Am intrat pe traseu la ora 9:45 aproximativ. Deși nu pornim propriu-zis din gara Predeal, marcajele cu triunghi albastru sunt ușor de observat și de urmărit, iar în cazul în care nu reușiți să le zăriți puteți să înaintați folosindu-vă de marcajele pentru traseul bicicliștilor spre Azuga. Începând de la gară, aceste trasee merg împreună până la tunelul de trecere (aflat pe partea stângă a șoselei) spre Pârtia Clăbucet, unde ne îndreptăm și noi în acord cu harta traseului.
Traseul indică urcarea prin zona de sosire a pârtiei, însă noi ne avântăm prin zona variantă, acoperită în cea mai mare parte de umbră la ora aceea. Din cauza umbrei, pe frunzele plantelor se mai află și acum rouă. În câteva minute de urcare, adidașii mei deloc impermeabili se îmbibă cu apă și decid să mă descalț și să continui urcarea astfel. În ciuda prostiei mele de a-mi lua o pereche de adidași sport pe munte, urcarea în picioarele goale se dovedește a fi hrănitoare pentru lipsa de contact nemijlocit/neprotejat cu pământul, fiind însă suficientă vegetație încât să nu-mi rănesc labele picioarelor calcând pe pietre după ce am romantizat a priori experiența aceasta.
Marcajele pentru traseul nostru se regăsesc totuși și pe această parte a pârtiei și după vreo 25 de minute de urcare ne intersectăm cu zona de sosire, unde decid să mă încalț. Spre norocul meu, căldura zilei și activitatea fizică facilitează uscarea adidașilor, care după câteva minute de mers devin insesizabili. În această locație nu ne aflăm încă pe traseul propriu-zis, însă marcajele continuă să ne indice calea și ne scot pe drumul forestier, după alte câteva minute de mers, aproape de 1250 de metri altitudine. Din acest punct, urcarea continuă prin pădure.
Pe drum se pot observa peste tot în jur ciuperci de diverse dimensiuni și culori, cele mai multe dintre ele aflându-se pe copaci. Am întâmpinat însă ciuperci smulse din pământ și aruncate pe drum în diferite părți ale traseului până la Azuga, uneori câte 5-6 bucăți în același loc. Probabil urme ale unor drumeți înfometați care s-au convins de riscul de cufureală abia după ce le-au cules sau poate chiar urme ale unor indivizi proveniți din specia humanoidus imbecillus care plantează totodată doze de bere la baza copacilor, sperând poate că ofranda lor o va determina pe Dea Latis să transforme pădurea într-un câmp de Humulus lupulus care crește la peste 1000 de metri altitudine și din ale căror conuri se vor revărsa râuri de bere, de uitare și de prostie peste întreaga umanitate sau cel puțin peste pârtia Clăbucet.
Din momentul în care intrăm pe traseu și până la Cabana Gârbova, drumul mai durează aproximativ o oră în ritmul unor citadini obosiți precum suntem noi. Deși mai există câteva porțiuni de urcuș, drumul se păstrează în multe părți plat și ușor de străbătut. Sincer să fiu, probabil că un drumeț experimentat și care nu s-ar fi abătut de la traseu ar fi putut să ajungă la cabană în vreo 90 de minute de la începutul drumeției. Noi am reușit să ajungem în aproximativ două ore. Cabana Gârbova se arată după o perdea de copaci. Ne dăm seama că suntem aproape de ea din cauza zgomotelor de clopoțel și a lătratului câinilor.
Inițial sunt precaut, fiindcă îmi amintesc de o recenzie pe care am citit-o pe Munții Noștri – cum că există la cabană vreo 10-15 câini ciobănești fioroși și agresivi care sunt gata să atace orice intrus rătăcit care perturbă liniștea locului. Încep să vorbesc mai tare și le cer să facă asta și drumeților care mă însoțesc, cu speranța că ne vom face auziți și asta i-ar pregăti pe dulăi de venirea noastră. Însă după perdeaua de copaci observ un cal care paște cu un clopoțel la gât și trei câini pe care prezența noastră nu-i perturbă și care sunt mai degrabă preocupați să mai înșface o bucată de ceva de la ceilalți turiști prezenți la mesele de afară. Este ora 11:30 aproximativ.
Exteriorul cabanei arată curat și primitor. Este plin de flori. Intrăm în interior și ne comandăm două ceaiuri verzi și unul din fructe de pădure (sau ar fi mai corect să spun două ceaiuri verzi și o tizană din fructe de pădure?). Suntem rugați să ne alegem o masă afară și să așteptăm să ne fie adusă comanda. La ieșire suntem întâmpinați de cei trei câini, alături de care apare un al patrulea, pentru ca până la finalul întâlnirii să interacționăm cu șapte sau opt câini, deosebit de prietenoși și blânzi, cu excepția unei singure bestii care se află probabil la baza legendei lui Cerber care apără Cabana Gârbova și pe care am întâlnit-o abia la drumul de întoarcere – un dachshund, cunoscut în mitologia română și sub numele de Patrocle din Dumbrava minunată, care părea să fie favorizat (să aibă acces în interiorul cabanei) și care lătra de răsunau munții.
Mă surprinde calitatea ceaiului verde, asta pentru că de cele mai multe ori beau ceaiuri execrabile în locuri care nu-s ceainării. E ceva. Ne consumăm ceaiurile, vizităm camera regală și ne continuăm traseul. De la Cabana Gârbova drumul urcă ușor șerpuit și devenim ceva mai expuși imensității cerului în lipsa copacilor care să-l ascundă. Deși nu face parte din traseu, de la cabană se poate ajunge foarte ușor pe Vârful Clăbucetul Taurului (1520 de metri) urmând triunghiul albastru, în urcare, până ce descoperim un semn care indică spre vârf și o cărare care deși este nemarcată, este ușor de parcurs. Aceasta este zona cea mai expusă de pe traseu.
Pe Vârful Clăbucetul Taurului, unde am ajuns cam pe la ora 12:30 (după vreo 40 de minute petrecute la cabană), este amplasat un monument dedicat celor 100 de ani de la Marea Unire și amintirii sufletelor celor care au pierit în luptele date pe frontul Predeal – Azuga în perioada 9 – 25 octombrie 1916. Într-adevăr, urmele tranșeelor și adăposturilor sunt în continuare vizibile pe munte, însă sunt astupate de vegetație și în lipsa acestor informații este dificil să le recunoști. Poate că amintirea celor care au pierit pe acele vârfuri, fie ei români sau germani, se va păstra în eternitate precum piatra muntelui și se va înălța la fel cum se înalță Munții Bucegi contemplați de pe Vârful Clăbucetul Taurului, oferindu-i drumețului deschidere spre alte vârfuri care pot fi atinse, spre înălțimi pe care le poartă deopotrivă în interiorul său.
După câteva minute în care absorbim infinitul din fața ochilor noștri ne continuăm traseul pe aceeași cărare nemarcată. După o scurtă coborâre ajungem la o trifurcație unde singurul drum însemnat spre Azuga ne indică să mergem pe „Drumului tunului” (punct albastru), pe care soldații români l-au creat pentru a-și putea deplasa armamentul în luptele din 1916. În realitate, de la această trifurcație (care mai indică drumurile spre vârf și spre cabană) mai există un drum (deci este o patrufurcație?) nemarcat și totuși vizibil (noi am reușit să-l descoperim abia la întoarcerea din Azuga) care duce înapoi pe traseul triunghiului albastru.
Decidem să mergem pe Drumul tunului și din momentul acela pătrundem iar prin pădure. Pe drumul care din acest moment și până la Azuga este o continuă coborâre întâlnim o mulțime de tufe de zmeură, majoritatea golite, dar cu suficiente bucăți încât să bucure trei drumeți obosiți și să le rămână și altora. Material explicit, însă le mâncăm fără să le mai spălăm, căci apa este prețioasă pe un drum unde transpiri mult. Deși tot traseul până în Azuga este o coborâre care durează aproximativ o oră, există multe zone în care drumul este grav avariat și deplasarea este dificilă. Există câteva zone care sunt alunecoase și ici-colo potențial periculoase dacă ești neatent(ă). Mă întreb în ce condiții era urcat armamentul pe munte…
Cu excepția acestui aspect, ultima parte din drumul către Azuga este ușor de parcurs și relaxantă în anumite porțiuni. După o oră de coborâre am ajuns în partea estică a Azugăi, pe care am traversat-o în câteva minute până la Monumentul închinat Ecaterinei Teodoroiu pe care nici măcar nu este pomenit numele acesteia. Monumentul se află lângă Biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Ajunși în parc în jurul orei 14, ne întindem pe iarbă și poposim vreo oră, prima jumătate din ea cu ochii închiși și degetele de la picioare umflate atingând moalele ierbii, cea de-a doua jumătate înfulecând câte ceva ca să ne recuperăm puterile.
Drumul de întoarcere spre Predeal îl parcurgem urmărind același marcaj (triunghi albastru). Din parc se intră foarte ușor pe traseu care, după o scurtă perioadă de plimbare prin oraș, începe să urce pe un drum forestier. Urcarea este destul de dificilă, având în vedere că și acest drum este avariat. Până la trifurcația pe care am indicat-o în rândurile anterioare este o urcare continuă, solicitantă. Marcajele sunt vizibile și ușor de urmărit (de fapt, întregul traseu este ușor de parcurs din acest punct de vedere, indiferent dacă pornești din Predeal sau din Azuga), ceea ce ne oferă posibilitatea de a ne bucura mai mult de spectacolul de lumină produs de razele de soare care pătrund printre crengile copacilor și de alte câteva bucăți de zmeură pe care le găsim pe aproape tot drumul până la baza Vârfului Clăbucetul Taurului.
Diferența dintre această porțiune de drum și Drumul tunului nu este foarte mare sau cel puțin nu am sesizat-o noi. Urmărim marcajele și ajungem la trifurcație, ieșind de fapt de pe o alee întunecoasă. La intrarea pe aleea respectivă zărim un singur semn. Poate că dacă am fi fost ceva mai atenți în prima parte a drumului am fi putut să-l observăm și atunci. În orice caz, din Azuga și până în acest punct am făcut cam o oră, iar de aici și până la Cabana Gârbova am făcut alte 25-30 de minute – dificultatea se reduce, începem să coborâm la vale.
La aproximativ 16:30 ajungem înapoi la cabană, unde comandăm două ceaiuri verzi și o ciocolată caldă. În exteriorul cabanei cântă muzică. Cânta și la primul popas, însă atunci am integrat-o în atmosferă. De data aceasta, există o oarecare nepotrivire între sunet și priveliște, ceea ce probabil că mă face să fiu mult mai sensibil la ceea ce aud. În orice caz, nimic prea extravagant, doar un loop cu câteva secvențe muzicale din instrumentalul piesei „My Heart Will Go On”. Ne bem ceaiurile și ciocolata, ne luăm rămas bun de la câinii iubitori pe care i-am descoperit la cazare, apoi pornim pe traseu înapoi spre Predeal pe la 17:30.
De la cabană și până la Predeal traseul este relaxant, cea mai mare parte din el se realizează în coborâre sau pe teren plat, iar drumul este bătătorit și ușor de parcurs, fără porțiuni alunecoase, pietriș sau alte posibile elemente ale naturii care să îngreuneze deplasarea. Ajungem înapoi la cărarea care ne-a scos inițial de pe Pârtia Clăbucet pe drumul forestier și decidem să o urmăm tot pe aceasta, coborârea realizând-o pe partea de sosire a pârtiei care ne conduce spre baza ei și care ne permite să reintrăm pe traseu în stațiune și, de fapt, să-l încheiem în jurul orei 19.
Ca și concluzie, traseul Predeal – Cabana Gârbova – Azuga (sau invers) este unul ușor spre mediu, pe care-l poate realiza orice drumeț, cu sau fără experiență, pe parcursul verii. Tind să cred că iarna este puțin mai dificil, în special spre partea de Azuga, din cauza calității proaste a drumurilor, dar probabil că cu echipamentul adecvat este la fel de ușor ca pe parcursul verii. Noi am reușit să parcurgem traseul dus-întors în vreo 9 ore, cu tot cu pauzele de la cabană și cu cea din Azuga. Probabil că traseul este realizabil și în 6-7 ore la pas alert. Este un traseu de o zi, care merită în special pentru priveliștea de pe Vârful Clăbucetul Taurului (care deși nu face parte din traseu, merită să fie urcat – iar durata de la cabană și până la acesta [25-30 de minute maxim] este suficient de mică încât să poată fi integrată în drumeție) și pentru liniștea vindecătoare a pădurii.
