Ultima zi a înțeleptului condamnat la moarte este ziua când Socrate, iubitorul de înțelepciune, îndeamnă discipolii la a exersa curajul de a cunoaște, de a căuta adevărul chiar în preajma morții, chiar privind dincolo de ea, nu pentru a găsi mângâieri facile și juvenile, nepotrivite pentru senectutea filosofului și pentru aspirațiile celor care trebuie să învețe să moară dinainte.
Prin scrierea lui ,,Phaidon’’, Platon, discipolul absent din ultima zi a maestrului Socrate, recuperează această zi pierdută în a fi martor la apoteoza înțeleptului, ,,Phaidon’’ fiind o eternizare a maestrului nesigur de argumentele lui cu privire la suflet și la ce se va întâmpla dincolo de moarte. Desfășurarea teoriei ideilor-forme eterne în această scriere nu este întâmplătoare. Argumentul ascuns în povestea mitică a sufletului care continuă cunoașterea și dincolo de moarte, într-o lume, în care își va desăvârși cunoașterea, nu este întâmplător. Chiar și limitat ca orice argument, el deschide calea sufletului de a ajunge la originea lui eternă, la Ideile-modele a tot ce există: Socrate maestrul este înveșnicit pentru că discipolul Platon deschide un cer al Ideilor, al formelor spre care sufletul eliberat de închisoarea trupului, purificat de plăceri, de stările pasionale care l-au înmormântat în trup, acest suflet al cunoscătorului, al înțeleptului își continuă purificarea și eliberarea prin moartea, ca o adevărată trezire la viața cea adevărată.
În ultima zi a vieții, Socrate vrea să-i convingă pe discipoli de faptul că moartea nu-i un rău pentru înțelept, că este o ocazie de eliberare, de confruntare cu un ceva esențial din existența noastră: moartea trupului. Doar Socrate, doar el singur, pare convins de acest fapt: discipolii sunt afectați de moartea iminentă a maestrului imperturbabil.
Nici măcar în fața pierderii vieții trupești, Socrate nu vrea să-și piardă timpul fără a face ce a făcut în mod esențial în existența sa: să analizeze termeni, să construiască argumente, să ironizeze, să glumească, să cerceteze: ,,o viață necercetată nu merită trăită’’, a spus Socrate în fața celor care-l judecau iritați de atitudinea lui lipsită de căință, pe alocuri sfidătoare.
Socrate cercetează cu discipolii și cu prietenii lui problema sufletului, a mortalității și nemuririi lui. Este ultimul exercițiu de raționare în fața morții, ultima bătălie din lunga luptă pentru cunoaștere și adevăr pe această lume. Raționament și narațiune, mythos și logos dimpreună stau împletite pentru a desluși ceva din această problemă dificilă, una dintre problemele a ceea ce mai târziu se va numi metafizică. O problemă religioasă și existențială pentru fiecare om.
Între argumentele construite tăcerile se lasă, Socrate cumpănește, ascultătorii, judecători și convivi tac, examinează în tăcere, printre simțămintele intense ale ultimei zile. Dacă Socrate vorbește prea mult, dacă construiește prea multe raționamente otrava nu-și va face efectul, dozele trebuie repetate. Otrava este un pharmakon, o doză devenind treptat ucigașă, dar și o doză care trezește prin moarte la altă lume. Otrava își amână efectul ei prin raționare, prin narare, prin argumentare și contraargumentare.
Dar Socrate nu vrea prin așa ceva să scape de moartea inevitabilă, pentru că moartea este un bine. Dacă ar fi vrut să scape, fugea așa cum îi înlesniseră discipolii fuga. Dar cum să fugă el, Socrate, care face apel la curajul de a cunoaște, el curajosul în război, în Atena dominată de tirani și de plebeea stupidă? Moartea nu este ceva rău, este ceva bun, de ce ar fugi de ea? Socrate a ajuns pe vitraliile bisericilor creștine pentru că atitudinea sa a semănat cu cea a sfinților creștini.
El este un martir al filosofiei, cum a scris Jaspers. Socrate a fost comparat și cu Isus. Iisus a cerut iertare pentru călăii săi, Socrate l-a lăudat pe călăul care i-a dat otrava. Otrava este și leacul pentru această viață dusă în închisoarea trupului. Oare o libație cu otrava în cinstea zeilor este potrivită? Doza este doar pentru om, ea nu este decât pentru Socrate, zeii nu beau din paharul lui, așa cum nici Tatăl nu a vrut să bea din paharul lui Iisus în Grădina Ghetsimani. Paharul suferinței și morții este pentru om, el este băut pentru a ajunge la un capăt, ce este și un nou început.
După ce se spală pentru a le scuti pe femei de a-i spăla cadavrul, Socrate se acoperă singur cu pânza, pânza ce-l acoperă pe mort, el și-o trage singur pentru a se înmormânta singur. Unii călugări creștini și-au probat groapa și coșciugul, Socrate se acoperă singur pentru a dispărea dintre discipoli pe nesimțite.
Fiindcă leșul, cadavrul, trupul împietrit, trupul răcit de moarte nu mai este Socrate, Socrate care a tăcut, a cumpănit, a raționat nu mai este printre ei. Socrate a trecut de la viața bolnavă, pentru care a jertfit lui Asclepios un cocoș, la viața cea însănătoșită. Discipolul a rămas să jertfească cocoșul lui Asclepios pentru ca pasărea să trezească sufletul lui Socrate dincolo, în lumea unde Socrate se va pune din nou pe cercetat existența și realitatea în sine.
Platon a rămas să scrie un dialog pentru a recupera pentru totdeauna ziua absenței lui de lângă Socrate. Ca o veritabila mască mortuară înconjurată de tăcere este figura lui Socrate din această scriere. Socrate este acel om tăcut acoperit de pânză, Socrate este cel care a tăcut între raționamentele sale pentru care s-a luptat curajos, tăcerea anticipând tăcerea lumii de dincolo de moarte, despre care nu putem decât să cumpănim, să vorbim, apoi să tăcem încredințați, sperând precum Socrate, sau dimpotrivă, precum ticăloșii, să nădăjduim că vom scăpa doar cu această viață mizerabilă, îmbătată de plăceri, speriată de dureri.
scris de Cătălin Spătaru
surse:
Platon, Opera integrală, vol. II: Phaidon și alte scrieri, trad., introd. și note de Andrei Cornea, Humanitas, București, 2022, pp. 359-456
Paul Friedländer, Platon. Volumul III: Operele platonice, perioada a doua și a treia, trad. Maria-Magdalena Anghelescu, Paideia, București, 2019, pp. 41-69
