Răspunsuri
În dezbaterea susținută de Fundația John Templeton oameni de știință, filosofi, oameni religioși, oameni ai instituțiilor religioase au dat răspunsuri problemei, răspunsuri la o mare întrebare, întrebarea fiind mare, nu pentru că răspunsurile sunt mari, ci pentru că mereu sunt nesatisfăcătoare, mereu fiind loc de noi răspunsuri, de noi dezbateri între cei care reflectează și încearcă un răspuns.
Pinker, obișnuit deja cu dezbaterile, mare optimist în mersul spre bine al omenirii, nu ne miră aceasta, el fiind un psiholog la modă, susține că dacă prin știință înțelegem în mod amplu cunoașterea umană de la istorie la filosofie, nu numai matematica sau științele naturii, atunci, da, credința în divin a fost afectată. El vede în continuare progrese la democrațiile occidentale unde barbaria a scăzut: vor fi de acord irlandezii că a scăzut barbaria englezilor în ,,ultimele secole’’ sau irakienii ori afganii? Desigur irakienii și afganii sunt niște musulmani fanatici, iar irlandezii niște catolici conservatori înapoiați. Și indienii din rezervații vor spune același lucru despre americani? Nu mai insistăm cu această simplificare pozitivistă demnă de capul unui psiholog amețit de un optimism inept. Dar reținem influența pe care filosofiile materialiste și ateiste, scientisme cu pretenții de adevăr absolut, au avut-o asupra credinței oamenilor în divinitate.
Aceste scientisme, le indică cardinalul Schönborn, ca fiind cele care au influențat credința în divin, scientismul fiind pretenția de a aplica la toată realitatea metodele științei, o pretenție filosofică, nu una științifică. Confortul oferit de tehnologie, puterea dată de tehnică, reducționismul științific sunt factori ce au dat omului o siguranță neîndatorată nici unui zeu. Ajungerea la această lume fără zei s-a datorat tradiției iudeo-creștine ce a curățat lumea de zei, providența divină lucrând prin legile naturii impuse de inteligența divină. Însă scientismul nu a fost decât fundalul liniștitor pentru omul trăind în confortul asigurat de tehnică, acest om nu este atras de știință, ci doar de a-și păstra lumea sa subiectivă edulcorată cu sentimente, valori evanescente, opinii arbitrare. Cu alte cuvinte, științele și tehnologia au limitat influența credinței în divinitate, dar nici nu au influențat masele cum a făcut-o religia, așa cum spune și Feynman. Doar în crize existențiale omul se poate porni în căutarea unui Bine divin, ce ar fi și sursa ordinii frumoase a universului, știința arătând, după cardinal, că o Inteligență divină este foarte plauzibilă.
William D. Phillips, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, se declară fizician și om credincios cu activități tipice, de la mersul la biserică și cântatul în cor până la rugăciune și acte caritabile. Pentru el afirmațiile de tip religios (Dumnezeu ne iubește) nu pot fi supuse testului falsificabilității, precum cele științifice. Dacă s-ar supune cerinței de a explica ,,ce este Dumnezeu’’ atunci s-ar supune unei cerințe a științei, or se ignoră faptul că afirmațiile ,,iraționale’’ au valoare pentru oameni. Fizicianul vede un univers frumos ordonat, înțeles prin ecuații matematice, univers creat de un Dumnezeu inteligent, deoarece îi simte, îi cunoaște prezența în viața sa personală.
Pentru fizicianul Pervez Amirali Hoodbhoy, știința a alungat influențele unui Dumnezeu medieval, dar în același timp ea ne arată complexitatea universului, făcând loc și științei și religiei. Un mare cunoscător divin al universului ar folosi găurile vierme, haosul determinist, efectul fluture, el ar provoca intervenții extraordinare compatibile cu legile susținute de știință. În multitudinea de universuri au loc și Dumnezeu și știința.
Cu viziunea lui inspirată de știință și călăuzit de iluminismul emancipator, scientismul este cel care s-a opus viziunilor religioase. Comte, Marx, Freud au avut pretenția de a face știință, opunându-se religiei. La fel, și în prezent, scientismele unui Monod sau Dawkins seamănă confuzie, prin ignorarea testului popperian al falsificabilității propozițiilor științifice, spune filosoafa Mary Midgley.
Ateul Sapolsky spune că America este ,,sugrumată’’ de religie, și că ,,pe mâinile religiei curge suficient sânge încât să întunece marea’’. Deși recunoaște că și știința a provocat rău, Sapolsky este lovit de amnezie când este vorba de Războaiele Mondiale, de cuceririle științifice și tehnologice care i-au slujit. Războaiele mondiale nu au fost religioase, armele și bombele exterminatoare au fost produse de fizicieni și ingineri, nu de preoți și imami. De pe mâinile oamenilor de știință și inventatorilor în domeniul armelor curge sânge ce întunecă și cerul nu numai marea. ,,Iarna nucleară’’ nu ar fi provocată fără fizica atomică. Perorația antireligioasă a lui Sapolsky continuă scriind că religia are un mare potențial distructiv, care afectează cel mai bun sistem de explicație, numit știință, și că lumea ar fi mai bună, dacă nu ar exista religia. Desigur doar o dorință de om de știință, nu ceva științific, mai ales că, așa cum observa cu tristețe Paul Kurtz, nici în regimurile atee, religia nu a pierit și nici lumea nu a fost mai bună. Dimpotrivă. Ateismul științific a produs multe distrugeri, exterminări, deportări, gropi comune etc. Probabil Sapolsky nu știe ce înseamnă a fi sugrumat, așa cum reproșează el religiei, că sugrumă SUA. În ciuda religiei sângeroase, Sapolsky spune că religia oferă un sentiment extatic, o inundare de recunoștință pentru viața proprie, pe care o are uneori și omul de știință. Știința nu poate explica totul așa încât acest sentiment stârnit de atitudinea religioasă nu a fost alungat de știință, și cu părere de rău, nici nu-l va alunga.
Hitchens recurge la psihologia fricii primatelor aflate în mijlocul distrugerii și dispariției speciilor, ele recurgând la părintele protector și tiranic, origine a totalitarismului. Acesta, în copilăria plină de frici a umanității, a pretins iubire obligatorie, urmărind mereu slaba specie umană ca un Big Brother, căruia încă primatele nesigure din prezent îi jertfesc pe altarul fricilor din ele. Religia nu va dispare, deși Hitchens ar dori-o în numele științei și umanismului ateu. Religia ca explicare nereușită și afectivă a lumii de către om, trebuie abandonată.
Fizica nu exclude posibilitatea unor entități non-fizice, iar fizicieni precum Henry Stapp sau Eugene Wignier susțin că nu se reduce conștiința la bazele lumii fizice, așa cum o știm, spune filosoful și teologul Keith Ward. Inteligența este oarecum prefigurată în legile universului, iar ipoteza creației este acceptabilă, chiar dacă există și teoria filosofică că viața este rezultatul proceselor oarbe, prima ipoteză fiind mai probabilă decât interpretarea materialistă care a afectat credința în divin, nu știința propriu-zisă, știința putând face pentru unii plauzibilă credința într-un creator inteligent, ce a creat un univers inteligibil matematic și frumos.
Știința a depășit credința în divin, a făcut-o incoerentă, pentru că universul nu are sens, este rezultat al haosului originar, singurul creator posibil fiind cel detestat de Einstein, un Dumnezeu care joacă zaruri, dezordinea dominând în continuare universul, structurile din univers care ar avea un sens sunt infime, susține fizicianul Victor J. Stenger.
Știința și religia nu sunt opuse și ambele pot îmbogăți viața omului, afirmă profesorul de medicină Jerome Groopman. Știința este neutră axiologic, moral, adevărurile ei sunt diferite de cele din viața noastră. Și religioșii și ateii au credincioșii lor orbi, ce neglijează știința. Știința aduce îndoieli, dar baza unei credințe religioase autentice poate fi chiar îndoiala, cum spune Tillich. Religia rămâne pe calea de a ajunge la bine, iar știința va fi necesară pe drumul spre bine. Niciodată religia și știința nu vor ajunge depășite.
Scepticul Michael Shermer, camaradul lui Paul Kurtz, spune că religia ar putea fi depășită în funcție de cât vor fi împinse în întunericul necunoașterii granițele științei. Oricum 40% din oamenii de știință americani se declară credincioși așa încât practicarea științei nu duce la depășirea credinței religioase. Majoritatea catolicilor și protestanților acceptă teoria evoluției. ,,Ultima lege a lui Shermer’’ spune că Dumnezeul, în care cred religiile, nu se poate distinge de o inteligență extraterestră avansată ce ar fi manipulat viața noastră, care ar fi creat-o. O ETI (inteligență extraordinară extraterestră) ar putea chiar să creeze planete sau stele ori chiar un univers. Pentru că nu o înțelegem pe ETI, o putem numi Dumnezeu, dar un Dumnezeu natural, acesta îl va înlocui pe cel supranatural pe care niciodată știința nu-l va putea întâlni. Shermer păstrează credința într-o astfel de ETI, și-l abandonează pe Dumnezeul supranatural în lumea necunoscută de știință.
La fel, pentru medicul și biologul Stuart Kauffman, Dumnezeu ar fi depășit de știința care ar dezvălui o divinitate naturală a creativității din cosmos. O nouă viziune asupra lumii, dincolo de reducționismul științei galileene, este întrevăzută de Kauffman. În această viziune, omul însuși devine Dumnezeu, asumându-și și punându-și în valoare la maxim potențialul creativ, urmând simbolul creativității, Dumnezeul natural ce creează mereu în univers.
Pentru profesorul de biologie, Kenneth Miller, Dumnezeu este valoarea cunoașterii spirituale și științifice, în lumina creativității fără sfârșit. Și credința în lumea, care este inteligibilă, credința că realitatea conține o logică pe care mintea umană o poate cunoaște, această credință trebuie menționată pentru că aparține oamenilor de știință. Și științele au contradicții. Și științele sunt afectate de practica umană frauduloasă, necinstită, coruptă, lacomă, dar nu le respingem, deci a respinge religiile datorită contradicțiilor și problemelor lor este arbitrar și nejustificat. Reducerea cunoașterii la lumea naturală, căutarea lui Dumnezeu doar în lumea naturală este o greșeală. Dumnezeu este dimpotrivă o validare a luminii cunoașterii, dragostei și a vieții.
Dezbateri
Hitchens, format în domeniul științelor sociale, îl ironizează pe biologul Miller în privința experiențelor sale religioase ce depășesc cunoașterea celorlalți. El spune că Miller afectează statului științei când susține că există o credință reducționistă la ce este ușor de înțeles, de fapt Miller se referise la inteligibilitatea lumii (vezi mai sus). Hitchens este de acord că regularitatea din ordinea universului ar putea să nu excludă planul inteligent și un anumit panteism sau deism dar ideea unui zeu, căruia omul să i se adreseze, este absurdă. Însă și proiectul inteligent are deficiențe (coliziunea galaxiilor, extincția a 99,9% din specii etc.). Milller spune că o ființă care ar fi proiectat universul n-ar fi împiedicată să intervină în regularitățile ei, că o astfel de ființă ar susține teismul și că distanța dintre teism și deism sau panteism este dată doar de niște afirmații legate de natura acțiunilor divine și persoana divină, cum ar fi abținerea divină de a interveni în regularitatea universului. Distrugerea din univers nu umbrește frumusețea încântătoare a lumii cu formele ei nesfârșite. Miller spune că nu există răspuns științific la întrebările: de ce legile fizice fac posibilă viața? De ce mintea noastră este capabilă să cunoască natura și de ce funcționează știința? Hitchens spune că spre deosebire de credincioși și de Miller, poți cunoaște mereu ce cred sau nu cred ateii, în timp ce este greu să cunoști ce cred sau nu cred teiștii, ca Miller. Oricum credința religioasă funcționează ca astupătoare de goluri în dovezile despre Dumnezeu sau ca surogat pentru absența acestor dovezi. Miller nu are de unde să dovedească că mai este valabilă abținerea divină de la alegerea de a nu interveni în regularitatea fenomenelor naturii.
Profesorul de medicină Groopman spune că Inteligența extraterestră a scepticului Shermer nu este Dumnezeul lui de dincolo de spațiu și de timp. Shermer replică întrebându-l pe Groopman despre cum îl cunoaște pe acest Dumnezeu de dincolo de toate, cum de știe că există. Groopman spune că nu-l cunoaște, că și credința are nevoie de îndoială și că abordarea neurologică care reduce măsurătorile meditației profunde la mistici și credincioși la schimbări neurochimice sunt reducționiste. De altfel, Shermer doar vorbește de o interpretare în acest caz, reducționismul fiind o interpretare mai ușoară. Groopman amintește de discursul metaforic despre prezența divină în cadrul spațio-temporal și îi amintește pe ateii care seamănă în credințele lor oarbe cu credincioșii care n-au îndoieli. Shermer acceptă că dogmaticii extremiști de ambele baricade nu pot dovedi credințele lor, existența sau inexistența divină, dar dacă stăm pe poziția agnostică, de ce să mai credem în Dumnezeu? Oameni spirituali ca Carl Sagan sau Stephen Jay Gould au rămas agnostici, de ce am avea nevoie să preamărim un zeu în locul preamăririi umanității? Groopman răspunde că nu are un răspuns, că de fapt credința este ca iubirea, parte a vieții. Nu are ce să respingă la ce spune Groopman, zice Shermer, dacă în complexitatea vieții cineva apelează la divinitate, cine este el ca să-l condamne? Aceasta este partea scurtă, de îngăduință față de credinciosul Groopman, partea lungă este că știința ne arată atâtea despre iubire și religie, și într-o interpretare evoluționistă, Shermer ne mijlocește interpretarea religiei ca instituție, de care specia noastră a avut nevoie, cum a avut nevoie de altruism, de cooperare etc., el susținând că a venit timpul să aruncăm acest instrument depășit, adică religia, recurgând la cel mai bun instrument al umanității: știința.
Pinker optimistul selectează relele din lume pentru a arăta că nu există Dumnezeul iubitor și grijuliu ca o bonă, el susține contra fizicianului William D. Phillips că nu este doar subiectivă credința în divin, ci se bazează pe presupuneri legate de lume, astfel de propoziții, precum ,,Dumnezeu există’’, nu aparțin exclusiv științei sau religiei ori filosofiei. Dacă universul este frumos și ordonat el ar fi temei pentru credința în divin, dacă universul ar fi haotic, el nu ar mai fi un temei, iar credința în Dumnezeu fie va fi abandonată, fie va căuta alte baze. Pentru fizicianul Phillips credința ține de experiența subiectivă și ea nu umple goluri al cunoașterii, ci este complement la faptul că știința nu poate fi unicul standard al adevărului. Ea rămâne legată de morală, de îmbunătățirea vieții, de drepturile cetățeanului sau de abolirea sclaviei, care la rândul lor au fost legate de activitățile unor oameni religioși, în timp ce ateii din societățile atee comuniste au comis monstruozități de necrezut. Pinker susține binele unei societăți liberale (,,liberal’’ – a se citi binele stângii progresiste) și că iluminismul a fost cel care a abolit sclavia. O fi auzit optimistul Pinker de credinciosul Wilberforce, care a condus comitetul de abolire a sclaviei în Imperiul Britanic? Că de Bartolomeu de las Casas sau pastorii care au criticat sclavia puțin probabil să fi auzit, prins fiind cu literatura ce-i sprijină optimismul. Phillips îi reamintește lui Pinker că studiul istoriei nu este ca al fizicii și că nu ne putem pronunța dacă fără religie ar fi fost mai bine, cum susține ,,liberalul’’ Pinker, nici să susținem întru totul gargara progresistă că (doar) iluminiștii au abolit sclavia. Fizicianul Phillips îi reamintește ,,liberalului’’ Pinker despre alegerea de a crede și face trimitere din nou la experiența lui, prin care biserica apare ca o forță promovatoare a relațiilor pozitive în comunități.
Concluzii
Și credincioșii și antireligioșii din dezbatere susțin că știința a influențat credința în Dumnezeu, dar că știința a și creat noi oportunități de a remodela credința în divinitate și în acțiunea ei în lume. Și credincioșii și necredincioșii susțin că mai degrabă scientismele, adică viziunile bazate pe științe, au influențat religia, pentru că unele propoziții stau la granița dintre știință, religie și filosofie, dar și din cauza confuziilor dintre scientisme (filosofii bazate pe științe) și știința ce ar fi neutră, doar cu propoziții falsificabile sau testate. Cu siguranță credințele subiacente influențează modurile de a construi argumente și de a selecta din istorie și din prezent ce este favorabil tezelor susținute de către participanții la dezbatere. Credințele sunt inevitabile, chiar și în științe, cum ar fi cea în inteligibilitatea naturii și a lumii.
Nu se poate trece cu vederea că autorii catalogați ca antireligioși, agnostici și atei precum Pinker, Hitchens, Sapolsky, Shermer, sunt mult mai vizibili prin cărțile publicate și în română în comparație cu cei ce nu văd un conflict religie-știință precum William D. Phillips, Kenneth Miller, Jerome Groopman sau Mary Midgley (la grupul antireligioșilor îmi amintesc de 8 cărți în limba română, la cei care nu văd un conflict nu am găsit nici una în limba română pe net). Este o întâmplare sau o modă editorială să promovezi autorii din prima categorie?
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
,,O dezbatere Templeton: oare din cauza științei a ajuns desuetă credința în Dumnezeu?’’, trad. Adina Aleman, Curtea Veche Publishing, București, 2010, pp. 5-6, 9, 13, 15-16, 19-21, 24-27, 33-35, 39-41, 46-49, 52-56, 60, 62-63, 65, 69-75, 77-90, 94, 97-99, 102-104, 107-111, 116-126, 128-137.
