Rémi Brague în Europa, pe calea romană sau europenizarea ca universală secundaritate

Europa și-ar refuza un viitor dacă s-ar replia pe ce are particular. Calea ei romană ar fi sarcina culturală a Europei. Europa trebuie să fie conștientă de valoarea ei și valorile ei, dar și de lipsa ei de importanță. Cu valoarea ei și valorile sale perene va putea rezista barbariei interne și externe, mai mult, va trebuie să le domine; cu lipsa ei de importanță, amintindu-și că de la originile ei medievale a fost mesageră, servitoare, s-a raportat mereu la altceva, la altundeva, precum Imperiul Roman, cultura romană, ce s-a raportat la lumea grecilor, transmițând valorile ei mai departe.

Europa nu poate fi un astfel un spațiu închis, un interior pur ce ar fi periclitat de străini. Dacă s-ar socoti așa, ar arăta că nu ar mai fi interesantă pentru cei din afara ei.

Ar fi grav ca ea să se prezinte ca o cultură particulară alături de altele, renunțând la transmiterea acelor valori precum libertatea, statul de drept, de parcă libertatea și adevărul ar fi niște ciudățenii ținând de o cultură particulară, precum îmbrăcămintea tradițională sau consumul anumitor mâncăruri (pp. 162, 166).

Atena, Ierusalim, Roma

De la evreul și grecul sfântului Pavel până la Heine și Șestov, această opoziție Atena-Ierusalim a apărut în diverse tensiuni și conflicte, fiind fecundă și constitutivă Europei (Leo Strauss). Dar Europa este din greci, din evrei, pentru că este romană în primul rând, susține Brague.

A fi roman înseamnă a face experiența vechiului devenind prin această experiență ceva nou. Enea în Eneida lui Vergiliu pleacă din Troia, romanii traduc  termenii grecești, originea romană este o transplantare într-un sol nou a ce era vechi (grec).

A fi roman e să te percepi grec în raport cu ce este barbar, dar totodată să te știi barbar în raport cu ce este grec, prost șlefuit, dar capabil de învățare.

Cultura romană este o trecere, un apeduct situat între un amonte (cultura greacă) și un aval (barbarii).

La fel, Europa s-a raportat la lumea veche ca la un amonte. Colonizarea făcută de europeni după Renaștere, când s-au raportat la amontele culturii antice, seamănă cu colonizarea făcută de romani. Astfel s-au raportat europenii umaniști la popoarele inferioare precum romanii la barbari, transmițându-le cultura din amonte.

Pentru creștini, ,,grecii’’ sunt evreii. Structura romană este în structura creștină. Creștinii au fost altoiți în poporul evreu ,,împotriva naturii’’ (para physin) (Romani 11,24), ca un implant. Modelul creștin fiind cultura implantată pe o natură ce nu primise ceva de la început, în timp ce modelul evreu este desăvârșirea darului originar.

Așa cum secundaritatea romană era față de cea greacă, la fel, și creștinismul are un raport de secundaritate față de iudaism căci pleacă de la textul Vechii Alianțe.  Orice cultură este secundară în raport cu alta anterioară, la care se raportează moștenind-o. Dar cultura europeană are secundaritatea știută și voită în mod explicit (pp. 30-31, 37, 42-44, 54, 62,111).

Transmitere, traducere, arabi, islamism

Din secolul VIII până în secolul XI, arabii islamici și creștini au tradus masiv din greacă. Mai înainte, din 540, Casiodor și Papa Grigore cel Mare încep o tradiție milenară în mănăstirile creștine de a traduce în latină.

Până în secolele XI-XIII, parafraza era mod de a traduce încât nu se știe dacă un Al-Fārābī uneori e original sau parafrazează vreo operă pierdută, scrisă în greacă.

Arabii au tradus enorm din filosofia, matematica,  medicina greacă transmițând-o Occidentului, ce se știa deja îndatorat lor, prin autori ca Roger Bacon sau Albert cel Mare, încă din Evul Mediu. Însă traducătorii în arabă nu erau neapărat musulmani, unii fiind creștini precum dinastia de traducători a lui Ḥunayn ibn Isḥāq, asirian creștin traducător  din greacă în arabă. Dar în spațiul arab nu s-a tradus poezie, teatru, istorie. Arabii aveau deja o poezie lirică, războinică, iar Coranul era capodopera literară venită în continuarea tradiției poetice arabe.

Pentru că arabii musulmani cred că posedă limba divină, limba definitivă, adevărată, tot ce era tradus în ea se ridica la un nivel superior, cum spune Al-Bīrūnī. Reversul: originalele au fost neglijate, limba greacă, studiul ei, la fel.

În schimb, în cultura europeană, Roger Bacon îi scrie papei Cement în 1265 propunându-i să fondeze o școală de limbi străine pentru că înțelepciunea latinilor este luată din limbile străine: Biblia este în ebraică și greacă, filosofia și științele în greacă și traducerile arabe…

În cultura europeană a apărut o nostalgie după măreția trecutului, o inferioritate față de uriașul Aristotel (exprimată începând cu secolul XI), la fel în vitraliile catedralei de la Chartres evangheliștii sunt aplecați peste umerii profeților, precum europenii inferiori stau pe umerii uriașului Aristotel. Filosofia germană până la Nietzsche este acasă, în lumea grecilor.

Cei care se cultivă nu trebuie să înțeleagă un text clasic, dar pot trage mereu învățăminte din el, aceasta îl face clasic (F. Schlegel). De aceea europenii Evului  Mediu au păstrat originalele traduse în latină pentru a trage învățăminte, spre deosebire de arabi, ce s-au dispensat de originale după traducerea lor, fiind anticlasici, arabii chiar dacă aveau o cultură superioară europenilor Evului Mediu erau mai barbari decât ei, pentru că ce este anticlasic este barbar, spune același Friedrich Schlegel. 

Deși pot fi găsite asemănări între un umanism creștin și unul musulman, susținerea umanismului doar iudaic și creștin, vine din diferența dintre Adamul Vechiului Testament, ce numește lucrurile nenumite de Dumnezeu, Dumnezeu asumându-și riscul de a învăța ceva de la om, în schimb, în Coran, Dumnezeu îl învăța pe om numele lucrurilor. La fel, întruparea divină dă omului o demnitate incomparabilă, omul având un statut de partener autonom al divinității în umanismul creștin (pp. 71-78, 85, 88-89, 91-93, 95, 108-109).

Rémi  Brague (1947-)

Renașterea, secundaritate

Bizanțul nu are renaștere pentru că el s-a raportat la elenism ca la propriul trecut, în Bizanț era de fapt o renaștere permanentă, de la Photios (Fotie I) până la Plethon, antichitatea greacă era apropiată bizantinilor, nu era străină încât să împingă la creația venită din această distanță, fiind eforturi culturale bizantine fără a avea continuitate (O. Demus).

Stagnarea culturală a Islamului fără a avea o renaștere vine dintr-o asimilare excesivă, pomenită și în cazul traducerilor. Turcii cu o ortodoxie sunnită îngustă, distrugerea mongolă a splendidului Bagdad în secolul XIII, apoi colonizarea occidentală sunt alte cauze sau acuze pentru stagnare.

Europenii însă urcau la un izvor ce nu era ,,noi’’. Visul imperial al lui Carol cel Mare era departe de centrele lumii: Ierusalim, Bizanț, Mecca, Bagdad. Inferioritatea culturală față de Bizanț fiind prezentă în Occident, secole după Carol cel Mare. Unul din părinții Europei, Carol cel Mare era un tânăr analfabet care învăța să citească nu celta sau vreo limbă germanică,  ci latina și greaca așa cum europenii învățau, adică de altundeva.

Europenii au învățat de altundeva, bizantinii în schimb nu au tradus un Avicenna sau Averroes, ci doar ce era util din arabă, precum un tratat despre variolă, confruntați probabil cu ea. Incultura europeană a făcut Europa deschisă spre altundeva, în schimb Bizanțul cu bogăția sa intelectuală nu a avut nevoie de împrumuturi din lumea arabă. Bizanțul nu a avut o identitate excentrică, mereu deschisă ca a Europei inculte (Alain de Libera) (pp. 113-115, 123, 116-120).

Modelul clasic și europenizarea ca identificare excentrică deschisă oricui

Cultura europeană este excentrică, este un parcurs indefinit spre un izvor străin. Modestia Europei este reafirmată când Europa se raportează la India sau China, ori la trecutul măreț al Islamului și Bizanțului.

Cultura este îmbogățirea propriei identități prin înnobilarea spiritului, prin înălțarea la un model clasic.

Dar ce cuprinde un model clasic? Platon, Confucius, Homer, Edda, Kālidāsa, autori de sex feminin, africani și afro-americani? Întrebarea legitimă legată de această problemă este aceea dacă un autor merită să fie studiat pentru el însuși, în ciuda faptului că interesul intern primează mereu în fața oricărei întrebări cu privire la ce trebuie studiat.

Așa au făcut europenii în trecut: nu-i studiau pe latini, greci, pentru că erau sursele Europei, pentru că erau ei înșiși aceste surse și puteau astfel să se cunoască mai bine. Ei studiau latinii, grecii, evreii sau arabii pentru că operele lor erau adevărate, frumoase, fecunde.

Europa este un conținător, care-și ia conținutul  fiind deschisă spre toată lumea, spre universal, ea nu este acel conținut, ci-l are mereu prin europenizare, ca identificare excentrică deschisă mereu spre celălalt.

Europenii nu există, cultura da, ca travaliu neîncetat, ca europenizare, o formare de sine prin sine ce nu se moștenește, ci se cucerește mereu. Nu ne naștem europeni, dar putem deveni.

Europenitatea nu este posedată, nu este moștenirea pe care credem că o posedăm ca pe ceva închis într-un seif, ci toate bunurile culturale ne aparțin doar dacă le dăm un sine, dându-le sinele nostru.

În timp ce, acei pretinși neeuropeni, Brague negând ca ar exista neeuropeni, ar rămâne doar la a maimuțări modul de viață european, limitându-se la tehnică sau știință, neglijând spiritul care le-a produs. Dar acești pretinși neeuropeni pot să aibă atitudinea romană și să devină mai europeni decât cei care se cred deja, devenind șansa Europei mereu în formare (pp. 122-124, 126-128, 130-134).

Creștinism

Separația și tensiunea politică-religie a rămas mereu în spațiul creștin. În islam este religie și regim politic laolaltă. Papii și împărații au stat mereu în tensiune, în timp ce clerul a fost supus țarului începând cu Petru cel Mare în Rusia.

Întruparea este secundară față de Israel, care a pregătit-o, separația temporalului de spiritual este legată de secundaritatea culturală. Din unirea celor separate, prin întrupare (spiritual/temporal, divin/uman) s-a pregătit emergența domeniului profan, societatea laică, ateismul. Nu este o idee nouă: Leopardi sau Nietzsche au vorbit de nașterea de exemplu a raționalismului din creștinism, dar Brague pune accentul pe ideea de întrupare ca unire a diferențelor, nu pe atitudinea mentală din creștinism, care prin care iubirea de adevăr s-a întors împotriva creștinismului.

Întruparea a dat umanității o demnitate care este cea a divinității. În mod ciudat unii filosofi din antichitatea târzie îi acuzau pe creștini pentru pasiunea pentru corp, căci creștinismul se bazează pe trupul lui Iisus, frumusețea plecând de la om și nu de la cosmos ca la greci.

Creștinismul este mai mult forma decât conținutul în relație cu cultura europeană, pentru că secundaritatea creștinismului față de Vechea Alianță a lui Israel este de fapt structura raportării culturale a europeanului la trecutul antic și la altundeva.

Europa trebuie să mențină separate domeniile spiritual și temporal recunoscând legitimitatea fiecăruia în domeniul său, dar și unite în păstrarea respectului față de om, față de corpul uman în uniunea cu spiritualul, în legătura omului cu Dumnezeul, alianță la care europenii s-au raportat de la nașterea culturii lor (pp. 139, 142, 144-146,  151, 155, 165).

Nașterea Europei în Evul Mediu și Modernitatea

Deși Europa s-a constitut în Evul Mediu creștin, ea nu a stat într-un tot organic cu el. Dar dacă Europa este născută în Evul Mediu, este modernitatea un pericol pentru ea? Nu există un răspuns definitiv.

În modernitatea noastră, Europa este un amestec de nonsuperioritate și noninferioritate în care nu mai există dinamism. Studiile clasice nu mai au valoare pentru că am rămas barbarii colonizatori, nu mai avem nici o întâietate față de alte civilizații.

Apoi, în modernitate natura apărea ca fiind rea, lumea prost făcută și trebuie dominată prin știința galileană și newtoniană, acesta fiind un marcionism tehnic, spune Brague, o încercare de a vindeca prin tehnică ceea ce este imperfect în natură.

Posibil ca demitizarea începută din Vechiul Testament și continuată de creștinism, să fi fost o condiție pentru apariția științei și a tehnicii.

Europa modernă este în pericol când se consideră ca având un interior amenințat de cei din exterior. Dar pericolul pentru ea este din interior, nu din afară, căci ea renunță la a fi romană, la raportarea la celălalt, la străin și altundeva, prin care creat universalitatea secundarității plecând de la greci.

Aceasta face și Brague cu cartea sa, o europenizare prin universala secundaritate a culturalizării Europei, dar cum spunea și el, plecând de la sarcasmul lui Schlegel cu privire la germani, câți europeni sunt la înălțimea culturii ei? Câți sunt în travaliul europenizării prin cultura ei mereu reînființată, prin acest efort al fiecărui om în devenire european? (pp. 132, 158-161, 162, 164)  

– scris de Cătălin Spătaru

Sursă:

Rémi Brague, Europa, calea romană, trad. Gabriel Chindea, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2002  

surse imagini: soundcloud.com; abebooks.co.uk


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.