La stânga, Badiou universalistul radical, declarându-se ,,comunist și internaționalist’’, susținând o revalorificare a comunismului, militant pro-palestinian, atrăgându-și acuzația de antisemit, deși universalismul este deschis pentru el prin singularitatea destinală a evreului. La dreapta, Finkielkraut, un neo-conservator, critic al democrației nivelatoare, apărător al Occidentului iudeo-creștin, al Franței, al modelului stat-națiune, înrădăcinarea identitară fiind compatibilă cu dimensiunea universală. Amândoi spun adevărurile lor fără menajamente, explicându-le, fără a ajunge la un acord final. Însă explicațiile luminează mai bine credințele, opiniile, reprezentările din viețile noastre, putând sesiza până unde putem merge prin ele pe calea realizării existenței noastre într-o lume pe care n-o înțelegem prea mult.
Identitate, națiune, naționalism, patriotisme, islamism, internaționalism, comunism
În Franța este o criză și a moștenirii dar și a viețuirii în comun, cele două trăsături ale principiului spiritual al națiunii după Renan. Nu este adevărat că francofobia militantă ar fi un răspuns la rasismul de stat sau la stigmatizarea străinului. Educația a lucrat hotărâtor la distrugerea moștenirii trecutului Franței. Politicul nu contribuie la apropierea și însușirea moștenirii, nu se ocupă de identitatea națională, nu numai mulți francezi, chiar și elitele franceze au devenit străine de limba, literatura, istoria Franței. S-a încercat scoaterea istoriei de la liceele de științe pentru că incultura este o cucerire democratică aproape de neșters.
Poziției lui Finkielkraut, Badiou, în obișnuita retorică stângistă, îi replică arătând că nu poate susține guvernul de ,,identitate’’ fiindcă de la Petain la Sarkozy, reacțiunea stupidă a petainismului transcendental a căutat criterii identitare, excluzând metecii, precum evreii. ,,Injectarea’’ considerentelor identitare în politici duce la o logică ,,neofascistă’’ (mă întrebam câte rânduri trebuie să citesc până când va apărea cuvântul ,,fascist’’: 15 rânduri de 10 cm, în prima intervenție a lui Badiou). După logica neocomunistă a lui Badiou, a fi naționalist sau a susține politici identitare înseamnă a fi prins într-o ,,logică neofascistă’’, pentru că fascismul a folosit naționalismul, naționalismul este compromis, cam așa merge logica neocomunistă. Civilizația franceză nu înseamnă nimic pentru Badiou, este o lume eterogenă și multiformă, trebuie protejați cei care emigrând în Franța au construit, au făcut curat, au muncit pentru salarii de mizerie, care au fost discriminați, expulzați, închiși. Nu să fie căutat sensul civilizației franceze cum face Finkielkraut, care folosește termenii ,,reacțiunii’’ tradiționaliste ca ,,trecut’’, ,,consimțământ la conviețuire’’, termeni purtați de imperativul: ,,familia, patria’’. Badiou are și el o moștenire: cea de la Revoluție, de la universalismul secolului XVIII, de la Comună, Mai ’68, nu cea conservatoare de la Restaurație la Petain și Sarkozy, a oligarhilor din mediile de afaceri, militare, politice și a mass-mediei servile. Atrocități s-au comis și în numele identității naționale, nu doar de totalitarii de stânga. Când identitatea națională se bazează pe o memorie non-divizată, începe războiul contra ,,francezilor răi’’ pe plan intern și pe plan extern lupta contra străinilor. Barajul reacționar al tradiției identitare fundamentat pe categorii obosite precum patrie, familie, este ineficient contra mondializării ca universalizare a comercializării și a unui marș către o unanimitate globală.
Fienkielkraut îi reproșează lui Badiou că într-o hiperbolizare confundă ce înțelegea de Gaulle prin națiune cu Volk-ul lui Hitler, pe Bernanos cu Drumont…Badiou reproșează acestei fidelități față de trecutul națiunii că este selectivă, trecând sub tăcere ,,caracterul determinant…al forțelor armate comuniste’’ din rezistența antifascistă. Când comunistul Aragon scria că partidul i-a redat culorile Franței, și Franța și Partidul Comunist erau importante, dar Partidul era nume pentru viziunea internaționalistă și comunistă. Rezistenții comuniști fiind numiți trădători de Petain în numele identității naționale. Fidelitatea lui Badiou este față de universalismul revoluționar început în Franța, paradigmatic și pentru revoluția comunistă. Tradiția revoluționară internaționalistă este singura cale de a se opune marșandizării spre globalizare și sat planetar, suveranității capitalului, frazeologiei democratice, nu naționalismul identitar, ci internaționalismul este cel care s-a opus ,,fascismului identitar’’.
Finkielkraut spune că politica eliberării, viziunea care împarte lumea în stăpânitori și dominați, critica dominației este săracă. Ea neglijează fidelitatea și recunoștința față de lume, dragostea fidelă față de lumea cu frumusețea ei amenințată de urâțenie, de ruptura atenției la ea, prin dispariția tăcerii, prin epoca tehnică ce lichefiază toate, prin distrugerea mediului. Finkielkraut deplânge schema arbitrară, ce vede în crucifixe simbol al puterii iar în interzicerea construirii unui minaret ceva rușinos, pentru că minaretul este simbol al celor oprimați de civilizația occidentală.
Badiou îi reproșează lui Finkielkraut că este locat în adversitatea identitară: islamiști radicali-civilizație occidentală. Finkielkraut este responsabil că elvețienii, idioți cu milioanele, ce au votat contra construirii minaretelor, intră într-o derivă a stigmatizării în numele identității. Finkielkraut și feministele, ce au luptat contra vălului islamic, au responsabilitatea că milioane de idioți elvețieni sunt contra minaretelor, spune Badiou. Ideile pot împinge populațiile la lucruri mai rele.
Finkielkraut spune că Badiou exagerează, este vorba de portul vălului în școală, unde vălul este interzis, nu sunt respinși oamenii pe criterii identitare. Badiou critică atenția lui Finkielkraut dată oamenilor simpli, ,,proletarii’’, Badiou ,,iubește’’ acest cuvânt, adică oamenii care au plecat de acasă pentru că nu puteau să-și susțină familia, precum milioane de francezi în orașe (așa o fi? Este vorba în plecarea lor numai de susținerea familiei sau și despre altceva?). Badiou îi recomandă lui Finkielkraut să se ocupe de marii oligarhi, nu de ,,proletarii’’ emigranți, care tratați prost, răspund pe măsură. Dar proletarii emigrați nu urăsc Franța, ei cred încă în Franța revoluționară, ei speră că discursul identitar-ostil nu este Franța.
Oligarhia economică, care practică impozitul progresiv, replică Finkielkraut, spunând că este confortabil pentru Badiou și zeci de mii de cetățeni furioși să-l compare pe Petain cu Sarkozy, să vorbești că ideologia extremei drepte maurrassiana și elitistă a reapărut. Badiou se vede astfel un rezistent ca pe vremea rezistenței împotriva lui Petain, el îi împinge pe tinerii emigranți fie la rezistență, fie la distrugere. Badiou spune că Finkiekraut vrea să facă din tinerii din suburbii niște cățeluși ai sistemului și că impozitul progresiv a fost obținut după multe bătălii populare. O inegalitate ,,monstruoasă’’ domină, discriminările asupra unor populații, dușmanii acaparatori ai puterii, aceștia domină scena, spune Badiou.
Finkielkraut îi reproșează că vede peste tot luptă de clasă, criticând megalomania rezistenței unde orice adversar nu este legitim, ci malefic, aceasta fiind cruda politică comunistă în contrast cu utopia kitsch a fraternității unde conștiințele fuzionează. El susține disensiunea civilizată, la fel și Badiou, Badiou traducând marxist disensiunea civilizată în jargonul marxist al contradicțiilor non-antagonice diferite de cele antagonice. Badiou nu renunță la ipoteza comunistă, el susține că știe mai bine ca Finkielkraut detaliile teribile ale comunismului, dar este necesară o forță internațională contra ,,împuterniciților capitalului’’ (Marx), prin emanciparea, egalitatea și evitarea influenței proprietății private. Badiou speră în construirea unei discipline printre tineri, amintind de disciplina de partid, văietându-se că suntem departe de disciplinare, ea fiind o problemă a epocii noastre, pentru că ,,școala este terminată’’, ea este o rămășiță a trecutului.
Finkielkraut observă că pentru Badiou și lumea lui progresistă nu există decât Unu, o unitate ce suprimă lupta de clasă odată cu suprimarea adversarilor, urmând stalinismului ce a impus o singură alternativă pentru realitate. Badiou spune că el face filosofia pluralității și că este ,,greu să găsești pe cineva mai profund francez decât mine’’, amintind că una dintre frazele sale este o declarație de iubire la adresa Franței: Franța formată prin migrații de populații franceze, italiene, poloneze, africane…Finkielkraut respinge această confuzie, el citează un francez din noua migrație, care spune că el este francez prin diversitatea franceză, fără nici o datorie față de țara în care trăiește. Finkielkraut mărturisește că provine dintr-o familie de imigranți și că nici vorbă în familia lui de așa poziție precum cea a ,,diversității’’. Franța este o patrie adoptivă pentru familia lui, printr-o cultură și o limbă însușite, un lucru frumos, măreț și fragil putând fi împărțit cu semenii, Finkielkraut trăind un ,,patriotism de compasiune’’.
Opus patriotismului compasiunii, Badiou vorbește de un patriotism al construcției entuziasmat de darurile pe care Franța le-ar putea face lumii. Construcția va fi o politică ,,total internaționalistă’’, naționalismul a eșuat în milioanele de morți din războaie. Nici Franța lui Ludovic XIV nu era unificată lingvistic, diversitățile au existat mereu. Iubirea față de tot ce e francez este doar când ceea ce este francez se adresează tuturor, pentru că proletarii nu au patrie. Suspiciunea față de străini produce filtre, persecuții, câmpuri de retenție, iar Finkielkraut este de partea lor, acuză Badiou. Badiou admite că ar fi posibil ca o națiune prea întinsă să se condamne la dispariție, cum spune Rousseau, dar eludează problema declarându-se un rousseauist al infinitului, o plăsmuire pentru a susține construcția internaționalistă concepută de el.
Finkielkraut spune că Franța nu este o fortăreață, ci a primit imigrație mai ales familială, respingând argumentul lui Badiou că au fost aduși africani să le șteargă rahatul francezilor. Finkielkraut povestește cum angajații unei primării erau ținta gunoaielor aruncate de imigranți care le spuneau că sunt niște nenorociți de francezi, care trebuie să le strângă rahatul. Badiou îl face atent pe Finkielkraut că aceste povești despre islamici sunt o construcție ideologică, ce va funcționa în caz de criză ca țap ispășitor, cum a fost în cazul evreilor. Desigur și observația lui Badiou este un construct ideologic. Finkielkraut replică amintind afacerea Polanski în care și extrema dreaptă și stânga antirasistă au fost de aceeași parte. Un ,,polak’’ judecat cu înverșunare de justiția americană pentru că este un mare alb, un polonez pus la zid și de extrema dreaptă ca țintă pentru mânia populară fiind un străin ce a violat o fetiță, dar și de stânga ,,Binelui’’ pentru că face parte din casta dominantă. Există o orbire față de francofobie sau față de iudeofobie pentru că ideologia stângii face din orice oprimat un pur din punct de vedere ontologic, astfel un arab oprimat poate să-i înjure și pe francezi și pe evrei pentru că este o victimă a lor. El spune că antirasismul este precum comunismul: o interpretare a lumii reînnoită la infinit. Dar Finkielkraut refuză să creadă că este o lume rasistă când jucătorii străini sunt idoli ai francezilor, când serviciile medicale sunt cvasi-gratuite, când se dau alocații familiale, se reconstruiesc suburbiile imigranților etc.
Guvernul este o mizerie, spune Badiou, așa devii francofob, muncitorul din Mali este superior lui Sarkozy, însă islamismul nu este adversarul Franței, cu excepția a câteva ,,grupuscule fasciste’’. Nu doar islamismul este o forță dizolvantă a civilizației franceze, în evoluția către o civilizație mondială, care distruge valorile spirituale create de particularismele culturale, spune Finkielkraut, citându-l pe Levi-Strauss. Pentru prezervarea acestor particularisme luptă el. Badiou spune că socialismul a eșuat în parte tocmai datorită particularităților cadrului național.
Evreii, arabii, replierea identitară antiprogresistă, metisajul progresist, critica noului arian occidental, instrumentalizarea etichetei de antisemit
Particularitățile închise se găsesc și în conflictele dintre arabi și evrei la extrema dreaptă evreiască și la grupări precum Hamasul. Progresul ar fi un stat binațional în cazul conflictului arabo-israelian, deși state multinaționale s-au dezintegrat uneori violent chiar deceniile trecute fără a vedea vreun progres în construirea sau dezintegrarea lor. Badiou este de acord cu Finkiekraut că diferențierele Celuilalt, ale alterității, sunt de neînvins, individul este un pachet de diferențe, dar Același, chiar fragil, poate fi creat în viețuirea împreună, creația este deschiderea unui Aceluiași, nu în închiderea alterității, a naționalității, tradiției, sexului Celuilalt. Identitatea este suprimată și calea democrației este deschisă pentru că afirmarea limbii, tradiției, granițelor nu este democratică, după Badiou.
Creația unui sistem, cum vor marxiștii sau internaționaliștii, crearea unei comunității de destin, este imposibilă după Levi-Strauss pentru că societatea nu poate fi creată de sistem, ea este făcută de trecutul, obiceiurile, practicile, factorii iraționali contra cărora se înverșunează teoriile și ideologiile. Badiou se repliază și spune că el nu susține creația unui sistem din nimic, ci studiază posibilitatea unei universalități. Dar o universalitate nu poate fi creată, când religia este o normă identitară precum la Hamas sau Hezbollah, iar identitatea arabă este o valoare transcendentă. Finkielkraut refuză să intre în opoziția evreu după trup și evreu după spirit, reproșându-i lui Badiou, că pentru el, evreii după trup sunt cei care rămân în identitatea lor religioasă și de neam, iar cei după spirit sunt evreii emancipați, universali ca Spinoza, Marx, Freud sau Troțki. Badiou se întoarce la rezistența din timpul celui de Al Doilea Război Mondial când majoritatea a fost formată din comuniști internaționaliști (care urmau în parte ordinele lui Stalin, complici ai comunismului stalinist). Această rezistență a luptat contra naționalismului așezând universalul deasupra particularității identitare și naționale, chiar de Gaulle, a știut să facă alianță cu comuniștii, el, militarul educat de Maurras.
Desigur Finkielkraut nu uită celebrul pact dintre comuniștii internaționaliști și naziștii naționaliști, în fața căruia Badiou revine la versurile comunistului Aragon subliniind direcția de la comunism la Franța (despre cât de universali erau comuniștii francezi, subordonați lui Stalin, vezi volumul 3 din ,,O istorie mondială a comunismului’’). Pentru Finkielkraut ,,progresiștii’’ au devenit noul suport al antisemitismului pentru că ,,Noul Legământ’’ este fraternitatea universală a metisajului, apostolii amestecului reproșând replierea identitară. Dacă se reproșa că evreii sunt neasimilabili locuind în multe țări, odată cu statul evreu paulino-stângismul vede pe pământul statului evreu locul crimei. În acest sens violența monoteistă apare în cartea lui Jean Soler ca inspirându-l pe Hitler, urmaș al lui Moise, care extermină popoarele pentru spațiul vital al propriului popor așa cum au făcut evreii cu popoarele devenite obstacole în calea pământului promis. Soler numește aceasta: influența modelului biblic violent al monoteismului în Occident. Așa devin și evreii rasiști odată cu propriul stat. Finkielkraut fiind susținătorul lui două state pentru două popoare.
Badiou nu se simte vizat de acest progresism stângist de care vorbește Finkiekraut, el spune că n-a formulat nici un reproș evreilor, singularitatea evreiască având în sine istorie exterminării, a diasporei, fiind o problemă: relația dialectică dintre universalitate și particularitate la evrei. Cuvântul evreu a devenit un semnificant folosit de noii arieni ai civilizației occidentale democratice și consumeriste pentru a-și justifica sistemul de valori construit în jurul performanței și profitului, modernitatea demnă de admirație și imitare, pe care Israelul o reprezintă, fiind avanpostul civilizației occidentale, singura democrație din regiune, un clișeu propagandistic care folosindu-se de brevetul de victimă esențială a evreului, pune în umbră violențele occidentale prin care Vestul și-a făurit dominația. Colaboratoarea lui Badiou, Cecile Winter vrea prin această critică a instrumentalizării propagandistice a evreului să îl redea pe evreu existenței de rezistent sub drapelul roșu, de revoluționar bolșevic, de intelectual universalist sau familist tradiționalist…Nu evreul este criticat, ci instrumentalizarea cuvântului evreu de noii arieni occidentali, Badiou plângându-se că tabăra antiprogresistă folosește după bunul plac acuzația de antisemitism, recunoscând că și cea progresistă face la fel, reproșându-i lui Finkielkraut că nu l-a apărat de acuzație de antisemitism. La fel, Finkielkraut se plânge de faptul că este considerat arian pentru că este solidar cu statul Israel și că nici Badiou nu i-a sărit în ajutor când a fost acuzat că este rasist, cerându-i-se demisia din instituțiile unde activa.
Badiou îi propune lui Finkielkraut un armistițiu: dacă Finkielkraut recunoaște că este un antiprogresism dubios, el aderă la constatarea lui Finkielkraut că este un progresism suspect, chiar se retrage din tabăra progresistă și se va vindeca de orice urmă de progresism dacă Finkielkraut se retrage din antiprogresism. Finkielkraut refuză idila unei păci tentante. Badiou recunoaște că nici el și nici Finkielkraut nu sunt chiar reprezentanții perfecți pentru cele două tabere, în timp ce Finkielkraut refuză înregimentarea în vreo tabără. Badiou spune că analiza făcută progresismului de Finkiekraut este limitată pentru că grila aplicată statelor arabe, grupărilor extremiste pe care Badiou le consideră ,,fascizante’’, această grilă trebuie aplicată și extremei drepte israeliene, brutalității și militarizării statului Israel, criticii acestora fiind socotiți antisemiți. Finkielkraut spune că așa cum evreul este socotit o șansă hermeneutică de Maurras pentru a interpreta lucrurile simplificat, la fel Israelul a devenit țap ispășitor la Conferințele din 2009 și 2011 organizate sub egida ONU despre discriminare: de îndată ce se vorbea despre situația femeilor, minorităților religioase, sexuale, imediat Israelul era ponegrit.
Badiou spune că așa cum există o fantasmă cu Israelul, așa este și cu grupusculele fasciste islamiste, ele nu se pot lupta cu China sau SUA, este o glumă pentru el această opoziție, în timp ce Finkielkraut crede că islamismul radical este o amenințare mondială, cu atât mai mult cu cât fanaticii pot folosi tehnologia pentru scopurile lor. Badiou dă vina pe antiprogresiști pentru acest aspect fiindcă occidentalii i-au înarmat pe islamiștii radicali contra mișcărilor revoluționare de stânga din lumea arabă, în plus istoria este făcută și de slăbiciunea europenilor, de economie și de ascensiunea Chinei.
,,Școala (franceză) este terminată’’ (Badiou)
Confuzia dintre ,,stăpânul care cucerește’’ și ,,stăpânul care te învață’’ (Levinas) a provocat înțelegerea acțiunii pedagogice ca pe o violență simbolică, a fost o greșeală această confuzie în care a crezut cândva, spune Finkielkraut. Reclamarea egalității este o aspirație nobilă în domeniul dreptății sociale, dar nefastă în domeniul spiritului, democrația drepturilor este aplicabilă în politică, în domeniul spiritului ea este moartea, pentru că adevărul nu este democratic. Educația democratică apără democrația, dar în domeniul culturii educația este elitistă și aristocratică (Simon Leys), susține Finkielkraut. Traiectoria egalitară a suprimat clasamentele, a slăbit disciplina, a golit podiumurile, iar mai ’68 a avut un important rol pentru această stare de lucruri. O profesoară primește o petiție din partea elevilor care-i spune ,,cară-te sau predă-te’’, întrucât le interzicea folosirea telefoanelor de pe o poziție autoritară. Agresiunile repetate împotriva profesorilor, disprețul salarial față de profesori plătiți cu 1500 de euro, sunt efecte ale egalitarismului progresist. Pedagogia progresistă susține dispariția bunei întrebuințări a limbii franceze, limba franceză post-națională este una independentă de sintaxa tradițională și de literatură.
Badiou este de acord că democrația și masificarea au ruinat școala. Pentru Badiou nu progresismul egalitarist este vinovat, ci faptul că orice are putere și valoare este evaluat în bani, totul (ierarhii, valori) este dizolvat în circulația banilor și în evaluarea prin ei. Capitalismul nu dă doi bani pe școală, pentru că nu are legătură cu consumul, nu mai există ierarhia profesor-elev fiindcă profesorul este un tocilar care nu are nici măcar pantofii la modă. Astfel de lucruri le gândesc elevii, pentru că sistemul capitalist bazat pe consum i-a încurajat să gândească astfel și să rupă ierarhia profesor-elev. Violența din școli este oglinda capitalismului fiindcă tinerii n-au decât un ideal nihilist, pentru ei contează banii și circulația mărfurilor, fiind devastați interior și corupți subiectiv.
După Mai ’68: egalitate, ștergerea granițelor, înecarea culturii în divertisment, critica democrației și capitalismului
A însemnat o accelerare a desființării ierarhiilor: s-au șters granițele între vârste, sexe, dintre cultură și divertisment, cultura fiind socotit ceva dominant, domnia interșanjabilității fiind copleșitoare, iar oricine vrea să modereze trendul este socotit un ,,reacționar’’. Badiou îi reproșează lui Finkielraut că nu-și extinde critica și asupra ideologiei democrației și se oprește doar la domeniul spiritului. Badiou spune că democrația produce inegalități, democrația reprezentativă supusă de fapt oligarhiei capitaliste este generatoarea de inegalității și nimicitoare de adevăruri. Finkielkraut susține pe urma lui Tocqueville că odată cu Revoluția franceză un număr mare de oameni se implică și își riscă viața pentru un proiect politic trecând deasupra pasiunilor vieții lor, dar apare și reversul: renunțarea la libertatea politică pentru micile plăceri ale consumului.
Badiou este nedumerit de poziția lui Finkielkraut, care consideră democrația o mare cucerire a modernității cu toate consecințele ei dezastruoase. Badiou vede o unitate indisolubilă între democrația reprezentativă și atotputernica producție de mărfuri, dintre capitalism și democrație. Libertatea de întreprindere creează poli productivi, financiari, de putere care somează fiecare individ să devină un consumator, dizolvând lumea în indivizi, ca niște atomi, având misiunea să participe la deliciile pieței și să calculeze egoist orice (Marx). Lumea de azi este și condiția, dar și efectul democrației reprezentative, ea este susținătoarea dictaturii mărfii, dictatură ce a dizolvat ierarhiile valorice și orice instituție, ce nu aderă la ierarhia întemeiată de marfă. Faptul că toate guvernele au sărit să salveze băncile, arată viziunea dominantă ce-și are unul dintre piloni în bănci. Pentru Badiou, ce deplânge Finkielkraut: ,,înfrângerea gândirii’’, confuzia cultură-divertisment etc., sunt efecte ale puterii mărfurilor, putere anticipată de Marx, ce spune Marx fiind mai adevărat acum decât în timpul lui. Badiou îi reproșează lui Finkielkraut că vrea să păstreze lumea veche în cea nouă, cultura și valoarea în lumea dominată de criteriul mărfii, unde politicul și afacerile ,,mârșave’’ domină lumea. Deși mai ’68 avea ca îndemn: ,,fugi tovarășe, lumea veche este în spatele tău’’, lumea nouă este capitalismul globalizat (Aude Lancelin).
Finkiekraut spune că Badiou opune acestui viitor sinistru un alt viitor, iar trecutul trebuie uitat. Finkielkraut nu vrea să renunțe la trecut și învinuiește ,,nihilismul egalitar’’ pentru răul care înlocuiește orice valoare din lumea creștină și antică cu substitute egale și ,,echivalente’’. Finkiekraut este de acord că aparțin capitalismului: spiritul comercial ce distruge elevația spiritului, limitarea inteligenței la comercial, disprețuirea educației, deprecierea lumii (Adam Smith). Aici este o parte de adevăr, o alta este cea a liberalismului, care ne arată ce înseamnă lipsa inițiativei private. Badiou îi reproșează în continuare oponentului său că acceptă axiomele societății, dar nu acceptă efectele, că va ajunge precum Tocqueville la o melancolie neputincioasă în a schimba societatea asistând la prăbușirea a tot ce îi este drag, poziția lui Finkielkraut părându-i-se contradictorie. Legea democratică a numărului este similară realității întemeiate pe piață și bani. Finkielkraut replică indicând și efectul ignorării dorințelor majorității arătat de ororile secolului XX. El spune că nu democrația reprezentativă este problema, ci egalitarismul, egalitarism care nu domină în societatea noastră, ci oligarhia este dominantă după Badiou. Pentru Finkiekraut internetul este încununarea lui ’68, unde orice ierarhie spirituală este decapitată, egalitatea domnește, spontaneitatea se varsă, oricine poate vorbi orice, nu există diferență între adevăr și fals…
Badiou recunoaște echivalarea generalizată a opiniilor, substituibilitatea lor, dar nu această egalitate mizerabilă o susține. Și internetul este sub legea banilor și mărfii pentru că internetul este structurat de mari puteri financiare, pasiunile sunt făcute posibile pe internet prin puterea capitalismului informatic. Subiectul preferat al capitalismului este subiectul solitar al internetului care nu are valori non-substituibile precum frumusețea, iubirea, matematicile pure, politica revoluționară, iubirea față de țară, amintește Badiou. El spune că Finkielkraut ar fi trebuit să prețuiască comunismul pentru că a fost garant conservator pentru ce iubește: școala, ierarhia, munca, națiunea. Comunismul făcea ordine în suburbii, în uzine, comunismul voia să producă franțuzește. Partidul Comunist Francez a fost una dintre țintele lui ’68.
Finkielkraut spune că vede și el dominația logicii interesului economic, că noblețea și onoarea au fost distruse de capitalismul financiar, acționarial, post-antreprenorial, dar o simplă critică a economiei care este de acord cu deriziunea democratică nu este de acceptat. Finkielkraut amintește că este fiul unui întreprinzător și că nu poate face din capitalism principiul răului, cum face Badiou. Badiou acceptă că mai bine un mic întreprinzător decât un mafiot miliardar, însă nu este de acord cu Finkielkraut când neagă responsabilitățile capitalismului și vrea menținerea statului. Badiou vrea un stat care dispare și își distribuie partea lui societății educate în care toată lumea este filosof ca la Platon, gândește dimpreună cu semenii conducerea societății.
Comunismul
Pentru Finkielkraut este de mirare renașterea ideii comuniste la unii gânditori materialiști. Comunismul politic a devenit polițienesc, el este compromis la nivel practic de comunismul în diverse forme care încă n-a dispărut. Comunismul condamnă închiderea în drepturile egoiste având scop să nu-i scape viața privată (Lunacearski). Ideea comunistă nu poate fi exonerată de crimele comunismului, ale unei puteri panoptice, exhaustive. Renunțarea la ,,pentru sinele egoist și privat’’ devenind om al revoluției sau al unei comunități de spirit, precum cea creștină, are rădăcini vechi, observă Aude Lancelin. Să judeci comunismul după 70 de ani de dictatură în Rusia și să-l lichidezi este limitat, spune Badiou. Putem intenta un proces și democrației pentru eșecurile ei. Comunismul de secol XX a fost unul de război (Lenin), sensul veritabil este lipsa necesității de a fi condus de principul interesului privat. Căutarea altui principiu și depășirea interesului privat fac din cei 70 de ani doar un infim început, unul încă rătăcitor, pe care Badiou îl speră a dura secole până când se va împlini dezideratul societății comuniste, ce va depăși politica și statul separat. Toate experimentele comuniste au fost prinse până acum de categoria puterii, devenind astfel eșecuri.
Totalitarismul este interpretare nu a comunismului, ci a experienței câtorva decenii când puterea a fost a partidelor bolșevice din Internaționala a III-a, partidul-stat nu are vreo legătură esențială cu comunismul. Badiou are drept principiu: ,,totul nu există’’. Comunismul nu este domnia totalității, ci a multiplicității, problema fiind: cum se protejează multiplicitatea de sălbăticia marșandă? Comunismul nu poate fi subsumat totalitarismului, el rămâne o alternativă la realitățile dezastruoase ale capitalismului. Comunismul va fi un proces imens precum cel al democrației care era sclavagistă în Atena antică, care a acordat drept de vot femeilor abia în secolul XX. Comunismul va fi un proces îndelung cu rectificări, rupturi, creații, poate chiar o depășire a numelui. Badiou îi reproșează lui Finkielkraut că face o generalizare lipind de comunism anumite aspecte, aspecte particulare din experimentele secolului XX, aceste aspecte devenind universale. Comunismul nu revine la o metafizică a binelui și răului, pentru el nu importă alegerea omului autentic care desparte binele de rău.
Finkiekraut îi reproșează lui Badiou că nu vede alternativă la comunism decât animalitatea, destituind trecutul. Badiou consideră istoria ca o emancipare continuă de la Spartacus la Guevara, însă Finkielkraut readuce chestiunea binară a binelui și răului implicată în mișcările pentru emancipare și efectele lor, mișcări politice unde virtutea s-a întâlnit cu crima. Badiou spune că nu neapărat crima și războiul este calea emancipării, comunismul într-o formă nouă va fi diferit de cel trecut, unde umanitatea nu va fi comensurabilă regimului de organizare al economiei, cum este în prezent. Finkielkraut rămâne la democratul lui Camus care are nevoie să-i consulte pe ceilalți, să completeze ce știe el cu ce știe ceilalți. Pentru comunist cauza este de la sine înțeleasă, iar cine o contrazice este reprezentantul inegalității și al răului. Badiou reafirmă multiplicitatea și nu ontologia totalității, colectivitățile utilizând violența doar să protejeze ce au constituit. El spune că rămâne în dispoziție fraternă chiar și cu oponenți ca Finkielkraut.
,,Franța este terminată’’, Europa – ,,o construcție de mântuială’’ (Badiou)
Badiou crede că Franța este la capătul unui ciclu de existență istorică. Se crede un bătrân patriot, dar crede că s-a terminat cu Franța. Badiou ar vrea ca francezii și germanii să facă o fuziune continuând moștenirea culturală, dar nimeni nu are un astfel de proiect. Europa este urmașa decadenței americane. Franța nu mai poate fi decât inventatoarea unui nou internaționalism, ca un ultim aport la umanitatea generică cu capitalul ei de spiritualitate și de tradiție politică. Finkielkraut spune că trăiește într-o epocă postnațională. Încercarea definirii identității în timpul lui Sarkozy s-a spulberat inclusiv datorită universitarilor, care au sprijinit melanjul salvator și voința de a nu ști, scuzând violențele ca efecte ale (post)colonialismului, capitalismului. Finkielkraut rămâne la un patriotism de compasiune (Simone Weil) față de o Franță disparentă cu francezi care nu mai sunt.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Alain Badiou, Alain Finkielkraut, Explicația. Conversații cu Aude Lancelin, trad. Alex Cistelecan, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2012, pp. 8-11, 13-41, 51, 54-76, 78-79, 82-106, 108-115
surse imagini: proprie, livre.fnac.com, bibliobs.nouvelobs.com
Pingback: Laogai și pseudo-bună-starea noastră | lumeninmundo