În mai 2024, parcurgeam într-o lungă drumeție culmea principală din Palanca peste Vârfurile Grindușu, Tarcău, până la Cabana Goșman. În iarnă, înainte cu o zi de solstițiul de iarnă, într-o scurtă zi, se poate trece pe o culme secundară din Bolovăniș peste Bolovanul Mic, până la Schitul Tarcău. Deși este iarnă, abia la peste 1000 de metri altitudine apare și zăpada în petice pe culmea domoală. ,,Locul lui Mihai’’ abia iese din culmea Tarcăului, un marcaj cruce albastră abia se zărește, apoi un triunghi albastru o bucată de drum. De pe culme deschiderile spre orizont sunt largi, se văd culmile Tarcăului, Noșcolatul sau Hășmașu. Pe Bolovanu Mic privirile întoarse reparcurg culmea pe care picioarele s-au plimbat. După un mic colind printre copacii de pe spatele Bolovanului Mare, poteca de munte apărând pe hartă la baza Bolovanului Mare este de fapt o albie de pârâu. O reurcare pe Bolovanu Mare, printr-un mic ocol pe un drum de căruță se ajunge într-un forestier pustiu și tăcut. După ce în anterioarele drumeții pe Tarcău mereu au apărut sârguincioșii silvicultori, de data aceasta parcă era altfel. De fapt, nu. Atenție la ,,a corhăni’’. Printr-un anunț trecătorul era avertizat despre corhăneala lucrătorilor: doborârea trunchiurilor de copaci de pe versanții înclinați, de obicei copaci înclinați care stăteau să cadă. Drept verificare: după tăiere, copacii se dădeau de-a dura singuri, căzând pe forestier și după caz, pe cine sau pe ce era pe forestier. Fiind seară, corhăneala se încheiase, dar cine se grăbește spre destinație și ajunge mai devreme poate are o experiență mai puternică. Dacă nu, se poate mulțumi cu un schit, Schitul Tarcău, și el aproape pustiu, fiind populat de circa un călugăr.
scris de Cătălin Spătaru
