Munții Gurghiului adăpostitori și molcomi cu Saca cea Mare

Avântul drumețului spre culmile muntelui este urcarea exterioară pe cărările șerpuitoare laolaltă cu urcarea interioară, prin gânduri avântându-se cu ele spre înalt, spre cerul apropiat de cel ajuns pe creastă, și cu mintea și cu trupul, cu întreaga lui ființă.

Gurghiul și Saca îl învață pe drumeț că te poți înălța domol, stând la adăpost până sus sub brazii temerari. Din pasul Bucin cărările întrețesute, rătăcind ușor călătorul, mai ales fără hartă, duc lin spre Saca cea Mare.

Iarna pe cărările înzăpezite, din tăcerea albă, cu vântul aducând norii printre cetinile brazilor, poți auzi o muzică calmă, suavă, împletindu-se cu momentele de tăcere, liniștea desăvârșită cuprinzând muntele și pădurea, cărările și zăpada dar și simțirea drumețului de parcă ar fi în ce este cu adevărat.

Pe drumurile molcome, adăpostite, line, cu fulgii dansând încet în vântul calm, sub brazii dormind în visul pădurii și al muntelui, poate drumețul cuprins întru totul de existența peisajul hibernal, ascultând cu toată ființa sa, aude muzica pentru o clipă, ieșind și reîntorcându-se în ceea ce pare că este cu adevărat.

Dacă vrei să cutezi pe cărarea arătată de hartă ducând mai de-a dreptul pe Saca Mare, iarna este doar zăpadă, iar cărarea așteaptă ivirea din primăvară.

Așa că drumul ocolit, domol, întâlnind drumul dinspre Sovata, duce alene drumețul până unde, printre brazii temerari, răriți dar adăpostiți de Saca Mare și de nori, ajunge pe vârf, un vârf și el lin și domol, dar la înălțime.

În atmosfera cenușie, albă, soarele arde în asfințitul lui, amestecându-se cu norii cenușii, negri, luminând brazii, retrăgându-se încet, până când doar zăpada mai este lumina pământului pentru un scurt timp. În bezna nopții, pe culmea Gurghiului, în tăcerea desăvârșită a întunericului cârmuitor pare că totul este la fel dintotdeauna, că este și atât, într-un fel neștiut și nespus.