De ce sunt cărțile aruncate la gunoi?

Vechiul și noul

Pentru că nu se potrivesc cărțile vechi cu mobila nouă, ,,modernă’’, se justifică o persoană. Noul este o valoare în sine pentru niște intelecte ,,moderne’’, iar vechiul este desigur o nulitate. Dar de ce nu sunt donate cărțile? Chiar la pozele de pe rețele cu cărți aruncate, sunt apeluri la donații! Sau de ce nu se încearcă vânzarea chiar cu prețuri modice la anticariate, care uneori vin și acasă ca să le selecteze? Înțelegem că nu mai pot funcționa cărțile ca decor sau ca bibelouri: fiind vechi nu mai pot sta alături de sfântul televizor cu moaște din plasmă, dar de ce să nu le repunem în circulație? Poate cineva vrea să citească o carte veche. La aceste întrebări, nu poți decât să faci supoziții în răspunsuri precum: comoditatea, graba de a aranja frumos locuința cu nimicuri costisitoare, dar noi și moderne, degajarea locuinței de gunoiul compus din hârtii, cărți, cartoane, desigur baza pentru aceste acțiuni fiind o limitare intelectuală și culturală.

Tehnologia

Când au apărut cărțile gigitale, instrumentele gigitale de citire, netul doldora de informații, ,,cioclopediile’’ online îngrășate cu adevăruri incontestabile, referate la îndemână pentru elevi și studenți, profesori îngăduitori/înțelegători și moderni, avântul politic de gigitalizare, educația gigitalizată, personalitatea gigitalizată de stat: cum să mai citești cărți pe hârtie? Este ceva demodat, depășit, învechit. Am toate cărțile în tabletă, ebookreader, smartphone, în calculator cu monitor având setări speciale pentru citit cărți, de ce aș mai ține cărțile cu format tradițional în casa neîncăpătoare? Mai ales că au foile îngălbenite, colcăie de microorganisme, miros a vechi. Desigur că pentru a mai ține așa ceva în casă trebuie să ai experiența lecturii cu cărți fizice. Dacă ai doar orgasm în sexul virtual, de ce l-ai prefera pe cel fizic? Așa încât, dacă cititorul gigitalizat nu are experiența intimă a cititului cărților fizice, atunci toate explicațiile sunt superflue pentru el. Cum ar putea înțelege el/ea despre cât este de plăcut, atât de plăcut, să citești cărți, noi sau vechi, atingându-le, mirosindu-le, mângâindu-le, îmbrățișându-le pentru spiritul lor scânteietor, scăpărător, aprinzând sufletul și trupul cititorului contopit cu autorul și cartea? Cărți ținute în brațe ca niște lucruri prețioase, așa cum le țineau unii cititori în Evul Mediu când cărțile erau foarte rare, toate aceste gesturi, plus altele, nu sunt de înțeles pentru așa-zisul cititor gigitalizat, modern și hipertehnologizat, pentru că nu are experiența lor. Cărțile gigitalizate sunt o bună alternativă, însă doar o alternativă de stocat, de transportat, de lucrat, de căutat în ele…Este ironic că ,,digitalizat’’ ne trimite cu mintea și la atingere, dar de fapt cărțile sunt doar virtuale, și intangibile ca orice obiect virtual dorit.

Cartea ca marfă

Întrebarea inițială era: de ce aruncă românii cărțile la gunoi? Dar căutând imagini pe net, nu numai românii le aruncă. Filosoful Mihai Șora deplângea că în orașul lui Rimbaud, cărțile unui probabil anticariat falimentar erau puse de-a valma într-o benă de gunoi. Cartea veche este o marfă cu preț redus așa încât o poți arunca, mai ales când ești pe valul unei creșteri a veniturilor, după ce ai absolvit liceul fără să citești o carte, copiind referate de pe net, eventual făcând același lucru la o facultate absolvită fără a avea nevoie de cărțile alea vechi, ce s-au prăfuit în biblioteca bunicilor, acum zăcând în saci prin vreun subsol, în viitor ajungând probabil la ghenă.

Cartea este inutilă și futilă

La ce bun să înveți, să citești, când nu ies bani de aici? La ce bun să învăț despre Eminescu, Mihai Viteazu și capitalele Europei, se întreabă românii deștepți, în cel mai bun spirit capitalist. Atâția au citit și învățat și tot săraci au rămas. Desigur și invers, atâția au citit și au ajuns bogați. Atâția n-au citit și au ajuns săraci sau bogați, dar sigur au rămas proști/ignoranți și inculți.  

Cartea cenzurată versus lumea liberă sau dreptul a fi prost/ignorant și incult

Până în ’89, în România, și nu numai, contra cenzurii libertății de a publica, de a citi, de a gândi, se situa ,,rezistența prin cultură’’, românii căutau cărți cum căutau carnea, unele cărți se ,,dădeau pe sub mână’’ ca alte bunuri valoroase. Au existat cărți care circulau în secret. Alte cărți erau ca niște trofee în biblioteci, tirajele fiind insuficiente pentru cererea cititorilor avizi. Un exemplu a fost ,,Shogun’’ de Clavell. Dacă tirajele erau insuficiente pentru Shogun înainte de ’89, azi tirajele la multe cărți de valoare sunt și suficiente și mici pentru că nu mai sunt cititorii dinainte de ’89. Omul cititor a fost înlocuit și depășit de noile specii progresiste: homo zapping și homo digitalus. În lumea ,,liberă’’, chipurile fără cenzură, toți suntem egali, avem dreptul să ne cultivăm sau să fim proști/ignoranți. Este la fel. Să privim doar școala și universitatea ,,liberă’’: și proștii/ignoranții și cititorii cultivați sunt absolvenți, știm că ,,în ziua de azi toată lumea face facultate’’, plus că multe dintre doctoratele politicienilor, ofițerilor, sunt scrise de aghiotanți care plagiază/copiază cum au învățat în școală și la universitate. La ce bun să mai citești, când poți ajunge ,,doctor’’ fără să lecturezi cărți? De ce să le mai ții în casă? Vremea realizării prin ,,ai carte, ai parte’’ s-a dus. Vorba marxistă: ,,de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi’’ se potrivește de minune cu nivelarea egalizatoare din educația și formarea humanoizilor. Nu prea pot să citesc cărți, să studiez, din cauza comodității stupide, conformismului ignar și prejudecăților felurite, dar statul pseudo-liberal și progresist are grijă să-mi satisfacă nevoia de a fi absolvent de liceu, de facultate etc. Și totuși parcă nu-i așa întru totul: cei care citesc îi demască pe cei care copiază, un judecător, care acoperă prin argumente de 2 lei plagiatul primului ministru, se face de râs, guvernanții sunt neputincioși în a-i prosti pe cei care se documentează. Și chiar dacă este greu de crezut, unii dintre politicieni citesc, nu mai vorbesc de oamenii de afaceri, ca să dăm două exemple din fruntea societății noastre.

Brutele aruncă la gunoi cărțile?

Sloterdijk amintește rolul cărților, al cititului, ca exercițiu de îmblânzire a fiarei, a brutei și al barbarului din homo sapiens. Aceste ,,scrisori către cititori’’, care sunt cărțile, au rol civilizator, domolind nerăbdarea mamiferului, preschimbând-o în răbdarea necesară lucrului temeinic și bine făcut. Nemișcarea hârtiei tipărite are ceva din stabilitatea, din persistența plantei și a pământului.  A citi îndelung construiește perseverența de a gândi, de a înțelege, pagină după pagină, mergând pe calea cărții și a autorului, ce devine treptat propriul drum al cititorului. Un drum într-o lume a spiritului, pentru care Machiavelli se gătea ca de o sărbătoare în fiecare seară, când se așeza la masa de citit, câteva ceasuri în care nu-l mai preocupau nici sărăcia, nici suferința, nici moartea…

Speranța zadarnică

Oamenii le aruncă la gunoi sperând că vor scăpa de ele. În zadar, cum spun Umberto Eco și Carriere: ,,nu sperați că veți scăpa de cărți’’.

scris de Cătălin Spătaru

Nimic valoros de găsit într-o carte (veche)

„Ce să găsesc într-o carte veche?” se întreba aproape retoric o doamnă în comentariile unei postări pe o rețea de socializare, încercând parcă să găsească o justificare sau să raționalizeze nespusul pe care probabil că l-a înfăptuit. O altă postare, o altă doamnă, de data aceasta mult mai virulentă, ne acuza amenințătoare că ne căcăm pe noi cu stropi atunci când condamnăm aruncatul cărților la gunoi, fiindcă lumea a ievoluat și oamenii ievoluați citesc cărți ievoluate. Cum singura noastră ievoluție ca specie este una de natură tehnologică, devine simplu să înțelegem iluzia triumfului virtualului asupra realului. Dar este o ievoluție, desigur: mai mult lemn care poate fi transformat în marfă de vânzare/consum și care nu este irosit pe tipărirea cărților care oricum nu aduc profit, în special în Românistan unde media anuală a populației în ceea ce privește timpul petrecut citind este de sub 5 minute/zi, iar vreo 70% dintre conaționali nici măcar nu-și obosesc neuronii încercând să lege două pagini între ele pe parcursul unui an.

Vinovăția și straniul

Ce este sugestiv la cele două exemple menționate anterior implică faptul că ambele sunt caracterizate de o vinovăție implicită. Așa-i că ați aruncat și dumneavoastră cărți la gunoi? Ce trăire stranie, acest unheimlich manifestat ce trebuia să rămână ascuns (Freud) pare că și-a găsit o formă de ființare, angoasa și neliniștea produse de faptul că ceva din noi știe că nu aruncăm la gunoi doar un obiect. Poate că acest unheimlich implică într-adevăr o reactualizare a unor complexe infantile refulate, urme ale curiozității, fascinației și respectului pe care deschiderea spre infinitul unei lecturi le producea în copilărie. Nici nu era necesară lectura în sine: simpla contemplare a unei biblioteci conducea în mod firesc la astfel de trăiri. Ori poate vreun cărțuloi luat peste scăfârlie de la vreun profesor iritat de neatenția noastră sau de la vreun părinte mult prea obosit și depășit la rândul său de nevoia de gândire impusă de temele pentru acasă, de vreme ce durerea și șocul loviturilor conduceau inevitabil la întrebarea: „Ce naiba-i cu cartea asta de-i atât de grea?”.

O vină implicită și exprimată diferit. Pe de-o parte, nesiguranța apărută ca urmare a unei acțiuni pe care pare că n-am gândit-o chiar până la capăt și pe care caut să mi-o justific într-o modalitate suficient de satisfăcătoare încât să pot să afirm că răspunsul la întrebarea „Ce să găsesc într-o carte veche?” este „Nimic.”. Pe de altă parte, agresivitatea neprovocată, gratuită, care-mi maschează frica, neputința, prostia și care-mi permite să mă „protejez” de părerile celorlalți, de ideile inconfortabile și producătoare de disonanță la nivelul cunoștințelor, credințelor și idealurilor mele. O carte veche este depășită, conținuturile sale nu pot ține pasul cu fluxul actual de pseudoinformații pe care oricum le ai la dispoziție pe internet, ce sens ar mai avea să le și memorezi? Informația trebuie consumată, căci viața înseamnă consum, lipsa consumului înseamnă eșec, moartea este un eșec! Ar fi de neconceput ca o idee dintr-o carte să dăinuie veșnic, ca spiritul să devină atemporal, ca omul să poată experimenta eternul înaintea morții sale.

Purificarea universului prin aruncarea cărților la gunoi

Probabil că o parte din ușurința cu care (își) aruncă unii cărțile la gunoi provine și din metamorfozarea realului în virtual, acum până și ființele vii sunt „doar procese chimice”, mașinării care dispun de mecanisme, după un secol XX al tenebrelor în care nulitatea valorii vieții a fost coborâtă sub nivelul gropilor comune de morți, adică nu foarte jos căci o groapă adâncă necesită muncă și transpirație, iar viața umană nu merită atâta osteneală, însă suficient de jos încât să se scurgă pe aceasta sângele și viermii din cadavrele celor îngropați. Probabil că unul ca Goebbels ar fi fost bucuros de atitudinea ievoluată a celor două doamne care nu mai găsesc valoare în vechi – societatea trebuie purificată de sursele de idei-patogene-parazitare care ar putea trezi rațiunea și îndoiala, gândirea și scepticismul în alegătorii ținuți și așa în sărăcie și prostie, societatea noastră trebuie să ievolueze! Și ievoluția presupune sacrificiu, iar sacrificiul necesită o oarecare aparență de continuitate între victimă și supraviețuitori (René Girard), aruncarea cărților la gunoi conducând astfel la crearea unui nou spațiu, a reînnoitului, a vieții, aruncarea cărților la gunoi îmi permite să trăiesc și să ievoluez așa cum știu mai bine!

Incapacitatea sau imposibilitatea de a curăța și ordona lumea interioară, vizibilă de exemplu în cazul unora dintre persoanele care simt nevoia compulsivă de a face curățenie în casă în perioadele puternic stresante, se reflectă și în atitudinea acelora care aruncă la gunoi cărțile din bibliotecă. Cărțile sunt sursa de mizerie, poate chiar mizeria ce necesită îndepărtată, inutilul care acoperă spațiul în care poate sta un tembelizor la care mă pot holba pe vecie la fel cum poate căpușa să stea nemișcată timp de 18 ani în așteptarea semnificanților care ar putea-o face să acționeze, la rândul meu așteptând ani întregi să primesc indicații din ecran cu privire la când este cel mai potrivit să mă mișc, pentru ce merită să mă mișc, ori să mă facă să fiu conștient de cât sunt de prost pentru că aleg să mă mișc în loc să-mi petrec în continuare timpul sugând precum parazitul informația relevantă a prezentului!

Informație de consum

Desigur că într-o societate mercantilă în care lucrurile și acțiunile sunt valorificate în funcție de banii pe care-i pot produce, aruncatul cărților la gunoi pare chiar o soluție profitabilă în detrimentul achiziționării unei biblioteci ori a irosirii timpului necesar pentru a le dona. Vânzarea lor nu este o afacere într-o țară de inculți…dar despre bișnițarii care cred că se pot îmbogăți financiar din vânzarea cărților vom scrie cu altă ocazie. Momentan ar mai fi de precizat faptul că până și o parte dintre studenți și studente întrețin în universități această atitudine mercantilă față de cunoaștere: pot să folosesc această informație ca să fac bani din/cu ea? Domn profesor, dar n-aveți ceva mai scurt ca să ne dați și nouă să învățăm? Poate niște fraze scoase din context și aruncate într-o prezentare PowerPoint? Noi estem prea ocupați, n-avem timpul necesar să legăm idei între ele mai mult de 10 minute pe zi, iar după ce ne-am prăjit sinapsele neuronale și ne-am asigurat că am inhibat toate funcțiile executive este dificil să inițiem un proces de învățare care să necesite planificare, controlul atenției, memorare, auto-reglare și așa mai departe…

Plăcere și fast-knowledge

Cunoașterea trebuie să fie simplă, să producă plăcere (!), căci neplăcerea este rea și noi nu avem suficientă rezistență la frustrare pentru a sta cu ea ori pentru a o confrunta, desigur că trebuie să-ți placă să citești, dacă nu-ți place atunci nu citești, pentru că noi, oamenii ievoluați, suntem totuși niște biete creaturi care-și ghidează viața după instinctele care ne orientează spre obținerea plăcerii și spre evitarea durerii. Cititul cărților poate fi dureros, frustrant, obositor, enervant, plictisitor…cine-i suficient de nebun încât să-și facă în mod voit una ca asta? Astăzi nu avem destul timp pentru astfel de trăiri, nici mâine, nici în viitorul îndepărtat…sunt alte modalități în care poți avea acces la cunoaștere, un fel de cunoaștere de tip fast-food, deci haideți să-i spunem fast-knowledge, nu că vine ușor, ci că dispare rapid, un fel de tomberon în care internetul poate arunca orice, fiindcă mintea este dispusă să înghită orice, iar în era vitezei și cunoașterea trebuie să se producă-n viteză, căci în caz contrar vei avea un moment de răgaz și poate de luciditate în care vei putea experimenta vidul existențial și riști astfel să dezvolți și vreo depresie existențială, unde mai pui că-i costisitor să fii bolnav…

Text scris de Radu Mihai.

Cum să cităm?

Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Spătaru, C., & Mihai, R.-A. (2023, Noiembrie 29). De ce sunt cărțile aruncate la gunoi? Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2023/11/de-ce-sunt-cartile-aruncate-la-gunoi/