Avânturile eroice sunt avânturile către înălțimi prin iubire, cunoaștere și creație. Furore sau mania trimit la acele stări asemănătoare, precum: ,,o nebună beție’’, nebunia divină, inspirația și frenezia creatoare, nebunia și posedarea iubitorului înflăcărat, însuflețit de către iubirea sa pentru ceva sau cineva, entuziasmul ce cuprinde intelectul, sfera afectivă dar și trupul. Acest entuziasm pare să fie mai mult decât ce se manifestă prin intelect, stări afective sau prin trup, iar ivirea sa este de niciunde. În ,,Ion’’, Platon vorbește despre: muza care-i umple de har divin pe poeții înaripați, divinitatea luându-le mințile poeților precum profeților sau prezicătorilor, poeții fiind în stare să creeze pătrunși de această putere divină. Poeții lirici sunt cuprinși de un avânt bahic precum al coribanților, preoții zeiței Cybele, prinși în dansul frenetic de sărbătoare (533d, 534 a, b, c, nota 27).
În ,,Phaidros’’, Platon vorbește de nebunia (mania) divină împătrită: prezicerea inspirată de Apollo, nebunia inițiatului în misterii de Dionysos, nebunia poetului inspirată de Muze și cea a îndrăgostitului de la Afrodita și Eros (244b, 265b).
Avânturile eroice nu sunt iubiri plebee, comune, naturale precum furor ferinus iubire a frumuseții trupești, nici furor humanus a lui Marsilio Ficino, ce uită de furor divinus. Avântul eroic este iubirea divină, furor divinus, iubirea unui individ excepțional prin eforturile lui de a nu se limita doar la contemplarea ființei iubite, precum face Petrarca cu iubita sa Laura. În avântul eroic este depășită iubirea ce subjugă mintea cu frumusețea sensibilă, potențele intelectului și actele nobile fiind înlăturate, afectate, prin această înrobire provocată de iubirea pentru un om și frumusețea lui.
Avântul eroic este avântul iubirii eroice trecând mai departe spre divina contemplare, iubire ce nu vrea să se consume și să piară limitându-se la omul iubit, ea vrea să piară cufundându-se în infinitatea divină și materială a universului. Iubirea eroică este un chin, nu se bucură de prezent ca iubirea animalică, ci de ceva absent, viitor, ce-i stârnește emulația, animația, avântul, teama, din aceste pasiuni contrare născându-se avântul eroic, avânt ce forțează aceste contrarii pentru a ajunge la unitatea originară și divină. Această unitate, acest unic obiect este alegerea intelectului superior, iubirea intelectivă fiind superioară celei senzuale, ce nu este sigură pe alegerea obiectului, însă iubirea intelectivă are siguranța unicului obiect iubit prin luminarea gândurilor, aprinderea simțămintelor, înflăcărarea, dobândirea unei învăluiri strălucitoare.
Eroul cu intelect superior aspiră mereu mai departe, avântat spre infinit, ajunge să cunoască frumusețea și bunătatea infinite, frumusețea divină ce-l face mort pentru orice altceva. Natura a pus frumusețea în fața ochilor tuturor, dar eroul avântat vrea să se ridice spre înălțimile desăvârșite, de la strălucirea formei, de la urma și umbra unui act spiritual care ne arată frumusețea materială, el vrea să se înalțe spre contemplarea frumuseții, luminii și măreției divine. Dacă frumusețea materială îmi provoacă atâtea simțăminte intense, cum va fi ceea ce este de la sine frumos în mod esențial și nu trecător cum sunt toate cele materiale?
Oamenii cu spirit eroic, chiar fiind înrobiți de frumusețea materială, înfrânți de ea pentru o durată, transformă această înfrângere în triumf, dându-le aripi și avântându-i și mai mult spre făptuiri înalte, spre obiecte mai alese și mai mărețe, iubind mereu frumuseți, până ajung să simtă ridicarea la frumusețea divină. Iubirea ca aspirație înaltă aduce măreție dar și neliniște, grijă sau durere, încât contradicțiile vor fi din nou un mijloc pentru avântarea iubirii divine. Desăvârșirea liniștitoare nu este posibilă unde este o aspirație fără margini, iar unitatea universului și infinitatea sunt același lucru.
Dar când contrariile sunt depășite prin întoarcerea întregului simțământ către frumusețea divină, mintea se înalță către măreția unității supraesențiale dincolo de lumina și de frumusețea lucrurilor inteligibile, ce nu o mai distrag. Nu mai există iubire și dorință pentru ceva anume, doar frumusețea, bunătatea, măreția, lumina ce acoperă orice altă lumină.
Îndrăgostit de desăvârșita unitate a celor amintite, el ar vrea să fie pentru totdeauna despărțit de mulțime și de multiplicitate. Avântatul este înghițit, năucit și răpit de abisul de neînțeles și desăvârșit, el nu mai știe încotro s-o ia, cufundându-se ca o picătură în marea nemărginită. Așa este și Diana ce-l stăpânește pe vânător cu frumusețea ei, legându-l de ea, trezindu-i ideea iubirii desăvârșite ce înalță sufletul prin cugetare, strădanii și înfăptuiri. Acteon în celebrul mit devine din vânător vânat, văzând-o pe Diana goală în desișul pădurii unde-și urmărea prada. Prefăcut în cerb de Diana pentru îndrăzneala sa, este sfâșiat de câinii săi, adică de gândurile la lucrurile divine.
Acteon devine mort pentru ochii mulțimii ce văd doar multiplul senzorial, el devenind ochiul ce vede totul ca Unu, scăpând de rătăcirea prin diversitatea senzorială adică pădurea unde voia să găsească ceea ce era important pentru el: vânatul. Acest Unu este Diana, ce reflectă monada divină din care iese monada universului, naturii, lumii reflectând Unul originar, Unul fiind astfel și generator și generat. Acteon, eroul cunoașterii, este mândru de a fi devenit prada Dianei, stăpânit de ea.
Eroul cunoașterii stârnește prin cunoașterea sa iubirea, iar iubirea stârnește cunoașterea, el iubește totul și iubind are totul, dar nu ca sațietate desăvârșită. Năzuința infinită nu se oprește, sațietatea sa este flămândă, dorința sa este doar ostoită (esuries satiata, satiate esuriens).
Așa a fost și năzuința lui Giordano Bruno, infinită, iar focul material n-a putut să oprească năzuința sa pe măsura nemărginirii divinității și universului. ,,Cine iubește cu adevărat n-ar vrea să nu mai iubească’’, iubirea este foc preschimbând lucrul iubit în cel ce iubește așa cum focul preschimbă elementele în el însuși. Giordano Bruno s-a avântat eroic spre nemărginirea universului, focul inchizitorilor i-a preschimbat trupul său în el însuși, dar el era preschimbat prin iubirea sa eroică în infinitatea divină cu care s-a contopit înainte de moarte, prin moarte și dincolo de limita morții.
Iubirea, spune Bruno, răpește viața iubitorului, îl arde, aduce moartea, dar și susține, smulge din moarte, înaripează, înviază. Giordano Bruno și-a amintit în temnița inchizitorilor cum contrariile se repliază pe ele însele, se concentrează gata să răstoarne ordinea lucrurilor, devenind o sursă de energie și de acțiune. Așa a vrut Bruno simțind preschimbări hotărâtoare, să schimbe lumea, dar s-a transformat pe sine într-un erou al iubirii creatoare, cunoscătoare, al iubirii ce omoară dar și înviază în avântul către nemărginire. Eroul din Nola s-a prăbușit, dar a triumfat prin moartea sa. (pp. 14, 11, 21 din introducere; pp. 30, 32, 34, 58-59, 64-65, 68, 70, 126, 140-141, 153-155, 159, 180, 183, 185, 194-196, 200, 208-209, 233, notele 2, 29, 45, 53, 176, 177, 563, 583, 584, 673).
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Giordano Bruno, Opere italiene VI, Despre eroicele avânturi, traducere, introducere și note de Smaranda Bratu Elian, Humanitas, București, 2009
Platon, Opere II, Ion, trad. și note Dan Slușanschi și Petru Creția, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
Platon, Opere IV, Phaidros, trad. Gabriel Liiceanu, ediție îngrijită de Petru Creția, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983
surse imagini: cea reprezentativă este proprie, istitutocalvino.gov.it, wikimedia.org – reproducere după statuia din locul în care a fost ars pe rug (Campo dei Fiori, Roma) creată de Ettore Ferrari.
