pare să aibă habar. Pentru el singurele aplicații practice sunt cele ce țin de fenomenele fizice cum ar fi înțelegerea ,,comportamentului luminii’’.

Teza istoriei lui Weinberg este că știința modernă stătea/stă să fie descoperită, din perspectiva căreia se pot judeca toate neroziile și erorile trecutului științific de la Aristotel și alți filosofi snobi până la Copernic și Descartes. El este astfel oponentul unui Thomas Kuhn care recomandă înțelegerea lui Aristotel, nu evaluarea lui din perspectiva științei moderne, dar îi reproșează lui Kuhn că face și el evaluări. Oricum evaluările istoriei lui Weinberg sunt manifeste venind din perspectiva științei moderne, ce aștepta în zona pură a naturii sau materiei să fie descoperită. În știința modernă de după secolul XVII, Weinberg se simte acasă. Restul este prea amestecat cu religie și filosofie. Din păcate și materialismul subiacent fizicii lui și evaluările lui, ca istoric al științei, tot filosofie sunt.

Copernic este supărător pentru Weinberg, ca și Kepler, pentru că se exprimă la fel ca snobul de Platon. Ce să mai spunem că acest Copernic se folosea de calculele lui Ptolemeu din ,,Almagesta’’, în loc să se dedice observațiilor. Teoria copernicană câștigând prin estetică, nu prin exactitatea observațiilor, prin simplificare, estetica întâlnind-o și în știința secolului XX ca un criteriu determinant în alegerea teoriei. În ciuda criticilor marginale că un Galilei întocmea horoscoape iar Newton vedea în sistemul solar indicii ale prezenței divine, lucruri ce-l înstrăinează de ei, Weinberg urmărește strict, ca în toată cartea de fapt, ,,progresul’’ științific ce ține de explicațiile fizice și de cele astronomice.

Fizica, astronomia cu matematica necesară sunt de fapt istoria științei până la descoperirea celei moderne. Chimia, biologia, medicina fiind abordate în treacăt. Față de istoria științei lui Paolo Rossi, istoria lui Weinberg este mai puțin amplă și mai puțin întrepătrunsă cu ceea ce-l deranjează pe Weinberg și amenință puritatea științei moderne. Însă explicațiile lui Weinberg, reluarea legilor lui Kepler, ale principiilor newtoniene, plus notele tehnice despre matematică, fizică, astronomie sunt aprofundări instructive în aceste domenii.

Urmărirea științei în mai multe culturi de la cea greacă, prin cea arabă până la cea modernă extinde orizontul temporal față de cartea lui Rossi și amintește de incursiunile culturale, ce au dus la nașterea Europei, unde această știință modernă a apărut. Weinberg este bine integrat în mecanicismul modern vorbind despre lumea care acționează asupra noastră ca o mașinărie ce ne dă lecții dar ne și recompensează ideile bune cu satisfacția simțită.

Înțelegerea lumii este neplanificată, impredictibilă, descoperirile realizate umplându-ne sufletul de bucurie, plăcerea noastră sporind când teoriile noastre funcționează. Plăcerea omului de știință este dată de cunoaștere, dar și de simțul estetic ce dă indicii cu privire la teoriile care vor funcționa, deși după Livio, această estetică a teoriei poate înșela. Russell spune în ,,Problemele filosofiei’ că filosofia nu caută certitudini, la fel și Weinberg spune că ,,învățăm să abandonăm căutarea certitudinii, fiindcă explicațiile care ne produc bucurii nu sunt niciodată certe’’. Se pare că aici omul de știință și filosoful au aceleași convingeri și abordări în fața lumii de cunoscut. La fel și în privința bucuriei, plăcerii de a cunoaște.  

scris de Cătălin Spătaru

Steven Weinberg, Lumea explicată: descoperirea științei moderne, trad. Dan Nicolae Popescu, Humanitas, București, 2017, pp. 17, 22-23, 30, 44, 49-50, 158, 160-162, 264

surse imagini: proprie, emag.ro, wikipedia.org