,,Revoluții în oglindă’’/oglinzile lui Perry Anderson și Wang Chaohua

În stânga occidentală și la (o parte dintre) chinezi se întâlnește celebrarea ascensiunii economice a Chinei cu o euforie de la care se abține englezul Perry Anderson, istoric de mână stângă. Dar Perry Anderson nu se abține să nu vadă energia revoluției transformând China din punct de vedere economic. Orice o fi însemnând această ipoteză energeticistă, pentru puterea chineză, China încă mai este un regim socialist cu caracteristici chineze. Că această ascensiune nu a fost benefică pentru mulți, că inegalitățile au crescut, am aflat din mărturiile lui Yu Hua. Ca și la Yu Hua, ,,societatea armonioasă’’ este sloganul dominant,  ce continuă să reprezinte socialismul pentru care luptă cadrele de partid, polițiștii, patrulele orășenești etc. Societatea armonioasă este continuarea societății stabile, stabilitatea socială fiind condiție necesară a dezvoltării economice. Era stabilității începând cu înecarea în sânge a protestelor din Tiananmen: mediu emblematic pentru nemulțumirile oamenilor dar și imagine a instabilității pentru puterea comunistă.

Birourile de menținerea stabilității (weiwen bangougshi) slujesc imperativului de a elimina elementele instabilității pentru a susține creșterea economică. Aceste birouri au personal și bugete mari, incluzând și programe antiteroriste, unde etnia Han nu este majoritară. Totul pentru wending yadao yiqie adică ,,stabilitate înainte de toate’’. Dar cum s-a ajuns la miracolul economic? În primul deceniu de după 1989, locurile de muncă garantate au fost reduse, fiind considerate un impediment în calea dezvoltării economice. 20 de milioane de șomeri fără compensații, întreprinderile deținute de stat sunt vândute în parte speculatorilor sub prețul real deși vânzarea nu a fost la fel de dezastruoasă ca în Rusia lui Elțîn, putem adăuga, și ca în România anilor ’90. Întreprinderile de stat cu venituri uriașe au fost și surse de corupție (fraude la căi ferate, delapidare la sistemul de pensii). Ne sună cunoscută această corupție, transformările sociale și economice s-au petrecut concomitent și asemănător.

Dacă destrămarea URSS nu a scutit statul de responsabilitatea politică și de reformarea lui, în China accentul s-a pus pe reforma economică, iar costurile transformărilor economice și ale reformelor sociale au fost suportate de masele fără chip și mediul fără voce liberă. Wang Chaohua îl critică pe Perry Anderson că ignoră sumele uriașe cheltuite de guvernul chinez pentru a obține în anii ’90 de la SUA clauza națiunii favorizate, cu alte cuvinte energia revoluționară a fost susținută de capitalul american. De asemenea Wang Chaohua observă că Perry Anderson nu se oprește asupra sorții țărănimii chineze determinată de ,,energia revoluționară’’, slujind ,,cultului neoliberal al privatizării’’ ce a transformat IMS-urile în multe întreprinderi private falimentare, împovărate de taxe și impozite abolite abia în 2005 când guvernarea a prins de veste că țăranii sunt nemulțumiți. Aceasta pentru cei care au rămas în mediul rural fiindcă în 2008 erau 225 de milioane de lucrători migranți în orașe, ce aveau domiciliul înregistrat la sate. Migranți, care nu sunt oficial recunoscuți ca muncitori, nebeneficiind de drepturile acestora, nici de beneficii legate de educație sau de protecție socială, ce țin de locuirea la oraș.

Chiar dacă puțini cred în ,,regimul socialist’’ chinez, în stânga politicii occidentale i se acordă credibilitate ipotezei regimului socialist unde binele socialist înseamnă sacrificarea indivizilor pentru un bine socialist cu B. Profesorul Zhang Yongle de la Universitatea din Peking, ce scrie introducerea, crede în drumul Chinei actuale, drum ce are o doză de ,,progresism’’ în această lume ce face drumul invers, adică ,,se înrăutățește’’. În bună tradiție marxistă, ce are nevoie de sfântul progres pentru a-și autojustifica ,,știința’’ transformatoare a lumii, profesorul chinez, ca un emul al puterii comuniste, vede în investițiile în Africa un pas pentru crearea unei piețe pentru China dar și o întoarcere binefăcătoare înspre ,,șerbii’’ planetei, acționând astfel ,,progresist’’. Profesorul se face că nu știe unde va aduce această direcție, dar desigur știm tacit că va duce la ,,egalitatea’’ și unitatea tuturor popoarelor unde nu vor fi șerbi și stăpâni. Măcar ca slogan să vorbim despre așa ceva căci inegalitățile din interiorul ei nu au importanță fiind trecute sub tăcere, cum observa Yu Hua. Cu toate că profesorul chinez susține că revoluția este ,,tangibilă’’ în China, determinând viața cotidiană. A maselor fără chip și mediului fără glas liber, adaug din nou după Wang Chaohua.

De asemenea, profesorul chinez spune că Wang Chaohua a fost reorientată cumva de la liberalism spre stânga chiar de Perry Anderson, dar Wang Chaohua este traumatizată de Tiananmen, este exilată, afectată în interpretarea ei asupra situației Chinei de trecut și de faptul că n-are informație decât din canalele indirecte, adică nu de la canalul direct al propagandei ,,științifice’’ oficiale. Profesorul chinez susține că Wang Chaohua ar fi scris că în China este un regim de dreapta. Dintre cele două mâini de stânga care scriu și gândesc despre China, profesorul de la Peking ne recomandă adevărurile lui Perry Anderson. Așa continuă tradiția intelectualilor europeni, ce-și construiesc filosofia și ,,știința’’ pentru apărarea, chiar și prin critici, a valorii comunismului, revoluției ce continuă, progresului (imaginat) etc. Dar dacă Wang Chaohua se duce la psiholog, își tratează trauma Tiananmen, își însușește un discurs pozitiv tipic pisicologiei și recunoaște realizările revoluționare ale Chinei progresiste atunci profesorul de la Peking își poate reevalua recomandarea.

Pentru Perry Anderson fulminanta creștere economică a Chinei stă în păstrarea elanului revoluționar, realizările maoiste fiind temelia performanțelor economice: ieșirea din robia semicolonială, apariția unei forțe de muncă educate etc., iată cum comunismul maoist își desăvârșește elanul revoluționar în creșterea economică prin capitalismul, ce trebuia depășit sau poate istoricii de mână stângă încă speră la marea trecere spre desăvârșita societate fără clase, unde toți au nevoile satisfăcute. Anderson observă de altfel cum elanul revoluționar devine decrepit în URSS cu un Gorbaciov avid mai mult de turnee în străinătate și de popularitate decât de a scoate din impas economia îndatorată, funcționărimea rigidă, gerontocrația activiștilor de partid. În schimb, Anderson îi evaluează pe Deng și ,,nemuritorii’’ conducători chinezi urmând lui Mao, ca fiind de un ,,temperament leninist’’, radicali, imaginativi etc., purtând flacăra revoluției în carnea și sângele lor roșu.

Glasnost și perestroika, deschiderea din viața publică prin relaxarea cenzurii, relansarea dezbaterilor și transformarea instituțiilor, nu au fost însoțite în URSS-ul lui Gorbaciov de rezolvarea problemelor economice și naționale ale popoarelor incluse în URSS. Revoluția începută de Lenin se încheie în URSS, dar  ea continuă în China. China este următorul bastion al speranțelor stângii după Estul Europei ce și-a pierdut vigoarea revoluționară. Spre deosebire de URSS, ce nu și-a asumat trecutul până la perestroika decât episodic prin Hrușciov contra Stalin, un grup sub supravegherea lui Deng a făcut ,,un bilanț de 35000 de cuvinte’’ despre Revoluția Culturală accentuând represiunea asupra membrilor de partid și nu asupra populației măcinate de lupta de clasă în care s-a călit Partidul Comunist. Yu Hua vorbește și el despre o lipsă a dezbaterii asupra trecutului în China.

Deng declara în 1980, că nu va exista în China o critică a lui Stalin cum a făcut-o Hrușciov. Deng îl apreciază pe Stalin ca lăsând o moștenire pozitivă, el are și un procent ce măsoară această parte pozitivă: 70%. La fel de pozitivă fiind și evaluarea moștenirii maoiste (Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului, Vol. 3, p. 301).

Populația, victimă a elanului revoluționar, a suportat și s-a supus în cea mai veche civilizație continuă, așa cum se închina cu fruntea la pământ în fața împăratului. Și aceasta închinare face parte din reprezentarea comună asupra schimbării lucrurilor în tradiția imperială confucianistă dar și în Revoluția Culturală: mai multă îndoctrinare a omului decât coerciție. Lucrurile se schimbă schimbând oamenii adică îndoctrinându-i prin Revoluția Culturală condusă de ,,împăratul vremurilor noi’’ Mao, așa cum tradiția imperială confucianistă îi îndoctrinase și ea.

Astfel, Anderson observă o diferență între teroarea stalinistă și Revoluția Culturală în care 17 milioane de tineri școlari și studenți au fost trimiți la țară, la munci agricole, unii participând cu entuziasm. Peste un milion de victime în Revoluția Culturală erau cu mult mai puține decât cele din teroarea sovietică. Teroarea nu era condusă de la centru de un Beria ca în URSS, ci era organizată vindicativ de multe ori prin ,,inițiative locale’’.

Era în China revoluționată cultural o ,,eliberare mentală’’ antrenând tinerii în revolte contra structurilor birocratice și împotriva celor 3 diferențe: oraș/sat, agricultură/industrie, muncă manuală/intelectuală. Astfel Mao nu și-a ucis colaboratorii, precum Stalin, el a condus revoluția către victorie, nu către denunțare și distanțare, cum a făcut Stalin. Căutând astfel de diferențe ,,pozitive’’, după două decenii de la căderea comunismului, istoricul englez de mână stângă vede în comunism încă o poveste de succes a epocii prin păstrarea elanului revoluționar în China prezentă. Desigur este vorba de ceva succes economic pentru o parte din chinezi, pentru o alta, este ca în orice țară.

Mai mult, Anderson crede că secolul XXI va depinde de ce va ieși din Revoluția Chineză. Într-adevăr: cea mai mare mistificare a comunismului muribund este îmbrăcarea în hainele revoluției comuniste a unei dezvoltări economice capitaliste ca ultimă salvare a ,,revoluției chineze’’. Prin dezvoltare economică înțeleg exemplele date de Anderson: creșterea exporturilor, a veniturilor medii, nicidecum atenuarea inegalităților ce țin de proprietăți și de venituri, inegalitățile de clasă valabile încă după mai bine de 80 de ani de putere ce se auto-numește comunistă. După cum spun și Yu Hua și Wang Chaohua: în prezent, statul armonios și stabil este expresia magică ce ascunde rezultatele elanului revoluționar din China comunistă.

scris de Cătălin Spătaru

Sursă:

Perry Andeson, Wang Chaohua, Revoluții în oglindă: Rusia și China în secolele XX și XXI, introd. Zhang Yongle, trad. Ștegan Guga, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2016, pp. 5, 9, 14, 18-19, 21-22, 33, 36-39, 44-48, 54, 61-62, 78, 129-136, 142-143

Lasă un răspuns