Scrierea lui Marcus Aurelius nu avea un titlu în manuscrisul cel mai vechi iar traducătorii și editorii i-au dat diferite nume precum ,,despre sine însuși sau despre viața sa’’. Și nu este întâmplător acest lucru, probabil titlul scrierii lui nu s-a pierdut, ci mai degrabă scrierea este o colecție de exerciții spirituale, cum le numește Pierre Hadot, de exerciții filosofice de școală, de practică filosofică prin scriere, de exerciții mentale de (auto)examinare a vieții interioare, pregătitoare pentru viața exterioară.
Calitățile asimilate de la antecesori și contemporani
Un prim exercițiu spiritual de făcut cu Marcus Aurelius este cel pus la începutul colecției de exerciții spirituale deși a fost scris după celelalte. Puțini s-ar mai dedica unui astfel de exercițiu mai ales în cabinetele de cură a minții, unde începând cu Freud, trecutul este povara, antecesorii: părinții, bunicii sunt agresorii, abuzatorii, sursa problemelor interioare, iar ei trebuie suprimați, simbolic vorbind. Probabil este vorba și de epocă sau statut. Cura minții este apărută într-o burghezie reprimată, prinsă între haosul dorințelor și imperiul regulilor, exercițiul lui Marcus Aurelius este al unui aristocrat, al unui împărat ce se întoarce la trecut pentru a lua tot ce este bun din el. Burghezul nesatisfăcut caută să se elibereze de dorințele infantile nesatisfăcute, de poziția sa precară, bazându-se pe viitorul luminos purificat de trecutul întunecat. Marcus Aurelius, ca un aristocrat, știe că este prin oamenii importanți din trecutul lui.
De la pictorul și filosoful Diognetos, unul dintre dascălii viitorului împărat, Marcus Aurelius a învățat să nu creadă în superstiții, să nu devină pasionat de jocuri, a primit darul de a scrie din copilărie și de a dori ,,un pat simplu și o piele’’ pentru a se înveli. Câtă duritate din partea dascălului Diognetos față de un sărman tânăr, în loc să doarmă în puf și să fie lăsat să se joace. Mai degrabă educație spartană este aceasta, notează traducătorul Cristian Bejan de pe scaunul lui confortabil. Desigur Diognetos îl pregătea pe tânărul Marcus Aurelius pentru a deveni eventual praetor ca tatăl său sau senator ca unul din bunici. Nu îl pregătea să devină un consumator de bunuri și de servicii, așa cum face educația și cultura omului occidental, ce și-a însușit temeinic satisfacerea omului al cărui viitor este să fie satisfăcut ca un copil și liniștit-dependent ca în paradisul uterin.
Marcus Aurelius nu frecventa școlile publice, el imitând un străbunic prefect și consul pentru că la școlile publice sunt și profesori buni dar și proști, iar pentru educație și formare trebuie efort susținut, nu lălăială de educație cum o practică mulți profesori și elevi în școala (prost)modernă. Cu profesori privați, Marcus Aurelius a făcut eforturi susținute de a se (auto)educa și forma iar exercițiile spirituale sunt continuarea efortului susținut de (auto)formare.
Marcus Aurelius își știe rădăcinile, adică persoanele cărora le datorează ceva important pentru formarea ființei sale, prin acest exercițiu el reafirmă încă o dată seva care l-a creat și hrănit prin rădăcinile sale. De la preceptorul său a învățat să facă totul cu mâinile sale, să nu ia în seamă calomniile etc., de la filosoful Apollonius și-a format spiritul independent, de a rămâne la fel în timpul durerilor, de la filosoful Rusticus de a nu cădea în sofisticărie, de a fi simplu și prietenos, de la retorul Fronto a înțeles cum invidia, viclenia și ipocrizia susțin puterea tiranică, de la Alexandru Platonicianul să nu se eschiveze de la obligații, de la filosoful Catulus să nu fie nepăsător la acuzațiile unui prieten chiar fără rost, de a iubi sincer copiii, de la filosoful aristotelic Severus dragostea pentru casă, adevăr și dreptate, prețuirea altruismului și generozității, de a imagina o constituție cu egalitate în fața legii, cu dreptul de a te exprima public, un imperiu care să respecte libertatea celor guvernați, de la filosoful stoic Maximus de a nu se lăsa influențat de nimic, de a fi stăpân pe sine, de a nu se lăsa tulburat, de a-i nu-i fi frică de nimic, de a nu se simți niciodată în dificultate…
De altfel stoicii Catulus și Maximus, plus aristotelicul Severus îi erau prieteni lui Marcus Aurelius, iar ei apar ca niște profesori, semn că persoanele apropiate sunt veritabile formatoare, iar dacă soarta nu este așa generoasă cum a fost cu Marcus Aurelius în a-i aduce în preajmă astfel de oameni, ei trebuie căutați.
Soarta sau zeii, cum spune Marcus Aurelius, i-au dat modele de calitate, unul fiind bunul împărat Antoninus Pius, tatăl său adoptiv, pe care avea să-l imite devenind alături de el, unul dintre împărații buni ai Romei. Marcus Aurelius îi face un portret elogiativ lui Antoninus Pius, și chiar dacă pietatea filială a contribuit la el, este cu siguranță ceva adevăr în el, ca și în ceea ce a moștenit împăratul filosof. Asupra tatălui adoptiv, Antoninus Pius, Marcus Aurelius exersând reamintirea modelului cu virtuțile lui, ce trebuie imitate, pentru a evita să devină un Cesar. Raționalitatea, nepăsarea față de gloria deșartă, seninătatea, ambiția de a înțelege cât mai bine, rezistența sa la atacuri și calomnii…(VI, 30)
Zeii l-au dăruit pe Marcus Aurelius cu toți oamenii buni, cu simplitate, cu abținerea de la a profita de puterea lui pentru a face rău celorlalți, cu faptul că s-a eliberat de puterea dragostei, că a primit susținere neașteptată în a se însănătoși, că nu și-a pierdut timpul cu analize de text, cu silogisme sau fenomenele cerești…
În ce privește copiii, Marcus Aurelius îi laudă pe educatorii buni, dar nu pe Commodus, fiul lui ce va urma la tron fiind o alegere proastă după unii istorici, încheindu-se așadar șirul de împărați buni chiar cu Marcus Aurelius. Commodus, megaloman și iubitor de lupte în arenă, un împărat bun pentru show-ul politic de azi. Într-adevăr pe sărmanul Marcus Aurelius, în ce privește progeniturile, zeii l-au năpăstuit cu o posteritate ,,naturală’’ nefastă, dar l-au dăruit cu o perenitate a preocupării sale pentru (auto)formarea sa, model și pentru azi. Model este și cartea I, din exercițiile spirituale ale lui Marcus Aurelius, putem scrie și azi despre toate lucrurile bune cu care am fost dăruiți de antecesori, de prieteni, de învățători, de zei, poate de eventualii urmași. Apropiat de acest tip de exercițiu este un alt exercițiu prin care reamintim virtuțile și activitățile exemplare ale celorlalți ce aduc bucurie, ele trebuind ținute la îndemână (VI, 48), și cum pot fi păstrate mereu la îndemână, adică proaspete în memorie decât reîmprospătându-le prin exersare, devenind modele de urmat și de aprindere a bucuriei emulației.
Urmărirea activităților din propriul suflet: concentrarea asupra reprezentărilor sau întoarcerea la timpul vieții mele
Nu putem înțelege suferințele celorlalți fără a lua aminte la suflet, ne putem preocupa de sufletele și suferința celorlalți, dar cine nu-și urmărește cu atenție mișcările din propriul suflet este în mod inevitabil nefericit (II, 8). Ne înstrăinăm de noi înșine când ne închipuim ce face, uneltește, spune celălalt și din ce cauze. Astfel Marcus Aurelius ne propunem să întreținem noi înlănțuirea reprezentărilor, încât dacă vreunul ne întreabă la ce ne gândim să răspundem imediat, pentru că eram atenți cu totul la reprezentările părții conducătoare a sufletului, evitând tot ce este întâmplător în reprezentările noastre, indiscret, dăunător, alungând fantasmele plăcute de care am roși și nu le-am mărturisi dacă am fi întrebați la ce ne gândim (III, 4).
Această atenție la gândurile noastre ca mișcări interioare, această selectare ce mă menține în prezentul lor este un exercițiu complex de concentrare încercat de mulți căutători de sine, putând fi încercat chiar acum. Viața este în prezent, iar timpul este trăit în prezent, nu putem pierde ce a trecut sau nu este încă, ne lăsăm înșelați de numărătoarea timpului și nu înțelegem că viața scurtă sau lungă este același lucru pentru Marcus Aurelius (II, 14). Dar prezentul este pentru toți cei care-l trăiesc, iar viața este trăită în el pentru că nu se poate măsura trecutul prin trăiri așa cum o facem prin numărul anilor. Pot vorbi de acumulare de experiențe, realizări și alte bălării cu care îmi încurc trecerea timpului vieții dar 100 de ani sau 20 de ani privind în trecut este tot același ,,viața e vis’’. Însă poate că viața trăită la prezentul concentrării se ,,măsoară’’ în fericire trăită/nefericire evitată. Prezentul este cel pe care omul îl poate pierde cu adevărat (II, 14) și-l pierde într-un mod exagerat, fiind de fapt ratarea esențială a vieții, în fapt ratarea primară a vieții proprii. Așa încât întoarcerea la reprezentările, la gândurile mele, la selectarea lor este întoarcerea la timpul vieții mele. Un exercițiu esențial pentru că de fapt activitățile în intelect sunt doar în prezent, Marcus Aurelius vrând să se convingă și să ne convingă că trecutul și viitorul îi sunt indiferente intelectului, fiindcă activitățile intelectului trecute și viitoare nu mai sunt, nu sunt încă (VI, 32).
Întoarcerea la unitatea întregului căruia îi aparținem
Dacă elimin gândurile invidioase, violente, lubrice, despre semeni și pe care nu le pot mărturisi, ajung la reunificarea cu Altul, Marcus Aurelius revenind mereu la exercițiul de a ne reaminti că suntem parte din același tot, din același întreg armonios, din care ne-am rupt dând târcoale semenilor cu gândurile și faptele, pentru a-i poseda, a-i înrobi, a-i deposeda, a-i manipula, a fărâma în continuare unitatea originară a cetății universale. Despre rolul binefăcător al comunității, tribului, despre unitățile susținătoare, au scris de la filosofi la sociobiologi, așa încât în orașul unde comunitățile se dizolvă, indivizii aparținând doar unor grupuri volatile, este bun un exercițiu prin care ne reamintim de unitatea și totul din care suntem și de care suntem totuși legați chiar dacă înstrăinați.
Trupul meu se va descompune în elementele din care a fost făcut precum celelalte trupuri. Sufletul meu este din sufletul universal, timpul este din eternitate o revenire în cercul (II, 14) ce supune toate și de care toate sunt legate. Exercițiul, de a mă concepe legat de toate, este prin a mă întoarce la natura și legile ei ce domină toate. Toate intră în Întreg și cooperează, chiar și când încearcă distrugerea, aștrii diferiți și oamenii diferiți colaborează înlăuntrul întregului. Ne vom găsi locul în întreg, căutându-l, atunci vom fi un vers potrivit în comedia lumii (VI, 42).
Despre cele stau sau nu în puterea noastră
Un exercițiu emblematic pentru atitudinea stoică este ca în cazul relelor ce vin peste noi să gândim ce stă în puterea noastră și ce nu stă, să socotim bune sau rele ce stau doar în puterea noastră, restul fiindu-ne indiferente, așa nu vom blestema nici umanitatea, nici zeii pentru ele (VI, 41). Un exercițiu dificil pentru noi, cei obișnuiți să strângem pumnii acuzatori contra celorlalți, statelor, conducătorilor, înaintașilor, zeilor…Dacă aș socoti, dacă aș trăi binele și răul ca fiind doar ce stă în puterea mea iar restul ar fi indiferente, nici rele și nici bune, într-adevăr, aș fi eliberat spre seninătatea deplină.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, trad. și note de Cristian Bejan, Humanitas, București, 2020, pp. 11, 13-15, 18-24, 28, 31-33, 37-38, 84-86, 88-89, 91
