Arta este trăirea dorului după viața primitivă, sălbatică, excesivă, intensă, barbară, literatura este îngăduința în civilizația omului domesticit de a trăi această viață ascunsă. Acea parte aparent îmblânzită, ascunsă în noi de civilizație, devine acceptabilă în literatură, în artă. Instinctele violenței, morții, plăcerii sunt satisfăcute într-o literatură ca a Marchizului de Sade, o astfel de literatură are rolul de a ne aminti de această parte din noi, care oricând poate erupe în civilizație, de asemenea, contrar moraliștilor, cunoașterea răului în literatură, în formele distrugerii și violenței mă poate feri de a-mi descărca barbaria și violența mea în societate.
Astfel, arta ar fi ca o purificare de instinctele primare, primitive, dezvăluite de literatură. Deși Marchizul de Sade a scris utopii sângeroase, el nu a fost mai crud în realitate decât mulți alți oameni, marchizul fiind împotriva pedepsei cu moartea. Creația lui a fost probabil un mod de a exorciza latura sa violentă, literatura marchizului putând sluji oricui în acest sens. Literatura are un rol purificator potențial, purificarea depinzând de situația fiecărui cititor.
Llosa critică obiecția puritanilor care vorbesc de o corupere a omului prin literatură. De fapt, criticii moraliști confundă cauza cu efectul. Literatura este efectul societății corupte, al civilizației care-l corupe pe om, iar literatura nu face decât să-i arate omului în oglindă cine și ce a devenit în societate prin domesticirea civilizării. Literatura dezvăluie ceea ce omul nu poate ascunde sub nici o spoială de moravuri sau de morală. Llosa respinge obiecția moralizatoare că un cititor precum cel al ,,Elogiului mamei vitrege’’ ar fi tentat de literatura autorului peruan să se culce cu o rudă. Llosa spune că acel cititor oricum ar fi dezlănțuit pasiunea sa erotică indiferent dacă ar fi citit romanul lui.
Literatura atrage atenția asupra autorului diferit de omul cunoscut în societate, acel autor admirat diferit de omul ,,real’’ cunoscut de noi, ce nu se ridică la nivelul autorului de cărți, așadar atât de dezamăgitor. Scriitorul poate fi un derbedeu, un pervers, un egoist, un geniu josnic, dar poate fi și un om sfânt, un om cinstit sau generos. Dar scriitorul este cel care satisface nevoia lui și a cititorului de utopie, o utopie unde se realizează lumi mai intense, mai atrăgătoare, mai dezirabile pentru omul trăind într-o societate mediocră precum democrația. Democrația nu este atrăgătoare pentru scriitori sau pentru cei care vor alte lumi mai bune, dar ea singură a produs multe lucruri bune precum creșterea nivelului de trai pentru mulți, reducerea violenței, ameliorarea libertății.
Pentru a rămâne optimiști trebuie să renunțăm la realizarea în lumea noastră a utopiilor, ele trebuie să rămână în lumea artei. Ne putem trata de tentația de a realiza utopiile în lumea noastră prin literatură, ne putem consuma prin artă fantasmele perfecționiste violatoare de realitate. Utopiile au fost benefice în lumea spiritului, a creației, a dezvoltării intelectuale, culturale și materiale, dar în proiectele sociale au fost apocaliptice, distructive și nimicitoare. Utopia pe plan individual prin artă se poate realiza, pe plan social ca proiect social devine un rău enorm.
Arta este o utopie realizată într-o simfonie de Mahler sau într-un roman, ele sunt lumi frumoase, perfecte, dar utopia colectivă devine sângeroasă. Utopia comunistă cu zeci de milioane de morți sau utopia lui Sendero Luminoso, organizație marxistă din Peru, care a ucis peste 60 000 de peruani. Aproape toți ucișii fiind nu capitaliști, ci țărani săraci cu proprietăți minime. Sute de mii de țărani au fugit în suburbiile orașelor mizere pentru a scăpa de asasinatele colective demonstrative ale organizației Sendero Luminoso.
Utopiile sunt maligne în proiectele sociale colective, benigne individual. Llosa a fost și el ținta organizației marxist-leniniste MRTA/Tupac Amaru/Amam din timpul campaniei electorale, în care scriitorul peruan candida la prima funcție în stat. El a experiat astfel în Peru malignitatea utopiilor colective mânate de ideologii, Llosa fiind în tinerețe un ,,tovarăș’’ (vezi ,,Peștele în apă’’).
Llosa susține că utopiile literare nu sunt primejdioase pentru că ele cuprind imagini, ficțiuni, pasiuni, utopiile literare nu sunt ideologii, ele nu sunt idei, care explică viața, lumea, doar prin motivații, prin construcții raționale, cum fac ideologiile. Ele încorporează pasiunile, fondul primar, primitiv din om, și prin aceasta rămân imprevizibile, spontane, dincolo de încătușarea utopică a realității prin ideologii, precum cea marxistă.
Putem concluziona că literatura nu este efect al răului din societate și din om, ci efect al răului, un efect benefic prin care omul se poate adapta la răul din el și din societate. Literatura dezvăluie ce este în omul din civilizație, dezvăluie ascunsul din el, violența, răul și moartea din om. Literatura învăluie răul, violența și moartea vrăjindu-le în aparența frumuseții, în construcții utopice perfecte, bune de contemplat, rele de realizat.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Mario Vargas Llosa, Chipuri ale răului în lumea de astăzi: Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu, trad. Ileana Scipione, Humanitas, București, 2007, pp. 34-36, 38-39, 42, 48, 59, 62-63, 66, 68-71, 75-80
