Profesorul de istorie Sylvain Gouguenheim a publicat în 2008 cartea ,,Aristotel la Muntele Saint-Michel’’ unde îndrăznea să propună și ipoteza transmiterii directe a culturii antice prin călugării creștini de la Saint-Michel, fără intermedierea culturii arabe. Cartea și ipoteza ei nu au fost discutate, în schimb cartea a fost denunțată printr-o campanie agresivă, autorul fiind târât în fața instanțelor de judecată, el fiind exclus din Centrul Național de Cercetare Științifică. Petiția contra lui Gouguenheim a fost semnată de cadre universitare, de doctoranzi, de asemenea filosoful Roger-Pol Droit a fost atacat fiindcă publicase un articol pozitiv despre carte.
Deputatul Christian Vanneste, licențiat în filosofie, este condamnat de două ori pentru că a declarat: ,,homosexualitatea este inferioară heterosexualității. Dacă ar fi să devină universală, faptul ar fi periculos pentru omenire’’. Declarația a fost socotită de tribunale devalorizatoare, disprețuitoare, contra demnității minorității sexuale, fiind de natură să incite la violență și discriminare, fiind o insultă publică la adresa unui grup cu o anumită orientare sexuală.
Bruno Gollnisch este condamnat în anii 2006-2008 la trei luni închisoare cu suspendare și 55 000 euro amendă pentru că a declarat jurnaliștilor ,,existența camerelor de gazare este treaba istoricilor să o discute…nu neg camerele de gazare, omicidul, dar nu sunt specialist în această chestiune, istoricii trebuie să discute subiectul și cred că discuția lor trebuie să rămână liberă’’. Trei condamnări a primit
Jean-Marie Le Pen pentru declarația: ,,când nu vor mai fi 5, ci 25 de milioane de musulmani în Franța, ei vor fi cei care vor conduce. Iar francezii vor rade zidurile’’. În timp ce, președintele socialist al unei regiuni este exonerat pentru că i-a făcut suboameni pe harkii (algerieni colaboraționiști cu francezii colonialiști, care s-au refugiat în Franța după războiul algerian de independență) sau atacurile din presa de stânga la adresa capitaliștilor și patronilor ca persoane specifice ori îndemnurile la violență ale africanilor și arabilor contra francezilor prin intermediul cântecelor, sunt și ele exonerate. Acestea sunt doar câteva din cazurile din acest început de mileniu, când o nouă cenzură pătrunde prin intermediul legilor în spațiul public, dar și privat, mai mult, în mințile oamenilor cenzorii sesizând în mod magic intențiile din gândurile exprimate de oamenii, care mai cred în existența libertății de exprimare și în putința de a construi argumente nu tocmai în trendul ideologiei, ce se vrea dominantă.
De la legile cenzurii la judecătorii deveniți cenzori: afectarea libertății de exprimare și a cunoașterii științifice
Nemo observă cum legile adoptate în ultimele decenii cenzurează dezbaterile și critica, creând subiecte tabu, ce nu pot fi discutate public.
Legea Pleven condamnă incitarea la ură și discriminare, ura fiind de fapt un sentiment, nu un act cu efecte externe vizibile, ce devine infracțiune greu sau imposibil de dovedit. Această situație l-a depășit pe medievalul Abelard, care făcea distincția dintre crima contra ordinii sociale și păcatul cunoscut doar de Dumnezeu. Legea Pleven pedepsește orice opinie, despre care cu greu poți să demonstrezi că provoacă rău sau că a cauzat ură sau discriminare, este suficientă opinia pentru poliția gândirii. De asemenea, legea Pleven a dat asociațiilor dreptul de a-l acuza pe emițătorul de opinii incitante la ură și discriminare, asociații care acționează ca terți, nu ca persoane private lezate de opiniile respective. Asociații, care nu au obligația să se justifice că ele ar reprezenta în vreun fel opinia unui grup sau unei majorități. Ele sunt doar pentru a-și răspândi credințele și ideologia acuzând și cerând compensații financiare exorbitante cum s-a întâmplat în cazul Gollnisch, doar pentru că oamenii nu le împărtășesc modul ,,adevărat’’ de a gândi și de a se exprima.
Legea Gayssot a apărut după ce autori, precum evreul marxist Garaudy, au contestat cele 6 milioane de victime ale Shoah-ului. A fost un pretext pentru stânga dominantă ca în 1990 să introducă ,,delictul de opinie’’ depășind cu mult cenzura din ultimul secol. Adevărul irefutabil trece dincolo de contestarea crimelor împotriva umanității, cine va contesta crimele împotriva umanității va fi pedepsit. Ne aflăm cu această lege dincolo de știința deschisă revizuirii adevărurilor, avem deja adevăruri incontestabile, și mai rău, cine îndrăznește să le conteste va fi pedepsit de gardienii gândirii adevărate. Cenzura legii Gayssot se apropie de cea din țările comuniste, care cenzura demonstrarea că masacrarea din pădurea Katyn era făcută de naziști, nu de comuniști. Mai rău, dacă această lege apărea imediat după 1945, istoricii ce ar fi contestat crimele împotriva umanității comise de naziști în pădurea Katyn, așa cum susținea propaganda de stânga, ar fi fost pedepsiți. Norocul lor. Noul cod penal din 1993 cu adăugiri până în 2005, plusează inventând defăimarea, insulta și incitarea la discriminarea ,,non-publică’’ a persoanelor din cauza originii, etniei, rasei, sexului, caracteristicilor fizice etc. Prin urmare statul poate intervine și în conversațiile private.
Exact cum spunea Yu Hua, întrebat fiind de cenzura din China de un german: în Germania poți înjura guvernul, dar nu vecinul dacă este gay sau negru ori evreu, în China nu poți înjura guvernul, dar poți înjura vecinii. Cândva statele libere nu se amestecau prin legile lor în conversațiile private, se abțineau să privilegieze indivizii, cu justificarea de a-i proteja prin legi.
Cum spunea un participant la dezbaterea Munk, despre corectitudinea politică, trebuie să ai grijă ce și cu cine vorbește, autocenzura este necesară pentru a evita consecințele negative ale unei exprimări prea libere. O frică de pedeapsa de a fi vorbit incorect politic provocând această autocenzură.
,,Defăimarea non-publică’’ este contradictorie, spune Nemo, pentru că atingerea reputației cuiva este doar publică. Articolul absurd din codul penal fiind rod al voinței fanatice a revoluționarilor ce vor să schimbe mentalitățile, gândirea, viața, precum făceau iacobinii francezi, naziștii sau gărzile roșii maoiste. Uneori chiar politicienii cad pradă acestor articole. Un ministru (Brice Hortefeux) în funcție, înregistrat într-o conversație privată glumeață pe seama arabilor, a produs insultă non-publică la adresa unui grup de persoane pe baza originii lor, fiind amendat cu 750 de euro plus daune de 5588 de euro plus costuri cu anunțuri. Acest ministru îl destituise pe un prefect (Paul de Langlade) pentru că prefectul, văzând dezorganizarea dintr-un loc, a exclamat că: ,,E Africa, aici!’’. Politicienii idioți, chiar de dreapta, păstrând legile făcute de stânga și suportându-le aplicarea.
Legea Taubira din 2001 pedepsește pe oricine contestă comerțul cu sclavi negri, fiind una din ,,legile memoriale’’. Inclusiv comparațiile sunt interzise, pentru că este banalizată sclavia. De asemenea, nu se poate spune că africanii și arabii practicau sclavia pentru că este o insultă sau defăimare publică și non-publică la adresa acestor grupuri. Astfel un istoric, Olivier Petre-Grenouilleau a fost dat în judecată pentru că a scris într-o carte că numeroase culturi au practicat sclavia, până la urmă procesul nu a mai avut loc, argumentele asociației care l-a dat în judecată, fiind socotite fanteziste. Dar legea Taubira funcționează în continuare.
Pentru a proteja de discriminări la angajare și locuințe, legea Halde a instaurat organizarea unei autorități, ce luptă pentru egalitate și contra discriminărilor, având agenți care pot intra în case fără mandat, pot da discreționar amenzi, pot folosi testări împotriva cetățenilor, ceva incredibil pentru o democrație liberală. De asemenea, se plusează în această lege cu amenzi de zeci de mii de euro când ar exista provocarea urii împotriva unei persoane sau unui grup sau cu închisoarea de un an. Orice defăimare sau insultă fiind condamnată. Se sancționează vorbe, nu acte, iar judecătorii aplică legile în funcție de ideologia asimilată. Unii aplică zelos legile cenzurii, alții manifestă antipatie față de ele, susținând că încalcă principiile libertății. Acest aspect observându-se la condamnările celor care nu s-au cenzurat, dar și la anularea hotărârilor unor judecători zeloși. Oricum judecătorii au devenit niște cenzori situați într-o incertitudine juridică, fiindcă legea trebuie să arate ce este permis și ce nu, or, interdicțiile legilor cenzurii sunt imprecise încât trei sferturi din francezi ar putea fi condamnați. Oricum viitorul este promițător: judecătorii pot fi educați cu noile dogme pe care se bazează legile cenzurii.
Dogmele de la baza legilor cenzurii
1. Diversitatea este norma, Franța este doar un tărâm de imigranți, ceva asemănător susținând și Badiou în dezbaterea cu Finkielkraut.
2. Națiunile și culturile sunt depășite, metisajul cultural, rasial, este norma. Acest metisaj este binele, cine susține aparte o civilizație sau o națiune este o ființă rea și periculoasă.
3. Colonizarea a fost doar rea, descendenții criminalilor colonizatori trebuie să se simtă responsabili pentru aceste crime (un fel de tiranie a penitenței, pe care Occidentul vinovat de colonizare trebuie să o îndure, tiranie de care vorbea Pascal Bruckner).
4. Căsătoria și familia nu sunt norme sociale, cine le apără este o ființă rea și dăunătoare.
5. Nu există distincție morală și socială între heterosexualitate și alte tipuri de sexualitate (homo, trans, bi), generalizarea tuturor tipurilor de sexualitate este de dorit, cine susține contrariul este o amenințare la adresa ordinii sociale.
6. Franța colaboraționistă a fost formată doar din oameni de dreapta, Nemo amintind de foști socialiști sau comuniști precum Pierre Laval sau Jacques Doriot care au colaborat, nefiind nimic surprinzător în colaborarea dintre comuniști, socialiști și național-socialiști. Această împăunare a stângii, ca fiind singura luptătoare antifascistă, are ca scop acuzarea de fascism/fascist pentru oricine se opune dogmelor din proiectul stângii de realizare a progresului social.
Prin intermediul sindicatelor formate în majoritate din profesori de stânga, prin lojele masonice cu judecători, această ideologie cu dogmele menționate va fi transmisă prin educație noilor judecători, ce vor realiza actul de justiție într-o societate modernă cu structuri arhaice (dacă vă sună conspiraționistă trimiterea la masonerie, urmăriți serialul Spirala, unde veți vedea o justiție asemănătoare cu cea de la noi, numai că apare încă un factor în coruperea actului de justiție: judecători masoni cu interese comune).
Mirosuri și mirositori
Există o specie recent apărută de mirositori de discriminări, de xenofobi, de emanații și mirosuri grețoase, pe care cei care încalcă subiectele tabu sau cenzura oficială le manifestă, ceva precum sulful, ce alcătuia atmosfera iadului, la care erau damnați ereticii. Acești cenzori exorciști din modernitatea târzie sunt gata să dezvăluie mirosurile abia sesizabile în exprimările prea libere ce încalcă tabuurile din prezent. Pe Fb, cineva a postat un banc cu evrei, iar ,,prietenul de fb’’ numit Petru Clej a sancționat bancul găsind că ,,miroase’’ a ,,antisemitism’’. Și alte persoane au fost deranjate de bancul postat încât persoana care a postat bancul l-a șters. Cam așa funcționează mimesisul din societatea studiată de Girard: ,,preotul’’, observator al exprimării, exorcizând antisemitismul și din glume, a înfierat țapul ispășitor alături de alți mirositori de antisemitism, iar țapul ispășitor s-a căit alăturându-se mulțimii mimetice prin ștergerea postării. Cât despre glumă, ea nu mi s-a părut amuzantă, dar gluma putea fi interpretată și ca o critică a antisemitismului, nu numai ca o critică a evreului pus pe făcut bani prin orice mijloace, așa cum fac și indivizi din alte popoare.
Societatea din prezent cu structuri arhaice
Rene Girard este luat ca model pentru înțelegerea societății contemporane: imitația în turmă și țapii ispășitori. Aceste concepte folosite de Girard în analiza societăților arhaice se pot lesne folosi în prezent. Indivizii se imită asimilând prin frică ideile din convingerile celorlalți, adevărul n-are bază obiectivă, dar este împărtășit de turmă prin mimesis. Mimesis în cazul universitarilor și celor care au semnat petiția împotriva lui Sylvain Gouguenheim, țapul ispășitor care amenința ordinea cunoașterii deja stabilite din ordinea socială: că doar prin arabi s-a moștenit cultura antică. Țapul ispășitor amenință ordinea fiind rasist și atacând arabii. Desigur înțelegem cu Nemo că unii profesori au semnat petiția pentru a păstra șanse de a obține un post sau o avansare, mereu se găsesc motive pentru mimesis. Dacă unii țapi ispășitori, precum Finkielkraut, se pot apăra singuri, alții, precum proprietari sau țărani jefuiți, francezi obișnuiți agresați, care au avut curajul să le aplice etichete incorecte politic agresorilor, au căzut pradă justiției complice și mass-mediei, fiind socotiți rasiști, xenofobi…Acești oameni sunt victimele stângii ortodoxe și regresiunii intelectuale.
Regresiune intelectuală
Această imitare nu poate duce decât la regresiune intelectuală. Subiecte tabu precum imigrația, politica penală, familia, minoritățile sexuale etc., nu se discută, dezbaterile sunt sărăcite, denaturate.
Școala franceză este ,,fabrică de idioți’’ (la noi, la fel), școala este dogmă religioasă a criptoreligiei francmasonilor și socialiștilor care domină educația franceză.
Universitarii fac petiții în loc să citească cartea condamnată, educă după dogmele și legile cenzurii, judecătorii condamnă la fel.
Proprietarii sunt sfătuiți de judecători să nu se opună atacatorilor pentru că le pot provoca un prejudiciu agresorilor și pot fi condamnați. Proprietarii trebuie să accepte jaful și umilința. Ei nu sunt atacați de delincvenți, ci de victime ale nedreptății sociale. De aceea judecătorii eliberează infractori multirecidiviști, tocmai pentru că sunt victimele nedreptății sociale. Acestea sunt efectele educării judecătorilor în această criptoreligie a stângii cu miturile ei, un mit fiind societatea dreaptă unde s-a realizat dreptatea socială ca vârf al progresului social.
Jurnaliștii sunt tot mai puțin calificați și cu tot mai puține cunoștințe generale, repetă doar telegramele și comunicatele oficiale, puțini mai fac anchete personale serioase.
Știința nu contează când se opune dogmelor cenzurii. Astfel nu a contat că istoricii calificați au susținut declarația unui deputat: deportările în masă ale homosexualilor francezi nu au existat. Deputatul în cauză, numit Vanneste, a fost exclus din partid.
Sau ideologia cenzurii sfidează simpla judecată când numește nazist un politician ce susține că: ,,nu toate civilizațiile sunt egale’’.
Putem privi dialectic această opoziție față de regresiunea intelectuală, opoziție pe care o manifestă un Nemo sau un Finkielkraut, și ne vom folosi de această regresiune intelectuală, nu numai a Franței, pentru a nu intra în mimesisul de gândire și de acțiune vrut de cenzura stângii, căutând țapi ispășitori, ce ar sta în calea pro-regresului societății mimetice.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Philippe Nemo, Regresiunea intelectuală a Franței, trad. și pref. de Dan Culcer, Editura Limes, Florești, 2021, pp. 21, 27-51, 63-69, 73-74, 85-86, 91, 93-101
