Întâi, fundalul: ,,părea că muntele din spate fusese străbătut de un vuiet’’, sunetul, vuietul muntelui-fundal auzindu-se și în viața altor personaje ale lui Kawabata. Fundal și totodată prim-plan, strecurându-se printre crâmpeiele de trăiri. Și deodată printre trăiri răsună ,,zgomotul ploii de noapte care începuse să cadă în marea liniștită’’. Un deodată cu nimic surprinzător, poate o evadare melancolică a unui bătrân aproape septagenar contemplând trupul gol al unei fete profund adormite.
Ajungem dinspre fundal la lumea oamenilor, la ,,bogăția trupului omenesc’’, trupul unei tinere fete, prostituându-se prin adormirea profundă cu somnifere, dormind goală pentru clientela de obicei impotentă a bătrânilor. Trupul gol îi poartă pe bătrânii impotenți între dorința zadarnică de a poseda și contemplarea lui, între visele trecutului erotic și viitorul apropiat al morții. Fundalul nu este doar fundal, el irumpe în lumea și în interiorul omului: ,,în copacul bătrân se auzea un vuiet slab’’. Vuietul slab al vieții umane, tot mai slab, până când se topește în tăcerea mormântului.
În bordelul aparte, inevitabile sunt accidentele mortale: bătrâni murind îmbrățișând pentru ultima dată formele frumoase ale vieții, fără ca fetele să știe că în tăcerea nopții, bătrânii au murit îmbrățișându-le. Inevitabil ca vreo fată să moară în somnul prea adânc din cauza dozelor prea mari de somnifere. Inevitabil ca în paturile cu trupurile frumoaselor adormite să ajungă un bătrân, pentru care conflictul dintre dorință și contemplarea eliberată de dorință să fie mai acut, pentru că el nu este impotent.
La vârsta senectuții, alături de trupurile goale ale frumoaselor adormite, bătrânul trăiește: dorința de a poseda trupurile adormite, aflate la discreția dorinței lui, contemplarea frumuseții formelor vieții, amintirile trecutului erotic, melancolia provocată de trecutul pierdut, dar și prezent prin urmele lui aparent firave, nedumerirea provocată de amintirile ce-l inundă în fața tăcerii trupurilor frumoaselor adormite din bordelul pentru bătrâni.
Mirosul trupului unei frumoase adormite îi aduce aminte bătrânului de bujori, de azalee și de alte flori pe care le contempla cu plăcere alături de fiicele lui, fiice pe care el le ducea chiar pentru a se bucura de frumusețea florilor din grădinile templelor. Cameliile erau mult mai frumoase văzute din umbră decât scăldate de lumina soarelui. Iată cum din nou fundalul naturii invadează prezentul din trecut, din vecinătatea prezentului, ca o ruptură, ca încă o ruptură înainte de ruptura finală, când linia vieții se va cufunda în imensitatea fundalului din care s-a desprins pentru un timp. Un exercițiu al rupturii pentru despărțirea finală este preschimbarea, sublimarea dorinței de a poseda un trup frumos în contemplarea frumuseții trupului, a florilor. Pentru un om cu sufletul ,,copleșit de frumusețea florilor’’, pentru un om care nu mai aude zgomotul orașului, zgomotul dorinței rutinizate, asemenea preschimbare nu este ceva extraordinar. Dar preschimbarea nu este definitivă, trecutul atârnă greu cu toate aventurile erotice cu fete și femei, invazia redeșteptând oricând dorința de a le poseda pe frumoasele adormite.
Chiar și un trup care se oferă doar privirii, nu posesiei, poate fi o consolare pentru unii bătrâni care se pot ruga să moară lângă el, ca lângă o zeitate budistă încarnată într-un trup de fată. Fata nu mai este doar o fată, ea, o prostituată, este încarnarea unei zeități consolatoare înaintea sfârșitului, o mică înșelare a morții, o firavă revanșă a vieții aflate la senectute.
Sau trupul frumoasei adormite poate fi sursa unei tristeți, accentuând gândul la moarte, la solitudinea tristă din fața morții, când nici un trup posedat nu mai mângâie, când nici un trup frumos contemplat nu mai consolează. În ,,deșertăciunea înghețată a bătrâneții’’, amăgirea posedării unui trup de fată, iluzia contemplării bogăției frumuseții trupului feminin se transformă în tristețea revelării lucide că sfârșitul preface în deșertăciune tot ce este supus timpului.
La capătul timpului, un bătrân poate muri mângâiat de prezența adormită a unei fete frumoase ce nici nu știe că bătrânul a murit lângă ea. La sfârșitul timpului, un bătrân poate privi cu mintea jocul fluturilor albi în grădina vieții, printre arțarii cu frunze galbene, roșii, de lângă casa frumoaselor adormite. În viteza timpului interior, lapovița începe să cadă printre crengile desfrunzite, fluturii au dispărut cum au dispărut clipele și jocurile vieții, bătrânul zgârie sânii calzi ai frumoasei adormite, adormind învăluit de fratele somn, somnul, încă o repetiție pentru somnul ultim al îmbrățișării surorii morți.
,,Zgomotul valurilor din apropiere se auzea ca venind departe’’ din fundul întunecat al mării de culoarea nopții până se spărgea de stânci în nenumărate sunete. Cu acel fund îndepărtat al mării infinite se poate compara doar infinitul din femeie, două infinituri întrezărite de mintea unui bătrân la care nu poate ajunge, cu care încă se amăgește înainte de moarte, zbătându-se în ,,deșertăciunea înghețată a bătrâneții’’. Sunt doar valuri zgomotoase sau mai puțin zgomotoase din minte și din inimă, ascultate și scrise, în așteptarea liniștii supreme. Vise provocate de trupurile adormite, de fundalul impregnând tabloul vieții, cu mai multă intensitate înspre sfârșitul ei, când se domolește nebunia dorinței, când sentimentul provocat de intrarea în iarna vieții și așteptarea sfârșitului poartă mintea spre iluzoriile infinituri depășind moartea și sfârșitul vieții finite. Iluzorii sau reale, poate amândouă deodată, nu știm, suntem ca frumoasele adormite neavând habar despre ce s-a întâmplat în somnul vieții, doar retrăind vise.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Yasunari Kawabata, Frumoasele adormite, trad. Anca Focșeneanu, Humanitas Fiction, București, 2018, pp. 9, 17-19, 20-21, 42, 52, 57-60, 65, 72-73, 84-85, 87, 105-106, 111-112, 122-123, 125, 127.
