,,Exerciții spirituale’’ cu filosofii antici și Pierre Hadot

Filosofia este exercițiu, nu doar exercițiu al gândirii, nu doar exercițiu intelectual (raționament, analiză, exegeză de text, cercetare etc.), ci și artă de a trăi. O artă de a trăi prezentă în școlile antice de filosofie: stoică, epicureică, cinică, pitagoreică, platoniciană… Askesis, asceza creștină presupune exerciții spirituale deja practicate de filosofii antici. Exercițiile spirituale nu sunt doar exerciții etice, deși au legătură cu viața și implică o terapeutică a spiritului, ele corespund unei transformări a vieții și a viziunii despre lume. În această tradiție se înscriu și exercitia spiritualia ale lui Ignațiu de Loyola la care face apel și Noica.

Filosofia ca artă de a trăi nu este doar cunoaștere, ci este o convertire, o metanoia, o transformare a celui care filosofează prin practică, trecând de la o viață inautentică, prinsă în conformisme de gândire și de acțiune, măcinată de griji, de frici exagerate, de dorințe dezordonate, către o viață autentică, conștientă de sine, bucurându-se cu seninătate de libertatea sa interioară, dobândită de exemplu, prin exercițiul susținut al trăirii în prezent, al reîntoarcerii în clipa disparentă. 

Actul filosofic, luptând cu fricile, grijile, dorințele împovărătoare, apare ca o terapeutică a patimilor sufletului (Crisip), ca o medicină a sufletului (Cicero), școala filosofului fiind un spital (Epictet) (pp. 11-16, 81). Căutarea, examinarea, atenția, audiția, lectura, stăpânirea de sine, indiferența față de lucrurile neimportante, aducerea aminte a binelui, îndeplinirea datoriilor, meditația, sunt exerciții spirituale practicate în școlile antice de filozofie.

Atenția la prezent

Este vigilența permanentă, este conștiința de sine mereu trează, o încordare fără întreruperi a spiritului, astfel filosoful văzând ce face și gândește în orice moment. Prin vigilența spiritului se discerne conform unui principiu fundamental al vieții stoice: ce depinde de noi de ceea ce nu depinde de noi în viață. Starea de trezvie este ca un act reflex mereu prezent când filosoful mănâncă, când vorbește, când doarme…Spiritul mereu treaz, vigilent, apare și ca o concentrare în prezent: nimic nu trebuie să se strecoare în reprezentarea prezentă (Marcus Aurelius).

La epicurei nu au accent încordarea spiritului și trezvia ca la stoici, ci bucuria din prezent, conștientizarea importanței plăcerilor din prezent, alegerea de a trăi cu gratitudine față de natură și față de viață, o stare dobândită ce devine sursă de bucurie și serenitate. Să nu amânăm bucuria pe mâine, ne îndeamnă epicureii, să contemplăm natura, să cugetăm la plăcerea din prezent, bucurii trăite laolaltă cu prietenii. Prietenia este și ea sursă de exerciții spirituale: mărturisirea greșelilor în cercul de prieteni, examenul de conștiință, mustrarea frățească.

Meditația (melete, meditatio, praemeditatio)

Melete în greacă tradus prin meditatio pierde cumva efortul de a asimila, de a da viață prin spirit unei idei, unui concept, unui principiu. Meditația este un exercițiu al spiritului, iar exercițiul spiritului este meditație pentru că exercițiul este o pregătire pentru…așa cum meditația la moarte este o pregătire pentru moarte, un pre-exercițiu al morții ce poate fi făcut zilnic ca un exercițiu cotidian (cottidiana meditatio).

Această orientare a meditației ca praemeditatio, ca pre-exercițiu poate fi o reprezentare a greutăților vieții precum sărăcia, boala sau moartea, repetând principiul că nenorocirile de tipul acesta nu depind de noi, fixându-ne în minte maxime, ce la momentul întâlnirii cu nenorocirea, pot fi scuturi în spiritul nostru împotriva  temerilor, tristeților, furiei

Astfel de sentințe scurte, la îndemână, constituie tetrapharmakon-ul epicureu: ,,zeii nu sunt de temut, moartea nu prezintă nici o amenințare, binele este ușor de dobândit, răul este ușor de suportat’’. Nefericirea omului este dată de faptul că are temeri nejustificate și dorește lucruri nenecesare, care îi scapă.

Tămăduirea sufletului de suferințe apare când omul are bucuria simplă de a exista. Să medităm zi și noapte, ne îndeamnă Epicur, astfel frământările nu ne vor mai încerca și vom trăi asemenea unui zeu printre oameni.

Socrate, nu era doar un maestru al dialogului, și el un exercițiu spiritual, dar și al meditației intense, stând o zi și o noapte cugetând, după relatarea lui Alcibiade.  Convorbirea cu sine, ca formă a meditației apare la elevi de-ai lui Socrate precum Anthistene sau la Pyrrhon și alți filosofi, convorbire ce avea uneori loc cu voce tare (pp. 19-24, 29-34, 39, 41, 43).

Fizica ca exercițiu spiritual

Ridicându-se dincolo de îngustimea sufletului și a minții, cel ce filosofează năzuiește spre întregul omenesc și divin (Platon), sufletul avântat al celui ce privește contemplând întregul, trece dincolo de subiectivitatea individuală și pătimașă spre universalitate, dobândind măreție.

Fizica este o activitate contemplativă la filosoful antic, avându-și sensul în sine, despovărând de grijile cotidiene, aducând bucuria și seninătatea. Natura îi aduce bucurii minunate celui ce o cercetează (Aristotel), contemplarea naturii poate ajunge la o divină voluptate (Lucrețiu), nu trebuie să murim fără a fi apucat să contemplăm, să interpretăm operele divine și minunile naturii, cu care intrăm în armonie prin contemplare (Epictet).

Să scrutezi pământul, marea, văzduhul, cerul, viețuitoarele, să te unești cu luna, soarele și alte astre, să deschizi astfel aripile sufletului pentru a păși dincolo de lumea aceasta, contemplând de acolo, de sus, lumea neîmpărțită și fără hotare pentru un cetățean al lumii, cum este filosoful. Devenind către perfecțiune, filosofii nu mai țin seama de lipsurile ce țin de trup și de lucrurile posedate de gloată, bucurându-se de virtuțile lor, viața filosofului devine cu totul o sărbătoare (Philon), o sărbătoare continuă în lumea noastră, asemenea unui templu sfânt, unde omul de bine își face praznic din fiecare zi (Diogene cinicul).

Exercițiul spiritual al fizicii poate fi o survolare, ce ne arată lucrurile omenești ca având o importanță minoră, când ele ne împovărează și ne răpesc libertatea. Pătrunzând în tainele naturii, suit în mijlocul astrelor, sufletului îi vine a râde de podoabele râvnite de lume, ce de sus sunt ca pietrele din caldarâm, de sus lumea fiind atât de minusculă încât nu se poate decât râde de ridicolul și de nebunia oamenilor ce poartă războaie, se sfădesc pe hotare pentru atât de puțin, pentru atât de neînsemnat (Seneca).

Devenind cineva anume prin îngustimea minții noastre am uitat că suntem întregul, adăugăm ceva minuscul, negăm Unul, întorcându-ne de la El, dar Unul este prezent mereu și întregul este pretutindeni, chiar dacă nu-l vedem. Respingând tot ce este adaos, diferența neînsemnată, negând negarea Unului și a întregului, ne întoarcem fața către întreg și Unul (Plotin).  Cunoașterea și depășirea lumii sensibile este o etapă în devenirea spirituală a întoarcerii către Intelect și Unul la Plotin (pp. 54-60).

Pierre Hadot (1922-2010)

Cunoașterea și cititul ca exerciții spirituale

Cunoașterea însăși este un exercițiu spiritual la neoplatonicieni, ca Porfir, fiindcă theoria (contemplația) aduce fericirea nu acumulând învățături, ci fiind efortul ca învățăturile însușite să devină firești, vii în existența noastră. Sufletul se îndoiește de incorporalitatea și imortalitatea sa, pentru că se vede doar o adunătură de dorințe iraționale și porniri necontrolate. Purificându-se de toate gândurile privitoare la corporal, în starea sa pură privindu-se pe sine, atunci se va încredința de imortalitatea sa. Doar șlefuind statuia interioară, înlăturând adaosurile, poate ieși la iveală frumusețea statuii interioare. Doar ochiul purificat poate vedea marea frumusețe nemuritoare (Porfir, Plotin).

,,Bieții oameni, habar n-au câtă vreme și câtă trudă îți trebuie pentru a învăța să citești. Mie mi-au trebuit optzeci de ani pentru acest lucru și nici acum n-aș putea să spun că mi-am atins scopul’’ (Goethe). A citi este un exercițiu spiritual greu, pentru că noi nu știm să mai citim, spune Hadot. Adică prin citit să ne oprim, să ne eliberăm de griji, să revenim la noi înșine, să ne eliberăm de iscodirile după subtilități, să medităm în tihnă la cele citite, să chibzuim, să lăsăm textele să ne vorbească. Pentru a înțelege un sens el trebuie trăit (pp. 60-62, 79-80).

scris de Cătălin Spătaru

sursă:

Pierre Hadot, Exerciții spirituale și filosofie antică, trad. Pr. Constantin Jinga, Sf. Nectarie, Arad, 2015

surse imagini: amazon.fr; youtube.com


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.