,,Licealizarea universităților’’ din țările europene a fost realizată prin: învățământ ,,mai plăcut’’ pentru studenți, atragerea studenților prin reducerea programei, cursuri interactive superficiale cu dispozitive și chestionare cu răspunsuri multiple, reducerea dificultății în a lua examenele pentru a ușura absolvirea și pentru îndeplinirea cifrei propuse de școlarizare. Același lucru și mai jos în învățământul inferior: liceul este ca un gimnaziu, gimnaziul ca școala primară, școala primară ca grădinița…
Logica profitului a tăiat fonduri de la cercetare și a orientat învățământul spre campanii publicitare în universități, spre absolvirea unor cursuri ce oferă loc de muncă și salariu ,,motivant’’. Universitățile devin astfel niște agenți economici, niște întreprinderi, iar profesorii niște birocrați care au ca sarcină să producă absolvenți cu diplomă și să-i plaseze pe piața muncii. Profesorii fac dosare, statistici și completează rapoarte, scriu proiecte pentru a căpăta fonduri.
Abraham Flexner spune că ,,o poezie, o simfonie, un tablou, un adevăr matematic, o descoperire științifică sunt suficiente pentru a justifica existența universităților, a școlilor și a institutelor de cercetare’’. El vorbește de un institut (de Studii Avansate Princeton) ca paradis al cercetătorilor ce studiază liber, nu aplicația practică fiind scopul cercetării, ci libertatea spiritului creator.
Flexner pomenește de oameni de știință ca Faraday, Hertz sau Maxwell care au cercetat fără să urmărească aplicații utile, aplicații dezvoltate cu ajutorul științei acestora de unii inventatori precum Marconi. Flexner pomenește și de aplicațiile nefaste ale teoriilor științifice, precum cele din zona armamentului, orientarea spre utilitarismul nociv fiind însoțită de o dedicare prea obsesivă pentru aspectele utile din societatea noastră (bunurile materiale, repartiția șanselor cu problemele economice, sociologice și politice conexate). Uitându-se astfel viața adevărată hrănită de lucrurile inutile dar importante pentru spiritul uman.
Cunoașterea eliberată de utilitarism
Studiul la orice nivel înseamnă dobândirea de cunoștințe libere de utilitarism, cunoștințe care ne ajută să devenim autonomi. Competențele tehnice dintr-o profesie trebuie subordonate unei formări culturale vaste, spune Ordine. Omul nu este egal cu profesia lui. Cunoașterea nu este doar mijloc pentru altceva, cum ar fi să dobândești niște competențe sau tehnici, spune J.H. Newman.
Cunoașterea este scop în sine, ea este oricum benefică fiind de fapt cultivarea spiritului uman. Atunci când cunoașterea este scop în sine, ea poate fi iubită, nicidecum nu poate fi atrăgătoare când ea este decăzută la mijloc pentru a atinge un scop util, o diplomă, o tehnică, etc.
Utilul nu trebuie să fie doar pentru mine util, ci și familiei, patriei, Europei, neamului omenesc, spune Montesquieu, arătând cât de îngustă este viziunea asupra utilității din capetele oamenilor, cărora cea mai utilă li se pare ignoranța fiindcă este cea mai ușoară de dobândit și de păstrat. Criteriul utilitarist al lui ,,la ce-mi folosește…?’’ îl scuză pe învățăcelul rămas ignorant, el ieșind din școală sau din amfiteatru aproape la fel de cum a intrat.
Ignoranța este un pericol mai mare decât mizeria, spune Victor Hugo. Ignoranța conducătorilor și supușilor demolează și neglijează tocmai instituțiile care au scopul de a asalta, de a combate ignoranța. Omul are nevoie nu numai de pâine, ci și de pâinea spiritului, a gândirii, și aceasta este o pâine a vieții. Omul trebuie îndreptat de la mizeria utilitarismului către frumos, dreptate, adevăr, către lucrurile mărețe și altruism. Avem nevoie de sporirea numărului de școli, biblioteci, muzee, teatre, librării. Adevărata glorie și măreție este cea a spiritului uman iar a face economii cheltuind mai puțin pentru locurile enumerate înseamnă a renunța la glorie și la măreție, spunea Victor Hugo în fața Parlamentului francez.
De Toqueville remarca tendința spre utilitarism și mercantilism în democrația americană, ca și la toate popoarele democratice: știința este bună dacă produce instrumente de a reduce cheltuielile de producție, de a descoperi ceva pentru a produce plăcerea, arta este bună dacă produce cărți ușoare și plăcute, dacă ne arată o frumusețe facilă, nu interesează pe nimeni cunoașterea savantă în partea ei teoretică, doar partea utilă și practică.
De la redacțiile revistelor la camerele parlamentului și centrele de votare totul s-a transformat în comerț, în negustorie și dugheană de zarafi, scrie Herzen. Gautier se dezlănțuie împotriva progresului epocii sale și comerțului dominator, el vede în latrină locul cel mai util din casă, pentru că tot ce este util este urât, trivial și dezgustător. Un utilitarist ar fi în stare să smulgă un răzor de lalele pentru a pune ceva ce se vinde, dar Gautier ar renunța mai degrabă la cartofi decât la trandafiri: lumea n-ar suferi fără flori, dar ar fi urâtă și repugnantă. Arta și frumusețea sunt consolări pentru viețile noastre.
Baudelaire găsește utilul ca fiind hidos, iar hidoșenia apare în scopurile oamenilor secolului dominat de capital și de înavuțire. Fiii secolului nu urmăresc aventuri eroice sau cunoașterea, ci negustoria, fiicele secolului visează încă din leagăn să se vândă pe un milion.
După Bataille, viața are legea de a produce mai multă energie decât are nevoie, la fel, și în viața umană, fie surplusul este utilizat pentru creșterea avuției ca în economia capitalistă, fie surplusul de energie și de resurse este consumat pentru economia de sărbătoare. În primul caz, productivitatea și înavuțirea este scopul pentru care prezentul este mijloc, în al doilea caz, prezentul este scop în sine: în viața înfloritoare și creatoare cum este manifestată în artă, în potlach-ul (o dăruire care irosește resursele proprii) din unele triburi, în dăruirea de sine din sacrificiu, în viața mistică sau în eroism. Acestea sunt obiceiurile glorioase, antiutilitare, în care homo ludens nu joacă doar pentru o miză utilă, ci intră în ,,jocurile cerului’’. Orice guvernare care n-are decât simțul utilului se îndreaptă spre ruină, scrie Bataille.
Efectele negative ale utilitarismului
Cât de ruinătoare este gândirea utilitaristă se vede în cazul unor biblioteci precum cea a Institutului Warburg: deși a fost mutată de la Berlin pentru a scăpa de nazism, în Londra ea este amenințată de criteriile economice să-și piardă statutul pentru că are mai multe cheltuieli decât venituri. La fel, 300 000 de cărți de la biblioteca Institutului de Filosofie din Napoli au fost depozitate la marginea orașului în cutii, ele așteptând să ne vorbească, să trăiască prin noi, să discute cu noi, să ne povățuiască, să ne instruiască, să șlefuiască necioplirea firii noastre, să ne consoleze, să păstrăm memoria trecutului pentru a nu fi doar trupuri ce vor coborî în același loc cu amintirea noastră: mormântul uitării. Așa vorbea cardinalul Bessarion, ce donase manuscrise importante Veneției pentru motivele amintite, transmițând Occidentului din moștenirea Bizanțului.
Utilitarismul a lovit și librăriile unde spiritul este unul comercial ca la un market cu cărți, librarii nemaifiind cei care ofereau cititorilor sugestii, activitatea lor fiind influențată de criteriile comerciale ale distribuitorilor. Utilitarismul a lovit și studiul matematicii, utilitarismul turmelor de europeni comozi, pragmatici, homo videnși cu inteligența logico-matematică în declin, cu creierele burdușite de imagini, fără forme abstracte ale gândirii, acești indivizi călare pe progres galopează spre orizontul întunecat de mulțimea capetelor seci. Oare ce le mai spune Poincare prin: matematica este o pregătire pentru studiul naturii, ajută filosofia în aprofundarea termenilor de număr, spațiu, timp, ea produce celor care o studiază o bucurie asemănătoare celei estetice? Dar câți o mai studiază? Puțini sub asaltul utilitarismului.
Natura este frumoasă, iar cunoașterea ei pe diferite căi merită efortul pentru a-i descoperi frumusețea. Atunci când apreciem frumosul, satisfacția este dezinteresată, spune Kant. Fericirea este să ne bucurăm de lucruri, nu să le stăpânim, spune Montaigne. Montaigne scriitorul era socotit nefolositor, dedicându-se scrisului era socotit deopotrivă cu trântorii sau hoinarii, dar el nu și-a pierdut credința că și cei nefolositori aduc folos și că în firea omului nimic nu este fără folos.
Cunoașterea: bogăție inepuizabilă a culturii, sursă a demnității omului
Cunoașterea este o bogăție care nu se consumă niciodată, iar cel care o dăruiește, o dă mai departe și nu sărăcește niciodată. Cunoașterea este inepuizabilă. Boala utilitarismului este să facem din cunoaștere o sclavă muncind pentru câștig, același câștig care a pus oameni în lanțuri pentru a exploata pământul, pentru a aduce profit și bogăție. Același câștig care a secătuit pământul de rezerve, care l-a exploatat ca pe un lucru doar de subjugat. Dignitas, demnitatea și măreția omului nu stă în averi și în onoruri, spune Seneca, ci în cunoașterea și contemplarea universului, a divinității, susține Pico della Mirandola. Așa cum iubirea nu este pentru a poseda, a poseda înseamnă anxietate, înrobire, subjugare, distrugere, a poseda înseamnă a ucide. Posedarea adevărului îndeamnă uciderea adevărului.
Cunoscătorul este ca Eros, situat între belșug și lipsă, cunoașterea este un drum, mereu rămâne un adevăr de cunoscut, spune Giordano Bruno. Pentru Bruno, esența filosofiei este menținerea iubirii de înțelepciune, de cunoaștere. Cunoscătorul este un vânător ce nu-și prinde prada, lumea este o școală a căutării, spune Montaigne. Dacă unii cred că posedă adevărul, calea spre violență și crimă este deschisă.
La Boccacio și Lessing apare povestea inelelor lăsate celor trei fii (iudaism, creștinism, islamism), din care doar unul este autentic, însă doar Tatăl știe care. Căutarea adevărului este însuflețită de iubirea pentru adevăr, care nu este posedat de nimeni în mod definitiv, iar dacă este posedat este o demonstrație care ne depășește. Este de evitat balta conformismului în care izvorul cunoașterii își poate irosi apele. Izvorul cunoașterii trebuie să devină un râu fără capăt, spune John Milton. Milton spune că nu se poate ucide în numele adevărului posedat, și că ar renunța la orice libertate în afară de cea a cunoașterii, a exprimării libere. La fel, Lessing ar renunța la adevărul absolut pe care i l-ar da un Dumnezeu pentru căutarea lui. Valoarea omului stă în strădania de a afla adevărul, de a cunoaște, strădania lui îl perfecționează în timp ce posesia îl domolește făcându-l indolent și trufaș. Un om mai liber, mai puțin ignorant, mai uman, mai bun sunt câteva din efectele cunoașterii inutile. Cultivarea spiritului, dezvoltarea culturii și civilizației sunt alte efecte ale cunoașterii inutile.
Utilitatea inutilului, inutilitatea utilului
Utilitatea inutilului, pe care filosofia ar trebui să o arate, scrie Hadot, este un alt tip de utilitate, utilitate diferită de cea economică aflată în slujba profitului, câștigului, posesiei. Filosofia utilității inutilului luptă așadar cu logica profitului ce subminează, amenință independența școlilor, universităților, cercetării, bibliotecilor, arhivelor, muzeelor.
Reducând totul la marfă și la bani, și omul este amenințat să fie redus la așa ceva, astfel se dezvăluie strânsa legătură a domeniului inutilității utile a culturii cu umanitatea omului. Ce este în afara comerțului și banilor este disprețuit, spune Diderot. Dar ceea ce dăinuie este întemeiat de poeți, scrie Hölderlin. Acesta este un temei în care omul își poate regăsi demnitatea când este amenințat să se înece în marea banului și a utilitarismului.
Arta nu poate fi înțeleasă când omul nu înțelege: utilitatea inutilului și inutilitatea utilului, spune Eugen Ionesco. O țară unde arta nu e înțeleasă este o țară de roboți și de sclavi, omul modern este omul grăbit, fără timp, care nu înțelege că uneori chiar utilul este o povară copleșitoare, el a devenit o mașină fără sufletul hrănit cu lucrurile inutile. Pentru Heidegger, ceea ce este mai util este inutilul. Dar acest lucru este dificil de înțeles de omul modern, utilul pentru omul modern este ceea ce poate fi folosit pentru scopuri tehnice, productive. De fapt, utilul esențial este ceea ce îl ajută pe om să revină la sine când ajunge în theoria, ca supremă energeia, fără nici o manipulare, el fiind în repaosul faptului-de-a-lăsa-să-fie prezența însăși.
Omul a devenit om când a dăruit o floare celuilalt, când a sesizat gingașul folos a ceea ce n-are nici un folos, scrie Kakuzo. Utilitatea lucrurilor inutile este utilitatea vieții, a creației, a iubirii, a dorinței, susțin psihoterapeuții Benasayag și Gerard Schmit. Superfluul este totul (Wilde), este necesar (Voltaire).
Cultura inutilă și valoroasă
Cultura nu este constrângătoare, ea pare inutilă, dar este singura posibilitate de a apăra demnitatea umană. Cultura este forța generatoare a inutilului, inutil esențial în a face umanitatea mai umană păstrând memoria a ce înseamnă om și ferind de boala subordonării poftei de câștig a toate din viața omului.
Cultura, educația, literatura și științele umaniste sunt cele care hrănesc lucruri inutile, dar valoroase spiritual, precum democrația, libertatea, dreptatea, critica, toleranța, solidaritatea, binele…Când Socrate a fost întrebat înainte de moarte, la ce-i folosește să învețe o melodie la flaut, el a răspuns: ,,ca să știu melodia înainte să mor’’. Aceasta este singura justificare serioasă a voinței de a cunoaște, comentează Cioran, depășindu-se obsesia insipidă a utilității printr-un exercițiu spiritual.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Nuccio Ordine, Utilitatea inutilului: Manifest, cu un eseu de Abraham Flexner, trad. Vlad Russo, București, Spandugino, 2023, pp. 9-13, 15-19, 25, 33, 54-55, 57, 62-63, 65-66, 76-79, 83-88, 90-92, 94-99, 105-109, 113, 115-117, 121-123, 131-141, 171-173, 175-176, 181, 184-185, 188-189.
