Din Lunca de Jos prin Valea lui Antaloc suie un drum folosit mai ales de păstori construindu-și sus un mic cătun. Prima dată am fost in Noșcolat/Naskalat într-un început de noiembrie cald, pe vârful Noșcolat găsind un dovleac creat pentru ziua morților. În depresiunea Miercurea Ciuc plutea o ceată obișnuită pentru oamenii locului, formând o mare uriașa de nori. Pentru că atunci din vârful Noșcolat m-am întors în Valea lui Antaloc, rămăsese de parcurs în mintea mea întreaga creasta a Noșcolatului. În Munții Ciucului am mai fost, dar Noșcolatul, așa cum apare într-o dezbatere geografico-geologică, are un statut special. Și priveliștea este tot specială iar iarna este un vis al muntelui. Desigur și cu o vreme prielnică: soare, vânt să miște norii, stratul de nori la peste 1500, vârful Noșcolat trecând un pic de această altitudine.
Trecerea prin norii de pe vârf a fost memorabilă. Până acolo suiș ușor, dar trebuie verificat și stratul de zăpadă la INMH, altfel parcurgerea crestei va fi dificilă sau blocată. După cătunul păstorilor o trecere printre vârfuri, lăsând în stânga vârful Trei Pietre. Niște crampoane, pentru a fi înfipte în zăpadă înghețată ușor înclinată de pe versanți, sunt de mare ajutor. După o domnie totala a albului sub care te poți rătăci fără hartă, vântul suflă cu putere vâjâind norii și spulberând zăpada în jurul Crucii Condra.
Apoi pe lângă un zid de brazi înveșmântați bine cu multe haine albe, totul se liniștește. În zare sunt norii circulând în jurul vârfului Noșcolat. Intrarea în nor este ca într-un întuneric alb. Și pentru că norii sunt purtați de vânt, lumina soarelui pătrunde pentru o clipă înspre vârf aprinzând momentan întunericul alb. Intrarea în norii denși unde abia răzbate lumina zilei a dat pentru mine un nou sens expresiei ,,întuneric la amiază’’. Și chiar era abia trecut de miezul zilei, când am ajuns pe vârf în norii denși, ce se aprindeau pentru câteva clipe în lumina soarelui și în bătaia vântului.
Urmând coborârea, totodată ieșirea din nori, revine liniștea muntelui și brazilor dormind în tăcerea iernii. Toată zbaterea vântului și norilor s-a stins iar prin omăt doar pașii drumețului alungă pentru un pic liniștea. Nici un pas nu se mai zărește. În Noșcolatul lui Danfălău am avut din nou trăirea unei frumuseți intense atingând sublimul. Șaua mi-a amintit de șaua de pe Hășmaș de pe drumul de la cabană înspre Hașmașul Mare la fel de intensă în frumusețe.
Abia în apropiere de șaua Poiana Tarcău apar urme umane dar pe tot parcursul traversării crestei albe a Noșcolatului nici o apariție umană. Coborârea înspre pârâul Fântâna lui Gál ce se unește cu tânărul Olt, aruncând priviri spre brazii cățărați pe pietrele Hașmașului apare și întrebarea cum ar fi dincolo de șaua Poiana Tarcău spre Ecem, iarna…Întrebarea nu înlătură prezentul rămas în ființa călătorilor de pe creasta alba a Noșcolatului, acel prezent de o intensă frumusețe ce rămâne în ființa lor pentru totdeauna.
scris de Cătălin Spătaru
despre alți munți:
Pingback: Munții Stânișoarei: pe spatele Bivolului de la Pluton spre Boboiești – Lumen in mundo