Teologul Christos Yannaras ,,contra religiei’’ sau cum grâul (comuniunea euharistică) se amestecă cu neghina (religia) până la sfârșitul vremurilor

Primele totalitarisme ar fi după Yannaras cele religioase: invenția unei infailibilități a puterii care este de fapt originată într-o nevoie, controlul gândirii, cenzura, cărțile periculoase interzise, tortura ca metodă de anchetă… Nevoia de a apăra convingerile religioase a dus la o dezlănțuire a intoleranței dusă până la violență, cruzime și războaie. Totalitarismul însoțește ca sindrom orice organizare eficientă a vieții religioase. Nevoia omului de minune, de mister și de prestigiu favorizând această supunere a omului față de autoritățile religioase ce-i dau o siguranță, convingeri și certitudini, putere în fața primejdiilor, blindaj în fața încercărilor vieții. Nu știm dacă primele totalitarisme sunt religioase dar dacă nu ne surprinde că un filosof ca Jaspers vorbește de totalitarism religios, ne poate surprinde că un teolog scrie despre așa ceva, însă nu ne surprinde în contextul acestei cărți unde criticile religiei sunt abundente. Să parcurgem o parte din ele.

Incomprehensibilul devenit certitudine

Inexprimabilul, incomprehensibilul, invizibilul, ininteligibilul ca domeniu al nevoii religioase și al înclinațiilor metafizice din om sunt înlocuite cu dogme sacre, cu sfinte canoane, administrate de o autoritate cu capacități irezistibile, cu prestigiu, întruchipare a tendinței de supunere, de dominare care limitează tentativele omului de a evada din ignoranța și din condiția sa de muritor. Când credința devine o ideologie atunci persoana se blindează cu certitudini metafizice neverificate de propria experiență, astfel are loc în om însușirea ideilor, principiilor, idealurilor, modalităților de interpretare, directivelor morale ca obiectivări ale experienței bisericești. Scriptura devine infailibilă ca sursă a adevărului și tradiția sfântă garantează însușirea modalității adevărate de a interpreta texul sacru. Dinspre tradiția în care intră sinoadele cu formulările lor există o voință idolatrizantă de obiectivitate prin formule juridice înlocuind tradiția vie a experienței. Ideologia religioasă folosește un limbaj al idolilor mentali, al noțiunilor ce nu mai are nevoie de o chemare la certificarea prin propria experiență a semnificatelor precum în afirmația: ,,Hristos a adus revelația deplină și desăvârșită’’, o revelație ce pare a oferi siguranța psihologică maximă eului care face cea mai bună achiziție urmându-l pe ,,Hristos’’. Harul lui Dumnezeu apare ca o energie magică ce acționează mecanic și eficient iluminând omul, nu este un dar într-o relație, din răspunsul dragostei la dragostea divină.  

Psihologizarea creștinismului

Creștinismul devine o psihologie a individului, nu mai este interesat de ontologie, de lupta pentru sensul existenței, al lumii, al istoriei. Centrul este mutat la credința în dogme a creștinului, pe morala individului religios ce respectă poruncile religiei creștine, pe convingerile lui, nu pe participarea la comuniunea exclezială unde are loc evenimentul eclezial, adică viață ca raportare extatică, sacrificiu prin iubire, eliberare de existența individualistă destinată morții. Creștinul se împărtășește din potir, vrea iertarea păcatelor și mântuirea pentru el ca individ (creștinismul, religie a individului cum spune și Moshe Idel), are sentimente frățești, însă doar emoții trecătoare și cuvinte declarative, nu este vorba de a împărți existența și viața cu ,,frații’’.

Identificarea religiozității cu psihologia individului religios duce la aprecierea emoțiilor și exaltărilor, la prețuirea limbajului și stilului dulceag, la teatralismul exaltării, la discursuri pasionale, criteriul pietății fiind: lacrimile, îngenuncherile, entuziasmul, disponibilitatea ostentativă pentru sacrificiu, autocritica teatrală, exploziile de bucurie triumfală și alte performanțe cu caracter narcisist. Religiozitatea psihologică se exprimă prin expresii precum:  ,,mă simt minunat când mă rog’’, ,,sufletul meu prinde aripi în timpul slujbelor’’, ,,această predică mă unge pe suflet’’ etc.

Yannaras extrage din predicile unor anonimi mai multe mostre psihologizante precum: ,,să zburăm cu aripile credinței către voința Sa. Să urcăm în împărăția Sa cerească prin căință și Sfânta Împărtășanie. Să devenim stăpâni ai duhului prin studiul cuvântului său. Să devenim călăuzele lumii prin îndeplinirea poruncilor lui’’. Religiozitatea este judecată din prisma lui ,,ce simte’’ credinciosul, cum se simte, valoarea religiozității fiind cântărită de satisfacția dată de experiența religioasă. Nevoia de reazem, de temei stă în religiozitate prin satisfacția provocată de acte religioase precum rugăciunea, spovedania, mersul la biserică etc. Însă ele nu sunt trăite ca transcendere a individualității, a sinelui către comuniunea eclezială în evenimentul eclezial, psihologemele de multe ori afective substituind strădania dragostei ca bază a comuniunii ecleziale. Yannaras se întâlnește aici prin critica sa cu Newberg care vorbește de baza neurologică a religiei, de o neuroteologie ce ar cerceta această dezindividualizare și transcendere a sinelui în cadrul unor adunări sacre.

Christos Yannaras (1935-)

Canonizarea creștinismului

Dacă sinodul Apostolic, pomenit în Faptele Apostolilor (15, 6-29), a respins să supună speranța Veștii celei bune asigurărilor individuale date de Lege și de circumcizie, ca sânge al legământului, adică s-a respins transformarea comuniunii ecleziale primare în religie, mai târziu, în următoarele secole înmulțirea canoanelor pare să arate că piere treptat conștiința că Biserica, comuniunea eclezială, este o nouă creație și nu o nouă religie, că este un mod de existență și nu un nou mod de comportament. Canoanele cresc spectaculos, ele nu au legătură cu Vestea cea bună, cu Evanghelia unei comuniuni, ci cu puritanismul religios extrem. Exemple: afurisirea laicilor și caterisirea clericilor ce asistă la pantomimă și teatru, care-și aranjează părul, să nu fie făcute călătorii nenecesare duminica, interzicerea de a deveni preot celui violat…Legalismul și moralismul excesiv, demonizarea sexualității originată într-o fobie psihopatologică în fața erosului (canoane ce spun că înainte de împărtășanie 3 zile abstinență sexuală, bărbatul ,,mânjit’’ de poluție este oprit o zi de la împărtășanie, soțul ce se împreunează cu soția la menstruație nu se poate împărtăși 40 de zile, nu se pune accent pe maternitatea Maicii Domnului, ci pe fecioria ei, celibatul preoților, episcopilor pentru că sexualitatea este ,,necurăție’’), marginalizarea și umilirea femeii (femeia la ciclu nu se împărtășește, poate sta doar în pronaos sau acasă să se roage, lăuza nu va intra în dormitorul pruncului botezat), asocierea dintre vinovăție și groază, au produs coduri de drept uriașe, cazuistici complicate, toate pentru satisfacerea nevoii de certitudini cu privire la mântuire. Același fundamentalism nevrotic se întâlnește de la ortodocși și romano-catolici până la luterani, quakeri sau baptiști.  

Obiectivarea împărtășaniei

Biserica este cina Euharistiei unde este revelat noul mod de existență, primirea Euharistiei este în comuniunea euharistică adunată la masa euharistiei unde este întruchipată o realitate: oamenii în comuniune prin dragostea ca principiu al existenței, oamenii cu Isus Hristos întrupare a lui Dumnezeu, ca icoană a Treimii nevăzute ce stă în comuniune prin iubire. Hristos este liber de limitările sale umane și divine pentru că îl iubește pe Tată și dragostea Lui fără margini. La fel cei în comuniunea euharistică depășesc limitările lor prin iubirea prin care-și împărtășesc existența. Este împărtășită hrana (pâinea și vinul) ca referință reală la modul cum Fiul și Tatăl își împărtășesc existența, hrana este trupul și sângele pentru că sunt realitatea eliberării de limitările creației către comuniunea omului cu divinul.

Dar realitatea eliberării de limitele creației, realitatea trupului și sângelui christic nu pot deveni un obiect magic, un fetiș sacralizat oferit spre consum individual, deținut ca proprietate prin obiectivare, ce satisface nevoia instinctuală de religios exprimată ca nevoie de minune, taină, prestigiu. Transubstanțierea a făcut această obiectivare: întâi în secolul XI a fost folosit termenul transubstantiatio în disputa dintre Berenger de Tours și Hildebert de Tours, apoi termenul este consacrat prin sinod, tradus în greacă prin metousiosis ce este acceptat în spațiul ortodox. Luther vorbește de o prezență doar prin folosire, alți protestanți de un simbolism, toate doar pentru a satisface nevoia religioasă individuală fie că este ceva prezent, fie că este doar un simbol. Fiindcă individul vrea să știe cu certitudine ce este acolo în Euharistie ea este obiectivată prin astfel de explicații.

Religiozitatea instinctuală, nevoia de religie solicită un răspuns obiectiv, o determinare obiectivă. Dar această religiozitate naturală nu cunoaște că întruparea christică este un mod de existență a naturii umane, o realitate în comuniunea eclezială, nu o minune pentru satisfacerea individului cu nevoi religioase.

Primind pâinea și vinul, participanții realizează în mod uman existența ca împărtășire a dragostei, viața ca renunțare la pretenția de existență autonomă adică realizează uman relația dintre Fiu și Tată, prin care oamenii în comuniune ca fii ai lui Dumnezeu se împărtășesc din timpul trecut adică amintirea Cinei originare, în timpul prezent prin strădania dragostei, temei al bisericii și în viitorul eshatologic prin așteptarea ,,Împărăției’’ atemporale.

În schimb, rămân rugăciuni compuse de sfinți ca garanții pentru învrednicirea individuală, ele fiind rostite înainte și după primirea împărtășaniei, ca o cale de asigurare a mântuirii prin împărtășirea individuală lipsită de întrepătrunderea din împărtășirea în comuniunea eclezială, înlocuită fiind cu o purificare individuală de vinovății.

Arta ca indiciu al transformării creștinismului în religie

Ca limbaj arta este reprezentativă și atunci ea este utilă pentru că vestește, povestește, descrie, desfată, învață etc. sau arta este alegoric-aluzivă și atunci prin semnificante ea trimite la sensul semnificat al realității, arta fiind în acest caz revelatorie și mai puțin reprezentativă. Arta greacă antică și cea bizantină cheamă la înălțarea către sensul prezentat de operă, la participarea la acest sens, ea reflectă o căutare metafizică, nu convingeri religioase, certitudini, învățături.

Obiectivarea religioasă prin dogme este urmată de o artă reprezentativă unde realitatea poate fi stăpânită de simțurile și gândurile individului.  Orice femeie putea fi model pentru Maria, orice bărbat pentru Hristos, îngerii sunt ființe durdulii, Tatăl un bătrân cărunt, Duhul Sfânt un porumbel crescut bine. Astfel pictura religioasă este supusă unor cerințe idolatrizante. În stilul gotic interesul religioso-ideologic domină, construcția vrea să impresioneze, să inducă senzația de măreție ca omul mic și neînsemnat să simtă teamă și admirație în fața autorității religioase, a instituției ce se identifică cu măreția clădirii, admirația și teama fiind tipice pentru religiozitatea naturală.

Dimensiunea colosală a bisericii în stil gotic nu este una ce vrea să adăpostească o cină euharistică, ci o monumentalizare a ambițiilor omenești de a reprezenta pe pământ forța transcendentului, forța din spatele autorității ce leagă și dezleagă în numele ei.  

Muzica gregoriană și bizantină urmăresc eliberarea omului, abandonarea delectării personale, emoției, exaltării individuale pentru realizarea comuniunii, dimpotrivă muzica polifonică răspunde unei nevoi religioase a individului, servind sensibilității sale, emoțiilor și satisfacțiilor sale, măreției pe care o caută individul, satisfăcându-i credulitatea mistică, exaltarea, bucuria sentimentală. Pictura naturalistă și muzica polifonică sunt semne ale transformării modului originar de a trăi într-o religie creștină.

Parohia inexistentă și idolatrizarea tradiției

Hirotonirea preotului se poate face în orice biserică fără participarea credincioșilor, a comunității al cărei păstor va fi preotul respectiv ca și cum i s-ar încredința o funcție religioasă individuală celui hirotonit. Parohia nu este constituită prin corpul comunității euharistice, ci prin cerințe organizatorice și utilitariste.

Episcopul, arhiereu pontifex, este dator să facă propagandă pentru anumite convingeri ideologice, realizând opere de binefacere. Modelul episcopului este Vaticanul, vicarius Christi impunând prin măreția scenică, apariție liturgică fastuoasă, veșminte somptuoase, ostentative parcă din altă lume, o apariție extraterestră cu sceptrul (cârja), coroana (mitră), mantia cu trenă ce sunt însemne ale ,,stăpânului’’, ,,arhiereului’’ căruia corurile îi cântă ,,întru mulți ani’’ ca unui rege. Arhiereii apărând această tradiție a ,,regelui’’ Hristos, uitând pe Cel care a spălat picioarele ucenicilor învățându-i să fie slujitor unul altuia (Matei 19, 27). Nemaipunând la socoteală critica filacterelor fariseilor și franjurilor lărgite ale lor (Mt. 23, 3-8, Lc 22, 26).

Tradiția este experiența eclezială a înaintașilor adică verificarea empirică și critică a Veștii bune aduse de Christos. Participarea la experiența eclezială verifică dacă tradiția are un sens și nu este o legendă, un construct ideologic sau o iluzorie consolare religioasă. Participarea empirică la experiența eclezială este Biserica, nu o religie infailibilă, o ideologie combatantă ori o etică mai înaltă. Este propunerea de a veni să vezi dacă găsește un sens în comuniunea ei. În schimb Tradiția a devenit o blindare a egoului, o asigurare a individului religios prin fidelitatea față de ea, păstrător și păzitor al tradiției este ortodoxul autentic, transformând astfel evenimentul eclezial în adularea unei religii și a tradiției ei.  

Și în protestantism textele sacre sunt obiectivate devenind surse ale adevărului, unii protestanți crezând că orice cuvânt din textul sacru este dictat de divinitate.  Textele sacre fiind surse ale adevărului alături de tradiție (dogme, canoane sinodale, scrieri patristice etc) la catolici și ortodocși.

Deși se crede că individualismul religios este produs al Occidentului începând cu Augustin, Filocalia a avut un remarcabil succes în Occident. Învățăturile de căpătâi ale monahismului ortodox au pomenite în rândurile a 5 volume ale Filocaliei grecești de 36 de ori cuvântul ,,biserică’’ și nu ca premisă a mântuirii prin experiența eclezială, ci ca să exprime clădirea, instituția unde are loc cultul. Nici vorbă de realizarea modului Treimic de existență în comuniunea iubirii, ci asceza individuală în Filocalie este performanța prin care individul obține mântuirea, prin grija și paza minții etc.

Neghina religiei și grâul Bisericii

Biserica, ca experiență eclezială a comunității unite prin iubirea împărtășită din aceeași hrană, este corpul euharistic reprezentând prototipul Treimii creatoare prin comuniune în dragoste, ea este amestecată cu neghina religiei preluând elemente ale religiei, deși evenimentul eclezial și religia sunt incompatibile. Dar ele nu se separă pentru ca grâul experienței euharistice să nu se piardă odată cu înlăturarea neghinei utilitarismului, interesului religios, nevoii de certitudine. Biserica însă păstrează Vestea cea bună când grâul și neghina se vor separa la sfârșitul timpului. Ceea ce pare o critică a ,,religiei’’ la Yannaras este de fapt o apologie a ceva necesar în lumea noastră și mai mult, o încercare de salvare a ceva ce este văzut prin excelență ca instituție: biserica. Yannaras indicând esența Bisericii, noutatea ei, în ce este activ, în relația care amintește Euharistia originară, care imită prototipul Treimic, care caută sensul și iubirea fără limite, care așteaptă secerișul când ce a fost viu și a rodit va fi separat de ceea ce doar crește laolaltă, grăbind spicele se freamăte deopotrivă către cer.

scris de Cătălin Spătaru

Sursă:

Christos Yannaras, Contra Religiei, trad. Tudor Dinu, editura Anastasia, București, 2011, pp. 24, 33-37, 78-82, 84-86, 90-91, 93-95, 100-120, 124, 127-129, 132-135, 138-139, 142-144, 147-148, 152, 155-156, 163-165, 171, 177, 182-183, 268-272, 282-283

surse imagini: proprie, pasapas.me


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.