În iarna anilor 1951-1952, Aristina Pop, tatăl ei Nicolae Pop și alți doi membri ai grupării erau urmăriți de Securitate. Fugarii stăteau ascunși în podul unei case din comuna Costeni. Gazda, un secretar de partid, ținea consfătuiri cu membrii de partid, iar după ce s-au îmbătat au început să joace și să cânte: ,,să trăiască partizanii până vin americanii’’. Să fi dezvăluit beția fațeta ascunsă a oportuniștilor, a executanților de ordine, care n-ar fi fost deranjați dacă veneau americanii? Așa cum n-au fost deranjați de americani nici după ce au venit după jumătate de secol. În ,,Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor’’ comuniste erau astfel de servi ai regimului, ce se dedau bețiilor sabotându-și autoritatea, funcția, nerespectând ordinele, atenuând persecutarea deținuților politici. Oricum a fost, comuniștii cântau în onoarea celor care au îndurat foamea, frigul, hăituiala, lupta cu regimul terorist al statului comunist român.
Când securiștii au vrut să-l aresteze pe preotul greco-catolic Oniga, credincioșii i-au luat la bătaie cu pietrele. Sute din ei au fost apoi arestați, iar preotul Oniga a fugit în munți. Nicolae Pop, celălalt nume din gruparea Țibleș, pădurar înstărit, a adăpostit studenți urmăriți de securitatea statului terorist. Nicolae Pop nu a cedat promisiunilor de a ajunge într-o funcție înaltă. Nici fiica lui, povestitoarea, Aristina Pop, căreia securitatea îi promitea: promovarea tuturor anilor de liceu, bacalaureatul, examenele la facultate…Dacă ispitirea cu avantaje nu a funcționat, a urmat încercarea eșuată de arestare: Nicolae Pop și fiica sa, Aristina, au fugit în munți alături de doi țărăniști: Vasile Hotea și Vasile Pașca, ultimul arestat de securitate și eliberat de partizani. Cei rămași, inclusiv vecini, au fost bătuți, iar casele lor devastate de securiști.
Pe 13 mai 1949, inclusiv cu fiul lui Nicolae Pop, ciobanul Achim Pop, partizanii au format un grup chiar de ziua de naștere a Aristinei Pop, ce împlinea 18 ani în Munții Țibleșului. În ciuda bătăilor, țăranii i-au ajutat pe cei din banda Pop cu mâncarea cea mai bună, pentru că rezistența, nesupusă statului român comunist și terorist, reprezenta aspirațiile comunităților rurale din satele de lângă Groșii Țibleșului. Banda a supraviețuit 4 ani: Achim și Aristina Pop au fost ultimii prinși alături de Vasile Hotea, împușcat mortal. Mama celor doi Pop, soția lui Nicolae Pop, a îndurat un proces, unde a fost sfătuită de un ofițer anonim să nu recunoască nimic din ce i se impută, scăpând de condamnare, nu și de bătăile repetate și crunte. Ea împreună cu fiii, fiicele rămase acasă și alte rude fiind deportate în Bărăgan, în apropiere de Fetești.
Partizanii dormeau vara la rădăcina fagului sau a bradului, iarna în colibe cu pământ și frunze deasupra. Gruparea s-a înmulțit, alăturându-i-se preotul Oniga, urmărit de securitate pentru că a refuzat să treacă la Biserica Ortodoxă. La fel: au făcut parte din grupare preoții greco-catolici Chindriș și Dunca, arestați apoi de Securitate. Preotul Oniga făcea slujbe zilnice cu gruparea, membrii ocupându-se și cu studiul, având cărți la ei. După ce o colibă a fost descoperită, membrii au stat ascunși în diferite sate din zona Țibleșului. Nicolae Pop a făcut pareză din cauza extraordinarei presiuni și s-a lăsat prins în ianuarie 1953. După predare avea să fie omorât de organele statului român comunist și terorist.
Gazdele fugarilor suportând bătăile și represiunea securității, una dintre ele a cedat având să trădeze locul unde erau refugiați Aristina cu alți doi partizani. Fratele Achim a fost împușcat în timp ce încerca să scape, Aristina a abandonat urcarea pe un versant alunecos văzându-și fratele rănit, Hotea avea să fie împușcat mortal. Era 8 martie 1953. Preotul Oniga a fost împușcat în același an 1953. Fiind prinsă printre ultimii membri ai bandei, Aristina a scăpat nebătută pentru că ceilalți membri ai bandei, oameni care îi găzduiseră, care le dăduseră de mâncare, fuseseră deja bătuți, torturați, Securitatea aflând tot ce urmărise. Tânăra Aristina era neînsemnată pentru Securitate.
Aristina și ceilalți au fost condamnați la cel puțin 20 de ani de închisoare, și nu împușcați, pentru că acțiunea lor a fost o nesupunere civică față de ticălosul stat român comunist. Nesupunere civică, ce trebuie să rămână ca model pentru cetățeni față de ticăloșiile oricărui fel de stat. Nesupunerea civică s-a întâlnit și la oameni ai sistemului precum medicul, care i-a spus securistului în temnița comunistă despre Aristina bolnavă de TBC: ,,mâncare nu mă lăsați să-i dau…la spital nu mă lăsați să o duc, dați-mi un revolver s-o împușc’’. În atitudinea înfuriată a medicului revoltat, printre lacrimi Aristina parcă și-a văzut tatăl, pe Nicolae Pop. Această revoltă avea să o salveze, alte întemnițate pierind de TBC prin ,,grija’’ reprezentanților statului comunist român, precum Maria Herescu condamnată la 2 ani închisoare pentru ,,omisiune de denunț’’.
La spitalul Văcărești, ca anticameră a morții, bolnavele peste 40 de ani nu primeau medicație, condamnatele agonizând și murind în chinuri. Altele, chiar dacă primeau medicație, complicațiile TBC-ului provocau moartea, ca în cazul unei tinere maghiare Anușca, care după ce a murit, gardianul venea în repetate rânduri să o anunțe că este eliberată. Zeci de nume – victime ale represiunii, coșciuge cu morți în timpul Revoluției maghiare, titoiștii cu celebra Vida Nedici, despre care unii cred că este doar o legendă, fac parte din amintirile Aristinei Pop despre agonia din Spitalul-închisoare Văcărești.
Urmează închisorile din Jilava, Miercurea Ciuc, unde în timpul tratamentului îngrozitor aplicat deținutelor, procurorii le verificau starea, întrebându-le ce le lipsește. Lucreția Jurj, membră a rezistenței din Munții Apuseni, a spus, printre altele, că-i lipsește pasta de dinți. Procurorii bătându-și joc de ea că-i țărancă și că n-a văzut pasta de dinți în munții ei. Lucreția Jurj replicând: ,,n-am văzut pastă de dinți, dar în fiecare zi mâncam patru-cinci mere și uitați ce dantură bună am’’. Idioții de reprezentanți ai statului român comunist neînțelegând că nici măcar mere pădurețe nu au deținutele, așa cum nici pâine nu aveau, ele visând noaptea la ea.
Întoarcerea după eliberarea din 1964, este ca o reafirmare a unui timp, care a stat în loc printre oamenii satului: timpul legăturii indestructibile dintre oamenii unei comunități. De la șoferul de autobuz, care o duce fără bilet și o întreabă dacă ,,nu-i ,,Aristina’’ până la nepoata, care n-o văzuse niciodată, dar o recunoaște, apoi oamenii venind să o vadă cu lacrimi în ochi, cu daruri, cu bani…Acesta este un temei pe care Aristina Pop s-a sprijinit, această comunitate peste care orice stat ticălos nu poate domni decât dacă oamenii din ea se supun ticăloșiei lui. Acesta este un temei de a rezista și în fața hărțuirii securiștilor ,,patrioți’’, ce au ,,vizitat-o’’ pe Aristina în mod repetat după eliberare. Urmărită, hărțuită de securiști, Aristina declară că ,,a fost mai liberă la închisoare’’ decât după eliberare, când țara era ca un penitenciar cu deținuți docili. Deținuții statului comunist, ce-și transformase teroarea din anii ’50, într-un control ca-ntr-un panopticum. Statul român comunist nu a putut împiedica transformarea Aristinei într-o legendă a rezistenței comunităților sătești, în onoarea ei fiind compus și un cântec în zona Maramureșului.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Aristina Pop-Săileanu, ,,Să trăiască partizanii până vin americanii’’. Povestiri din munți, din închisoare și din libertate, interviu de Liana Petrescu, postdocumentare și aparat critic Virginia Ion, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, București, 2008, pp. 16-28, 31-32, 35-44, 48-58, 63, 67, 70-71, 73, 76-78, 83-84, 92, 101-102, 118-121, 131, 133, 145, 159-160
imaginea cu troița de pe monuments-remembrance.eu
