,,De ce se îmbolnăvesc oamenii?’’ se întreabă Darian Leader și David Corfield

Birocrația societății moderne domină și sistemul medical nelăsând loc pentru povestea fiecărei vieți umane (MacIntyre). Boala nu mai este ceva ce atacă omul, ci organele lui (Zweig). ,,Pacientul s-a recuperat și a trăit pentru a deveni un număr statistic într-un raport care a fost publicat’’ (comentariul unui doctor din anii ’50). Puțin probabil ca un om care scoate mii de găleți de apă din mare, analizându-le să afle ceva despre maree (Bergson). Cercetările caută unde pot ,,lumina’’, precum bețivul care a pierdut moneda pe o stradă neiluminată și o caută pe strada iluminată (pp. 80, 46, 55-58). Cercetările din lumea anglo-saxonă se axează pe statistici, nu contează pacientul ca individ și ascultarea acestuia. Cercetările au ca numitor comun faptul că mereu se caută ceva care să fie măsurat. Dar ce se întâmplă cu factorii care nu pot fi măsurați? În plus, studiile sunt mereu influențate de maniera lor de construcție. Multe dintre statistici par înguste și defectuoase, chiar tragicomice: analizează alimentația și sănătatea inimii, dar nu țin seama de starea civilă, de cât de fericiți sunt respondenții în mariaj precum și de alți factori psihici (pp. 55-57, 59).

În locul modelelor complexe este cauzalitatea unică pentru boli bazată pe o comunicare deficitară și pe sciziunea minte-corp la doctor/pacient

Tendința este de a găsi o cauzalitate simplă de tipul: o cauză/un efect, tratându-se cauza sau efectul. Comunicarea medic-pacient este îngustă, scurtă, nereflectând multiplii factori din viața fiecărui om, din viața psihică, ce ar afecta organic provocând dureri fizice, simptome, boli organice. Înmulțirea cauzelor bolilor nu este dorită de nimeni de aceea o simplificare, o reducere la ceva organic, biologic, este suficientă pentru medicul confruntat cu pacienții suferinzi. Serviciile de sănătate afectate de birocrație se bazează tocmai pe ,,respingerea dimensiunii narative a umanului’’. Această respingere se face prin: birocrația din contactul medic-pacient, agenda încărcată a medicului, comunicarea deficitară. În SUA un pacient are 23 de secunde în medie înainte de a fi întrerupt de medic. Consultațiile durează în medie 6-8 minute, iar în circa jumătate dintre vizite medicul și pacientul nu sunt de acord cu privire la problema pacientului. Expresia ,,medicină alternativă’’ se datorează și eșecului medicilor de a-i asculta pe pacienți. Este neglijat faptul că atitudinea doctorului, comunicarea cu pacientul este de fapt cel mai folosit medicament, susține medicul și psihanalistul Michael Balint. Sugestia este un fenomen puternic iar cuvintele doctorului sunt de o importanță majoră (pp. 358, 45-47, 124, 129).

Manualele pentru studenții de la medicină tratează relația medic-student cu vorbe goale, frazele sugerate pentru relaționarea cu pacientul parcă sunt luate dintr-un ghid prost pentru învățarea unei limbi străine (referire la un foarte cumpărat ,,Manual de medicină clinică’’ de peste 1400 de pagini, autori Kumar/Clark, Londra 2004).   Există o multitudine de statistici, teste, scoruri ale stresului etc., dar lipsesc istoriile, narațiunile cu detaliile vieții umane. Studiile de  caz, narațiunile bolnavilor sunt prezentate de romancieri, de bolnavi deveniți povestitori și nu de medici sau specialiști în domeniul sănătății. Este un fenomen întâlnit chiar și în psihanaliză unde istoriile pacienților sunt comprimate lipsind studiile de caz aprofundate, devenite de domeniul trecutului.

Scindarea carteziană trup-minte bântuie și raportul medic-pacient. Uneori chiar pacientul se opune recunoașterii faptului că gândurile, trăirile, experiențele vieții îl pot afecta organic, la fel, medicul urmează această scindare pentru că este mai simplu să se ocupe doar de trup, punându-se în acord cu această ,,apărare’’ de sine a pacientului în fața posibilității ca tocmai viața interioară să contribuie la îmbolnăvirea și durerea lui.  Disocierea carteziană minte-trup a medicului se potrivește astfel cu cea a pacientului (pp. 47, 358, 360, 363).

Modelul unicauzal folosit în locul unei cauzalități multiple

,,Istoricii au arătat în mod repetat   că declinul deceselor datorate bolilor infecțioase a precedat în general, cu mai multe decenii, introducerea antibioticelor și imunizarea’’. Avem așadar o succesiune temporală, care a fost considerată o cauzalitate, doar unele cauze fiind considerate hotărâtoare. ,,Un studiu a susținut clar că doar 3-5% din declinul mortalității cauzate de bolile infecțioase din 1900 poate fi atribuit intervențiilor farmacologice. Există așadar, o nepotrivire între ceea ce credem despre puterea vindecătoare a medicinei și realitate’’ (p. 28). Dar această nepotrivire nu înlătură modelul unicauzal, cauzalitatea simplă a bolii.  Tendința este de a găsi o cauzalitate simplă de o cauză/un efect, tratându-se cauza sau efectul. Faptul că locuințele nu mai erau așa de aglomerate, că alimentele au fost pasteurizate, nu înlătură cauzalitatea dintre bacilul Koch și tuberculoză. Și totuși numai o minoritate a celor expuși la bacil fac boala, în această situație fiind desigur mai mulți factori implicați. Așa încât ,,ideea unei singure cauze pentru o anumită boală poate fi mai degrabă o credință decât o perspectivă rațională’’.  5-10% dintre adulții sănătoși și circa 20-40% dintre copiii sănătoși poartă streptococul de pneumonie fără a face boala. Sub agentul stresant al războiului malaria, tifosul și dizenteria apar mai mult la armatele învinse (pp. 358, 28-29). Actualizând, ne putem întreba în ce măsură frica indusă într-o societate ca a noastră nu creează cercul vicios al îmbolnăvirilor mai degrabă decât al prevenției în lupta cu ,,virusul ucigaș’’.

Clarificarea unei boli problematice precum ulcerul a avut loc în anii ’80 când a fost descoperită cauza bacteriană: celebrul Helicobacter pylori. Descoperitorul, Barry Marshall persiflat pentru ceea ce susținea, a recurs la gestul extrem de a lua o capsulă cu celebra bacterie și a făcut gastrită. De atunci este valabil acest model de îmbolnăvire prin bacteria Helicobacter pylori, folosindu-se antibiotice pentru a stârpi bacteria purtată de circa jumătate din oameni fără a face ulcer sau gastrită. În anii ’80, Marshall era descris ca un disperat, înghițind capsula spre groaza familiei. Oare nu cumva stresul  mental, tensiunile interioare, disperarea, anxietatea au fost factorii care au condiționat apariția gastritei dorite? Dacă mai adăugăm imunitatea, predispoziția, rezistența deja modelul unicauzal bacterie-boală nu pare să mai fie valabil. Dacă în trecut informarea nu era posibilă ca acum, dacă temerile arhaice în fața dușmanilor renasc fiind proiectate asupra amenințărilor  precum virusul ,,ucigaș’’, nu avem de-a face cu ceea ce cercetătorul Alberto Seguin susține: ,,microbul constituie forma științifică a demonului ce atacă și ucide’’? (pp. 30-31).

Atunci când oamenii de știință descoperă o genă corespondentă unei boli de fapt descoperă o predispoziție activată prin agenți variați din mediul unde trăiește individul uman. Însă genele sunt prezentate ca agenți cauzali distincți precum microbii. Fiindcă este o insistență de a înlocui modelele complexe ale apariției bolilor, modele recunoscute în științele medicale, cu legături unice între o cauză și apariția bolii (pp. 32-33, 36). Așa este și cazul îmbolnăvirii datorată lui Helicobacter pylori neluând în seamă eventualii factori psihologici ce ar complica cauzalitatea apariției unui ulcer sau unei gastrite. La bolile cronice precum diabetul sau artrita modelul unicauzal nu funcționează (pp. 35-36, 38).

Eșecul actului medical: lipsa de persuadare a pacientului, recunoașterea altor factori, dar nefolosirea lor în tratarea bolii

Multe din bolile cronice pot fi conexate cu comportamente ce pot fi modificate. Dar prea puține dintre orele de studiu ale medicilor în devenire sunt dedicate modalităților de persuadare prin care medicul să-i convingă pe pacienți să-și modifice comportamentele, de exemplu, de ce să se lase de fumat și cum să realizeze acest lucru. Tehnicile de convingere sunt neglijate iar consecințele nu sunt neglijabile: se estimează că nerespectarea sfaturilor medicale crește cu 30% cheltuielile pentru sănătate în Regatul Unit. Deși medicii recunosc importanța unor factori precum stresul, stil de viață, comportamente, aceștia nu sunt studiați la facultățile de medicină (pp. 40-41, 48). Pacientul se pierde într-un lanț de proceduri, specialiștii neputând să-i urmărească pe pacienți, ei nu cunosc detaliile vieții lor, rămânând la distanță față de unii factori ce ar fi fost importanți pentru explicarea bolii. O pacientă are o umflătură la gât, este trimisă de medicul generalist la specialist. Specialistul află că tatăl pacientei a murit de cancer la gât, sora are hipertiroidie, generalistul nu știe. Nici unul nu întreabă mai departe ca să afle că umflătura apăruse la data morții tatălui, deși cei doi s-au comportat profesionist. Un pacient are palpitații, consultă 15 medici, își face electrocardiograme fără număr, la întrebarea cu privire la apariția palpitațiilor, el avea ca răspuns: ,,acum 3 luni’’ sau ,,acum 3 luni după moartea tatălui’’…(pp. 49-50, 62).

Darian Leader (1965-) psihanalist cu studii de filosofie și istoria științei

Stresul?

Mulți pacienți au dificultăți emoționale cauzate de despărțiri, probleme la serviciu, decese etc.,  apropiate temporal îmbolnăvirilor. Acești factori sunt catalogați agenți stresori, dar orice poate fi socotit agent stresor, chiar și realitatea, depinzând firește de raportarea omului la ei. Nu oricine este stresat când vrea să dea telefon mamei cu care nu se înțelege și are simptome de artrită la degete sau nu oricine leșină în prezența fratelui față de care are dorințe criminale  (pp. 63-64, 66-67).  Agenții stresanți pot fi pentru cineva ceva pozitiv, pentru altcineva negativ, cum ar fi alergatul sau gimnastica chinuri teribile pentru un copil, plăceri pentru altul. La fel căsătoria sau munca pot fi binecuvântări sau poveri intolerabile. Așa încât stresul implică un factor subiectiv. În loc să se vorbească în general de stres ar fi mai bine să fie analizați factorii particulari ce ar putea fi relevanți pentru persoana îmbolnăvită (pp. 73-76, 80).

Psihosomatica pe cale de dispariție, triumful cauzalității organice

Tratatele de medicină psihosomatică au dispărut din facultățile de medicină din Anglia începând cu anii ’70, circa 40 de ore maxim de medicină psihosomatică se mai găsesc la aproximativ jumătate din facultățile engleze de medicină. În anii ’50 era obișnuit ca un dentist sau un oftalmolog să recomande unui pacient să consulte un psihiatru sau un psihoterapeut. Pentru că bruxismul/scrâșnirea dinților din timpul somnului distruge treptat dantura iar tensiunile intraoculare ori glaucomul pot fi asociate anxietăților sau conflictelor emoționale. Azi este o curiozitate de anticariat un tratat precum ,,oftalmologie psihosomatică’’, însă ulcerațiile corneene, ulcioarele, inflamațiile pot fi legate de factori psihici. De exemplu un pacient are o inflamație a irisului ce se declanșează în mod repetat în Vinerea Mare…În Paris există singurul spital de medicină psihosomatică iar publicațiile de medicină psihosomatică sunt reduse începând cu anii ’60, mai ales în privința studiilor de caz (pp. 43, 51-55).

Stările psihice și bolile: coincidențe, factori reali, factori imaginari

Deși coincidențele dintre evenimente nefericite, stresante și declanșarea unor boli pot fi fără legătură (la 44 de ani o persoană începe să sufere de durerile artritei reumatoide, la 44 de ani tatăl acestei persoane paralizase în urma unui accident) poate lipsa legăturii negate de acest pacient este tocmai ce ar merita o analiză aprofundată. În multe cazuri, unele celebre, sunt mereu astfel de coincidențe. Un conflict interior nerezolvat precum înțelegerea unui accident nefast, dureros, poate fi proiectat în exterior iar problema interioară se rezolvă în exterior. Modelul bacterian al bolii este un model în care suntem amenințați de ceva exterior putând fi o stranie reflexie a îmbolnăvirii interioare. Moartea subită care apare în decurs de 6 ore de la apariția unor simptome este  cea mai des întâlnită formă de deces în SUA (pp. 82-86, 101-102).

Studiile din anii ’60 din armata americană au arătat că stări psihice precum deprimarea și nefericirea pot influența vulnerabilitatea persoanei la infecții, la afecțiuni respiratorii și alte boli. Diabetul juvenil (tip I) este legat în mai multe studii de situații traumatizante din familie. Ca exemplu, cazul  unei fete cu diabet declanșat la 12 ani, când s-a născut sora vitregă, după câteva evenimente în care a trebuit să mai suporte separarea de părinți. De obicei o pierdere, o despărțire traumatică scoate, renaște suferința altei pierderi, altei despărțiri aparent uitate, evenimente nerezolvate în interior. Cartea abundă în exemple cu astfel de conexiuni dezvăluite prin studiul istoriei personale a fiecărui pacient. La fel tulburările autoimune sunt legate de factori psihologici, dar cercetările bolilor autoimune nu se referă la ei, dar nici nu-i neagă.

Eșecurile personale apar în viețile multor oameni care ajung să sufere de diabet tipul II, funcționarii studiați care primesc ordine fiind mai predispuși la diabet decât cei care dădeau ordine. Cei care ajungeau să sufere de artrită reumatoidă la fel aveau parte de eșecuri și tristeți. În plus, în artrita reumatoidă cel care suferă are un autocontrol rigid fiind într-o relație masochistă în care-și iubește și-și urăște partenerul ani la rând, neieșind din relație. Procentul factorilor psihici la cei cu artrită reumatoidă ajungând și la 100% în declanșarea bolii (pp. 90-93, 103).

Studiile și statisticile nu oferă atât de mult ca istoriile individuale care sunt de o importanță majoră. Studiul istoriei individuale trebuie făcut cu atenție pentru că uneori bolnavii asociază eronat apariția bolii cu apariția unui eveniment traumatizant, boala de exemplu, fiind avută cu mult timp înainte de evenimentul traumatizant. Timpul apariției bolii este greu de precizat. O femeie a avut o durere atroce în stomac când fiul ei era înmormântat, apoi a descoperit că era cancer de care  a murit o lună mai târziu. Declanșarea bolii era anterioară înmormântării.  La multe femei decedate la autopsie se găsesc afecțiuni maligne la sân care nu erau cauza bolilor mortale sau mici cancere de prostată la bărbați nedetectate cât erau în viață.  Într-un studiu cu peste 95000 de oameni, cea mai ridicată rată a mortalității a apărut după doliu, cardiopatia ischemică fiind cea mai asociată afecțiune precedentă decesului. Eficacitatea limfocitelor ,,ucigași naturali’’ și a sistemului imunitar scade în perioada de boală a persoanei iubite și după moartea ei (pp. 94-99).

Studiind multiple cazuri, autorii susțin că cel puțin pentru unele cazuri organismul are un sistem de ,,memorie’’ care evită gândirea conștientă, iar când evenimentele precum despărțirile, moartea, părăsirea nu sunt explicate, înțelese, însușite pe plan interior ele pot lăsa urme asupra corpului. Uneori cei care se îmbolnăvesc pur și simplu repetă simptomele persoanelor pierdute, decedate dar iubite, încât limbajul pare să influențeze suferințele fizice. Este neglijat faptul că gândirea, procesele psihice au manifestări corporale, afectând procesele somatice: vești proaste care provoacă dureri de cap, vomă, leșin; hipnoza, sugestionarea ce au efecte în organism (pp. 110-119). În privința informării pacientului cu cancer cuvintele ce aduc conștientizarea iminenței morții pot grăbi moartea încât diagnosticul poate fi o cauză a decesului, Și totuși adevărul câștigă în defavoarea intențiilor bune de a-l proteja pe pacient de conștientizarea iminenței morții (pp. 130-131).

David Corfield, filosof al științei

Inventarea bolilor și actele medicale inutile/ceremoniale

O problemă este modificarea limbajului medical. Colesterolul și obezitatea erau cândva factori de risc acum sunt boli. Refluxul gastroesofagian din indispoziție a devenit și el boală. Între bolile mentale fobia socială este recunoscută de OMS ca urmare a marketingului companiilor farmaceutice. Dacă șamanul elimina printr-un ceremonial simbolic un corp din trupul bolnav pentru a-l însănătoși, la fel în cele 2,3 milioane de operații inutile descoperite în SUA în 1976 de o investigație parlamentară, pară să aibă loc un ceremonial pentru a-l face bine pe individ. Conform estimărilor doar 2-3% din operațiile de amigdale sau de polipi sunt necesare (pp. 133, 136-137).

Factorii sociologici și psihologici în apariția bolilor

Studiul Roseto, oraș cu 1600 de locuitori, locuitorii având alimentația nu neapărat sănătoasă, fumători în bună parte, au dovedit același nivel de colesterol, orașul cât o comună având o coeziune comunitară, ajutorul intercomunitar fiind la nivel ridicat. Copiii celor din Roseto care plecau în marile orașe ajungeau în același procent să se îmbolnăvească precum locuitorii metropolelor. La fel japonezii emigrați în SUA aveau aceeași rată de deces ca și americanii. Dar dacă japonezii trăiau în comunități păstrau rata scăzută a bolilor de inimă din Japonia chiar dacă se hrăneau ca americanii. Tensiunile simțite de emigranții rupți de comunități intrând în competiție, în rivalități, neîncrederea și invidia constituie un risc ridicat de mortalitate pentru că eventualele satisfacții materiale aduc prea puțină eliberare de tensiune. Chiar dacă rata îmbolnăvirilor este mai mare după o pierdere, acolo unde sunt sisteme de ritualuri în cadrul grupului unde au apărut pierderile, rata îmbolnăvirilor este mai mică (pp. 177-178, 183, 185, 303).

Nu numai separația de comunitate poate afecta starea organismului, ci și de mamă. Dacă un șoarece este separat de mama sa, apariția rapidă a ulcerului căror cauze poate fi atribuită? Uman se poate vorbi de ,,blamare’’ a mamei, de reprimarea furiei contra ei. Însă aceste caracteristici sunt de fapt neglijate și este tratat fiziologic ,,ulcerul’’. Dr. William Greene susține într-o serie de studii că leucemia și limfomul la copii apar în cazuri de depresie și de pierdere, el se întreabă nu doar ce se întâmplă cu pacientul-copil, ci ce se întâmplă și cu părinții ale căror stări mentale și comportamente le determină copiilor viața. Dormitul cu lumina aprinsă perturbă nivelul de melatonină cu rol în maximizarea rezistenței imunității. Într-un congres despre leucemie s-a observat corelația dintre leucemia la copii și dormitul cu lumina aprinsă, dar nimeni nu s-a întrebat de ce copilul doarme cu lumina aprinsă.  Identificarea cu celălalt începută din copilărie este de multe ori sursa unor întoarceri către propriul trup, cum ar fi furia neexprimată împotriva unei persoane iubite ce este întoarsă împotriva propriului trup (pp. 198, 203-204, 230).

Cunoașterea cauzelor boli este neîncheiată

Deși s-a crezut că infarctul miocardic este provocat de acumularea plăcilor aterosclerotice într-un mediu ridicat de colesterol, ruptura plăcilor, blocarea aportului de sânge către inimă provocându-l, totuși s-a retras atenția că la cel puțin jumătate din cazuri nivelul de colesterol nu este mai mare decât media. Astfel se consideră că rupturile plăcilor sunt inflamații unde sunt prezente în număr mare celulele imunitare. La fel, aspirina acționează de fapt prin acțiunea sa antiinflamatoare. Colesterolul nu este neesențial, dar el face parte dintr-un ansamblu mai vast de cauze, precum endoteliul, căptușind venele și artere, menținând tonusul, prevenind depunerea de lipide (grăsimi), endoteliul este conexat cu sistemul nervos și cu starea noastră mentală  (pp. 175-176).

Imunitatea, cancerul și activitățile mentale

Deși sistemul imunitar  părea să acționeze independent de creier și de sistemul nervos, din anii ’70 s-a descoperit că sistemul imunitar este conectat cu sistemul nervos, viața mentală putând avea efect asupra imunității. Afectivitatea negativă este asociată producției crescute de molecule proteice pro-inflamatorii numite citokine. Michael Balint credea că multe din bolile grave vor fi socotite ca o varietate de inflamații. Deja se întâmplă ca boli precum artrita, unele cancere, diabetul ș.a., să fie socotite ca răspunsuri inflamatorii ale sistemului imunitar. După ce au omorât microbii, comanda de oprire a inflamării zonei nu a ajuns la destinație iar apărarea nu a fost oprită. Acțiunea benefică duce la o catastrofă. Catastrofa poate fi treptată precum în artrită unde articulația genunchiului capătă o membrană îngroșată din celulele imunitare ,,apărătoare’’ grupate în formă de cristale. Emoțiile, gândurile, atitudinile în fața unor eșecuri, precum cele maritale, pot afecta imunitatea? Studii din Suedia arată legătura dintre diabet și despărțiri, pierderi etc., dificultățile psihologice cresc necesarul de insulină, celulele beta ce produc insulină sunt suprasolicitate, sistemul imunitar le percepe ca fiind diferite fiind și el perturbat de situația dificilă ducând la reacția autoimună (pp. 175, 231-232, 243-245).

Uneori sistemul imunitar atacă celulele sănătoase pentru a nu permite infecției să se extindă, cicatricile de la plămânii însănătoșiți după tuberculoză arată această acțiune. Oprirea acțiunii agresive se face printr-un hormon numit cortizol, însă acea pulsiune de moarte freudiană, această autodistrugere este chiar în organism când el se atacă pe el însuși.  Dar ostilitatea față de o persoană iubită întoarsă asupra propriei persoane nu poate fi o astfel de autodistrugere exprimată fiziologic?  Cercetările din psihoneuroimunologie au arătat că astfel de factori psihologici pot afecta sistemul imunitar, provocând vulnerabilitatea față de boli, față de bolile imunitare, față de infecțiile latente. Totuși conexiunea sistemelor endocrin, imunitar și nervos alăturată stărilor mentale este deosebit de complicată (pp. 245-246. 251, 254). 

Potrivit unor studii, persoanele cu cancer la sân erau incapabile să-și exprime mânia, camuflându-și tulburarea interioară printr-o mină agreabilă. La fel bărbații predispuși la depresie erau mai vulnerabili la cancer. Pacientele cu cancer la sân cu spirit combativ rămâneau în viață într-o mai mare măsură neavând recidive în următorii 5 ani. Persoanele copleșite de disperare, neputință sau într-o resemnare pasivă aveau o înrăutățire a bolii în următoarele luni. Desigur că anumite stări mentale nu duc inevitabil la cancer, ci este vorba de integrarea factorilor psihologice într-un ansamblu complex de a privi apariția unei boli precum cancerul. Capacitatea limfocitelor de a ucide virușii este redusă când există o bulversare afectivă sau altă formă de stres puternic, așa cum s-a studiat că studenții de la medicină în sesiune au o funcționare mai slabă a acestor limfocite ,,ucigași naturali’’ (pp. 258, 260-266).

La deprimați s-a descoperit o capacitate mai redusă de reparare a ADN-ului celular, factori psihologici influențând ritmul circadian, adică perioadele temporale când flancurile imunității sunt active. Astfel imunitatea celulară este activă (noaptea) fiind diminuată în activitate la cei care lucrează noaptea, fiind activat flancul imunității umorale, care funcționează cu precădere ziua și atacă paraziții, toxinele, unele bacterii. Totuși acest ritm de activare/diminuare a unor dimensiuni ale sistemului imunitar nu este universal, același la toți indivizii. Dar ritmul este influențat de stările noastre mentale, acest ritm destabilizat favorizând apariția cancerului, o tumoră adaptându-se bine la condițiile din organism când imunitatea celulară este diminuată iar cea umorală nu o afectează. Desigur că modelele de personalitate sau discuția uneori confuză despre influența emoțiilor nu trebuie socotite niște adevăruri, ci o deschidere spre posibilele influențe ale factorilor psihici asupra apariției unor boli precum cancerul. Dacă cei care nu pot să-și exprime emoțiile pot fi și bolnavi de cancer nu înseamnă că toți cei incapabili să-și exprime emoțiile vor deveni bolnavi de cancer. Nu este vorba de un model unicauzal: o cauză (factor psihic)-un efect (boala organică)  (pp. 236, 238-239, 240-241, 268-269, 276, 357).

Conexiuni psihic-boală: conversie, forcludere, holofrază

După Freud unele simptome fizice sunt exprimarea fantasmelor inconștiente. Prin conversie gândul tulburător este eliminat dar stările afective asociate sunt convertite somatic în boli de piele, dureri de spate, de cap, probleme intestinale etc. Emoțiile reprimate au fost legate de multe tulburări de care suferă organismul de la cancer la bolile de inimă și artrită. Unii pacienți nu pot să simbolizeze ceea ce au pierdut, nu exprimă sursa de emoții negative, purtându-se de parcă nu s-a întâmplat nimic. Cei ce erau detașați de sentimentele și de stările lor afective erau eficienți la locul de muncă dar predispuși să se îmbolnăvească organic. Situațiile afective stresante neprocesate la nivelul gândirii erau pur și simplu eliminate, la aceștia  ele ajungând direct în organism.

Alexitimia este conceptul ce indică dificultatea unor oameni de a-și însuși și descrie stările afective și fantasmele mai ales cele agresive și sexuale. Un bărbat nu voia să aibă un al doilea copil, face prima criză diabetică chiar când se naște al doilea copil nedorit, considerând o pură coincidență această criză.

Forcluderea după McDougall este eliminarea din psihic a ideilor și sentimentelor, descărcarea lor prin intermediul organismului și prin funcționarea somatică. Forcluderea fiind mai radicală decât refularea, pentru că materialul psihic nu ajunge în inconștient, ci este alungat din psihic evitând inconștientul.  Ce este suprimat putând să se întoarcă printr-un simptom fizic precum la pacientul cu criză diabetică la nașterea copilului nedorit.

Există cazuri descrise în carte în care o hemofilie sau o eczemă sunt simptome în situații teribile, când omul neavând capacitatea de a simboliza, de a pune în sisteme de semne ceea ce este trăit (evenimentele teribile), acestea sunt ,,inscripționate’’ în organism. Este ca o holofrază, concept venit de la Lacan, unde un cuvânt înlocuiește o frază, o situație, un eveniment…Holofraza fiind apropiată de țipătul, strigătul, reacția spasmodică a copilului ce nu posedă încă sisteme de semne pentru a exprima ce trăiește (pp. 138, 140-141, 280-282, 284, 286, 293-300).

Ajută terapiile în cazul bolilor somatice?

Terapiile pot ajuta, pot eșua, dar ele trebuie să țină seama de faptul că factorii psihologici au un rol în îmbolnăvirea unui individ, însă de aici nu decurge că acești factori  vor fi singurii care-l vor însănătoși. O problemă somatică adesea necesită tratament medical. Totuși nu trebuie susținută o exclusivitate a cauzalității organice sau psihice.  Abordarea psihosomatică are un avantaj fiindcă ia în calcul factorii psihologici de obicei neglijați. Terapiile cognitive, meditația, NLP-ul pot fi benefice în cazul multor boli de la cancer până la ulcer sau diabet. Dar aceasta nu funcționează mecanic, ci depinde de participarea și de implicarea pacientului. Exercițiile de relaxare pentru femeile cu cancer la sân, mindfulness pentru anxietate și răspunsul  imunitar, aceste activități se bazează pe participarea pacienților. Ele sunt uneori combinate cu tratamentul convențional și sunt benefice participanților. Uneori este greu să-ți dai seama în studiile despre eficiența terapiilor, cine dintre pacienți participă activ la un exercițiu de relaxare și cine nu, câți participă activ și câți nu participă etc. (pp. 312-313, 315-316, 319-321, 340)

Medicul sub povara profesiei sau cum funcționează: ,,doctore, salvează-te întâi pe tine!’’

Uneori și medicul are nevoie de terapii: procentele bolilor psihiatrice întrec la medici procentele populației. Bolile psihiatrice se întâlnesc la 25% dintre medicii italieni, 30% la cei englezi. Alt studiu arată o depersonalizare la 1/3 din medici în relația lor cu pacienții. Dependența de droguri, suicidul, alcoolismul au rate mai mari la medici decât în alte profesii. După personalul din baruri doctorii sunt cei mai predispuși la boli hepatice cauzate de alcool. Dar aceste studii nu au întrebat de ce au vrut acești oameni să devină medici (p. 349).

Tratamentul în triunghiul libertății și dependenței: medic-pacient-boală

Pacientul are dreptul de a avea o părere greșită, de a se folosi de diete sau de terapii crezute de el ca fiind folositoare chiar dacă doctorul îi cere să renunțe la ele, pe baza credințelor lui personale. Terapiile introduc sisteme simbolice, semne, grile prin care raportarea la durerile din organism sunt înțelese, structurând experiența asupra propriului organism. Planul propriu de tratament poate avea un rol deosebit pentru viața omului: dezvoltarea și independența omului fiind jalonată de refuzuri și detașări de cei care ne ,,îngrijesc’’ de la părinți până la doctori sau preoți. Refuzul pacientului nu trebuie socotit un capriciu, ci ca drept al individului, iar non-complianța, inaderența bolnavului la tratament, poate contribui benefic la sănătatea omului. În ,,Jurnalul unui medic bolnav’’, medicul Rene Allendy imobilizat în pat, simțea dorința puternică de a se revolta contra sfaturilor medicale, refuzul fiind singurul lucru prin care-și păstra libertatea. El observă ,,invidia’’ doctorului ce avea putere asupra lui, încercând să-i dovedească imobilizatului că greșea, dar ,,nu’’-ul era calea de a-și păstra demnitatea umană. Dialogul este calea prin care practicile medicale pot avea mai mult succes asupra pacientului fiindcă ,,dialogul’’ este ceea ce oferă de fapt multe terapii alternative. După Lacan psihanaliza bazată pe ascultarea atentă a bolnavului și alegerea atentă a răspunsului este de fapt ultima rămășiță a medicinei tradiționale (pp. 326-329, 337, 354).

scris de Cătălin Spătaru

Sursă: Darian Leader, David Corfield, De ce se îmbolnăvesc oamenii?, trad. Cristina Spătaru, Editura Trei, București, 2012

surse imagini: proprie, amazon.co.uk, youtube.com, researchgate.net


2 gânduri despre “,,De ce se îmbolnăvesc oamenii?’’ se întreabă Darian Leader și David Corfield

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.