Privind cu Rene Remond un secol (ne)bun

Ce rămâne dintr-un secol parcă fără de asemănare cu vreun altul de care știm? Un secol ce poate fi redus la trei sferturi din el. Prima schimbare radicală, neconștientizată atunci în 1914,  în care  secolul XIX se sfârșea prin începutul Primului Război Mondial. A doua tăietură în cursul timpului, 1989, o schimbare conștientizată prin prăbușirea regimurilor comuniste.

Câte ceva din ce s-a întâmplat.

De la un miliard de locuitori ai planetei la patru, distanțele s-au micșorat datorită vitezei între oamenii din diferite locuri ale planetei, mondializarea prin unificarea lumii însă doar economic, nu o universalizare a valorilor și a regulilor de conduită. Egalitatea dintre sexe, liberul consimțământ pentru căsătorie, libertatea religioasă nu sunt universale, chiar dacă sunt susținute în Declarația Drepturilor Omului adoptată de ONU. Un secol nebun pe care mulți abia au așteptat să-l vadă terminat, și motive au fost destule.

Războaiele mondiale, regimurile totalitare, dictatorii de la Stalin și Hitler până la Pol Pot, barbaria masacrelor în masă, construirea unei administrații în care oamenii erau torturați și omorâți organizat. Inventarea unor termeni precum Shoah, Gulag sau crimă împotriva umanității nu este întâmplătoare. Genocidul din Rwanda, ura sângeroasă dintre indieni și pakistanezi, dictaturile militare sud-americane, războaiele locale extind orizontul barbariei și sălbăticiei secolului.

Și totuși! Avântul economic din anii ’60 după reconstrucția economică, lupta împotriva epidemiilor prin vaccinări, eliberarea de gravitație prin ieșirea în spațiu, descoperirile științifice, dezvoltarea tehnicii, prelungirea vieții, eliberarea femeilor, îmbunătățirea condițiilor de lucru intră în bilanțul pozitiv al secolului.

Chiar dacă frumusețea artelor sau descoperirile științifice nu pot răscumpăra sălbăticia și barbaria împotriva copiilor, femeilor sau celor lipsiți de apărare, ele trebuie menționate. Nu se pot reține doar evenimentele legate de Hiroshima sau de Cernobîl din descoperirea energiei nucleare. Face parte din bilanțul pozitiv reîntoarcerea democrației după prăbușirea regimurilor militare sud-americane, a dictaturilor iberice și a regimurilor comuniste. Istoria secolului ne erată că mersul ei nu este fatal. Cu sistemele dictatoriale au luptat individualități susținute de biserică (ca în Polonia sau în RDG) reușind să schimbe alături de ceilalți cursul timpului. Istoria nu este dominată doar de aparatul de stat, de forță, de represiune, ci este schimbată și de curaj, convingeri, eroism, credințe religioase, de lupta pentru libertate sau dreptate.

Nu este întâmplător că s-a vorbit de un sfârșit al istoriei în sens hegelian după 1989, lupta pentru libertate și cucerirea ei fiind un factor determinant în prăbușirea regimurilor dictatoriale. De asemenea, o mare cucerire a secolului XX este înființarea unei instanțe judecătorești supranaționale, un tribunal internațional, model fiind tribunalul de la Nürnberg și pentru care intelectuali occidentali au militat din anii ’50, trăind ororile totalitarismului. Tribunalele instituite de Națiunile Unite pentru a judeca purificările etnice din Bosnia sau genocidul din Rwanda, Curtea Europeană de Justiție sunt exemple care se interpun între guverne, greșelile lor și cetățenii nedreptățiți. Însă tribunalele sunt impuse unor popoare mici, nefiind judecate crimele împotriva umanității săvârșite de ruși și ceceni. De asemenea, constituirea unei Curți Penale Internaționale pe baza Tratatului de la Roma este împiedicată de SUA care a exercitat presiuni asupra unor state pentru a nu ratifica tratatul, pentru a-i proteja în special pe militarii americani de a fi judecați. Cazul militarului american scos din țară rapid după ce l-a omorât pe Teo Peter într-un accident și apoi achitat de un tribunal american este un exemplu de ce SUA nu vrea recunoașterea Tribunalului Internațional. Totuși, conform http://www.icc-cpi.int numărul statelor ce recunosc Curtea Penală Internațională a ajuns în prezent la 123, însă mari puteri precum SUA, China sau Rusia nu se numără printre ele.

Conceptul de război preventiv al administrației Bush  cu toate consecințele sale dezastruoase au menținut SUA în afara recunoașterii unei justiții la scară mondială. 11 septembrie 2001 a fost o cezură, o ruptură, încheind paranteza plină de speranțe deschisă după 1989. Dacă secolul (ne)bun nu s-a încheiat în 1989, ci s-a sfârșit plin de speranțe, atunci 11 septembrie 2001 aduce începutul unui alt secol.

Început însoțit de furia naturii umilind omul care credea c-o stăpânește: tsunami-ul din 2004 cu sute de mii de morți și uraganul Katrina(2005) care a dovedit neputința unei mari puteri.

 În noul secol, în care trăim, continuă lupta omului pentru a face istoria sau a fi supus istoriei. Istoria rămâne o narațiune deschisă, imprevizibilă, contingentă ca un rod veritabil al deciziilor luate (și) de oamenii liberi în confruntarea cu spectrul războiului renegat de atâtea ori, dar renăscut în forma (anti)teroristă, în fața amenințării epidemiilor și a catastrofelor naturale, în continuarea luptei pentru democrație (primăvara arabă din 2010), în…