Guvernarea nimănui: despre anarhismul teoretic și practic cu Ruth Kinna împotriva statului-tătucă, cel mai mare tătucă dintre toți tătucii omenirii

Statul-tătucă și anarhiștii

Ar fi existat războaiele nimicitoare fără state? De la imperiile antice până la cele moderne: romani, persani, chinezi, mongoli, spanioli, englezi, germani, japonezi, americani, ruși, milioane de oameni încolonați pentru a-l apăra pe tătuca-stat încarnat în conducători și partide. Ce ar fi în lipsa statului? Anarhie, haos, război…dar statele moderne au produs cele mai nimicitoare războaie din istoria știută. Imperii-Leviathan zdrobind viețile oamenilor, indivizi care nici măcar nu se gândesc, că ar putea trăi în afara ocrotirii statului. Și cum ar putea gândi așa ceva, când istoriile celebrează fondarea statelor, centralizarea lor, îndoctrinând masele cu statul și guvernările din state, ce ocrotesc de haos și organizează pentru ,,binele tuturor’’. Asistăm și în prezent la disputa dintre adepții imperiilor american și rus. O dispută cu producții puțin inteligente când se uită că toate statele și guvernările sunt ticăloase, diferența fiind că unele par/sunt mai ticăloase decât altele. Atât. Oare ar fi apărut armele de distrugere în masă, oare ar fi ajuns omenirea în pragul nimicirii de sine, fără statele ce s-au înarmat prin rivalitățile dintre ele? Dacă cohorte de proști și de idioți cu chip uman nu ar fi crezut în gogonelele propagandistice din fiecare stat? Că statul în care se află e ăla bunu’, iar adversarul este cel rău? Puțin probabil că din anarhia și haosul luptei dintre organizări locale ar fi ieșit bombe atomice plus minunatele invenții distrugătoare și nimicitoare.

Un intelectual, aflat și el sub aripa statului-tătucă, spunea că ar fi fost rău în lipsa statelor, oare așa să fie? Nu prea avem termen de comparație, pentru că istoria este istoria statelor, cu guvernările și mecanismele represive, ce fundamentează statele (poliție, armată, spionaj).

După ’89, erau români liberali îngrijorați că românul nu-i făcut pentru democrația așa-zis liberală, afirmând că românul vrea un tătucă, cum a fost până în decembrie ’89. Se înșelau, oamenii pot adera și la democrația așa-zis liberală, dacă reușesc să înlocuiască un tătucă cu un altul. Și statul cvasi-, pseudo-liberal cu guvernările și conducătorii lor poate fi un tătucă pentru om. Cetățeanul rămâne minor și infantil, alege din variantele impuse de tătuca, în rest se ocupă tătuca de treburile existenței, minorul mai poate face gură și scandal, dar cu autorizație și în limitele tolerate de tătuca. Dacă devii anti-tătuca, împotriva statului, poate ești un anarhist. Dacă te ții de teorii anarhiste, tătuca te poate tolera, dacă treci la practici anarhiste agresive, integritatea fizică a anarhistului poate suferi, fiindcă nu poți contesta  ordinea statului.

Să-l luăm pe Assange, pe care iubitorii preaplecați ai Unchiului Sam l-au calificat ca idiot util al Moscovei. În primul rând, se uită faptul că toți suntem idioții utili pentru guvernări și state, supușii tătucii Sam iluzionându-se că sunt de partea celor mai buni, de fapt, sunt de partea celor care par mai puțin ticăloși decât alți ticăloși. În al doilea rând, când lupți contra unui stat, desigur că statul adversar poate să profite. Acest aspect arată cât de prizonieri suntem în această organizare încât omul este judecat din prisma beneficiilor sau deserviciilor aduse statului. Assange și alții s-au jucat cu secretele parentale ale tătucii Sam, iar Assange a ajuns închis în statul ,,liberal’’ englez (fost imperiu ,,liberal’’) și hăituit așa cum merită un anarhist, ce se ridică contra bunului Leviathan unde ,,oamenii sunt în siguranță’’. Ar fi dezvăluit SUA execuțiile făcute în țările arabe de soldații americani datorită petițiilor inițiate de cetățenii, care voiau adevărul? Întrebarea este o glumă și arată cât de aservită este societatea guvernării în statul așa-zis liberal prin tertipuri juridice de tipul: ,,punem în primejdie viața cuiva dacă arătăm cum soldatul american trage în civili’’, adică îl protejăm pe prostul de soldat pentru că a servit statul ticălos american, ce pare mai puțin ticălos decât cel rus.

Se spune că ,,statul este un rău necesar’’, dar cum știm dacă răul produs de state este mai mare sau mai mic decât lipsa lor? Până acum nu ne putem pronunța. Așa încât, poziția și revolta anarhiștilor împotriva statelor este justificată, mai ales când statele produc rele nenecesare.  

Anarhismul teoretic

O problemă a istoriei și teoretizării anarhismului este că el însuși este lovit de o anarhie de semnificații și de istorii diferite. Deși este un ,,-ism’’ și ar părea că este bine delimitat, anarhismele sunt uneori contradictorii fiindcă pot pune în prim-plan individul cu egoismul lui, ca la Stirner, sau valoarea primă o are comunitatea, grupul, precum în anarhismul comunist al lui Kropotkin sau în anarhismul sindicalist. Bakunin, Stirner și Proudhon apar ca anarhiști teoreticieni de bază, de unde anarhismul individualist și comunist a început să-și scrie istoriile. Însă mereu este refutat statul, respinsă guvernarea în numele lui, construind o rezistență împotriva piramidei în vârful căreia sunt guvernanții. Kropotkin identifica anarhiști și în creștinismul timpuriu sau în budism, în Grecia și China antică.

Dacă un Tolstoi îmbrățișa un creștinism primar, neinstituțional, recomandând celor puternici să-și cedeze privilegiile nemeritate, Bakunin vedea în orice fel de religie și în Dumnezeu o apărare a autorității și ierarhiei, ce pretind acceptare necondiționată și supunere, Bakunin îndemnând la revoltă contra stăpânilor. El vrea ca autoritatea și subordonarea să fie reciproce și voluntare. Bakunin susținătorul ateismului,  ne face atenți la ateii care vor să distrugă autoritatea bisericească pentru a pune în loc altă ierarhie și stăpânire, cuvinte ce aveau să fie profetice pentru comuniștii susținători ai ateismului științific. De fapt, Bakunin avea să se rupă de Marx și adepții lui în cadrul Internaționalei, nefiind de acord cu rolul statului în construirea comunismului.

Lista oprimatorilor și exploatatorilor lui Bakunin este lungă: de la preoți, oameni de stat, soldați, jandarmi, polițiști la finanțiști, economiști, colectori de taxe, avocați, proprietari, capitaliști…Și inventatorii precum Edison ajutând guvernele pentru a extermina semenii, sunt puși de Elisee Reclus pe lista oprimatorilor. Nici școlile aservite guvernărilor nu sunt în afara dominației: Max Stirner critică modelul universal de școlarizare. Școlarii fiind instruiți cu ce este considerat folositor și valoros neavând șansa elitelor de a aborda creativ toate influențele culturale, de a cântări autonom toate influențele sociale. Școlile, ,,închisori mici pentru cei mici’’ (Kropotkin), nu trebuie izolate de societate, ci învățarea trebuie unită cu alte medii precum fermele sau fabricile.

După Paul Goodman, școala pregătește rotițe în marea mașinărie a muncii rentabile, cu oameni prinși într-o rutină din frică și din neputință, neputincioși cărora li se furnizează o spoială subțire de siguranță a vieții.  Știința este o unealtă ideologică în acest sistem pentru că experții sunt însărcinați în a alege bunurile și valorile pentru rotițele din sistem. Progresul, avansul tehnologic și forța economică sunt susținute de această știință a experților devenită ideologie a unui stat care face mai mult rău decât bine prin înregimentare, obligativități complexe, directive, planificări birocratice, programe prestabilite, ce împiedică comportamentul puternic, inteligent al indivizilor, spune Goodman. Anarhiștii vor să creeze membrii activi în comunități, nu membrii productivi pe piața muncii. Dominația poate lua și forma intelectualismului, în care indivizii vor să se impună prin producția lor intelectuală folosind ambițiilor și dorințelor de carieră. Astfel, unii scriitori anarhiști au scris anonim pentru a evita impunerea opiniilor datorită numelui sau poziției lor.

John Zerzan respinge orice sistem simbolic, pe care se bazează cunoașterea din civilizația noastră, ce folosește raționamentul instrumental pentru manipulare și alienare. După Zerzan, omul se poate educa printr-o resălbăticire, printr-o respingere a actualei civilizații cu toate sistemele ei simbolice, regăsind și reasimilând cunoașterea nedomesticită de societate, o cunoaștere ecologică și blândă. Zerzan, considerat un primitivist, respinge orice fel de cunoaștere produsă de domesticirea omului. Anarhiștii au susținut o cultură a non-dominației bazată pe rețele, pe acțiuni de rezistență locale, pe schimbul intercultural, pentru trezirea emancipării.

Chiar dacă Ruth Kinna afirmă în mod repetat că anarhiștii resping ierarhia și sistemele simbolice pe care se bazează acestea, se pare că modul cum construiește propria scriitură despre anarhiști, nu poate evita o ierarhie spirituală: ea face apel la autori recunoscuți de anarhiști  precum Stirner, Bakunin…, ce par să fie ca niște maeștrii ai anarhismului și inaugurând deja o tradiție de gândire anarhistă.

Practica anarhistă

Se confundă, uneori voit, datorită propagandei guvernărilor și ignoranței indivizilor manipulați, termenul de anarhist cu cel de terorist. Un terorist din Sendero Luminoso sau FARC nu este un anarhist pentru că un astfel de terorist vrea să creeze un stat-tătucă marxist-leninist, sau un terorist islamic are o mulțime de tătuci pe care îi ascultă din cer și pe pământ. Dar un anarhist poate fi un terorist, când folosește mijloace violente. Astfel anarhiștii au atentat la viața unor conducători sau au suprimat-o, Alfred Parsons și congresul anarhist din 1881 susținând lupta chiar violentă contra statului tiranic și conducătorilor lui.

Împușcarea muncitorilor care demonstrau pentru ziua de lucru de 8 ore, omorârea anarhiștilor care susțineau drepturile muncitorilor, nu au făcut decât să stimuleze violența anarhiștilor. Charlotte Wilson explica violența anarhistă datorită represiunii, brutalității statului și capitalismului. Louise Michel susținea tiranicidul, fiind practic să tai capul tiraniei, iar Uchiyama Gudō, atentând la viața împăratului japonez, voia să distrugă mitul și simbolul statului japonez.

Istoriile statelor amintesc de Cezar și de Alexandru, împărații cuceritori și masacratori, aproape glorificându-i pentru modelarea visului imperial, dar îi condamnă, inclusiv la uitare, pe anarhiști, precum Sante Caserio ucigașul președintelui Carnot. Caserio a încercat apoi să fugă în Italia unde voia să-i asasineze pe papă și pe rege. A fost judecat 2 zile și ghilotinat.

Dar activismul anarhist nu înseamnă doar violență, dimpotrivă, înseamnă condamnarea ei și mai ales a violenței ,,justificate’’ de guvernări și de state. Bart de Light, pastor, acuză bisericile de complicitate cu puterile imperialiste, ținând predici antimilitariste în timpul Primului Război Mondial, fiind expulzat, închis, exilat. A părăsit biserica după război, a organizat greve generale, închis din nou, este eliberat și înființează un birou internațional antimilitarist și antirăzboi.

Gord Hill este un membru al unei populații indigene din Canada, numită Kwakwaka’wakw, el este în prezent activist în rezistența indigenă, anticolonială, anticapitalistă, împotriva fracționării hidraulice. Ne aducem brusc aminte de acuza directorului SRI/Securității vopsite, George Maior, care era îngrijorat că eco-anarhiștii îi manipulează pe oameni să demonstreze împootriva exploatării de la Roșia Montană. La fel cum un iubitor de înțelepciune ca Andrei Cornea, dar fără înțelepciune, îi vedea manipulați pe țăranii din Pungești în protestele lor împotriva fracturării hidraulice pentru exploatarea gazelor de șist. Manipulați de militanți ecologiști plus religioși, spune filosoful, neavând timp desigur să-i asculte pe proștii de țărani manipulați, dar având timp să scrie că susține guvernul Ponta și implicit bulanele jandarmilor. Să ne aducem aminte cum s-a instaurat zona de securitate specială în Pungești, cum erau bătuți, cum nu erau lăsați țăranii să vorbească pe ulițe de jandarmii executanți de ordine idioate și represive, și putem înțelege de ce oamenii în trecut au apelat la violență împotriva idioților, care conduc țările sau împotriva executanților de ordine idioate îmbrăcați în uniformă. De asemenea, putem înțelege credința în alianța ce conduce statul: guvern-capitalism-forțe de represiune (jandarmi, poliție, servicii de informații, judecătorie, armate).

Individualismul anarhist, uneori practicând acțiuni amorale venind dinspre Stirner și Nietzsche, era criticat de organizaționaliștii anarhiști precum Malatesta și Kropotkin. O societate nu se poate organiza echitabil prin rebeliunea individuală. În timp ce, Parmeggiani, anti-organizaționalist, susținea raidurile asuprea băncilor pentru a întreține activitățile publiciste ale anarhiștilor, subliniind că legiferarea unor legi avea mereu un caracter dominant, codurile morale burgheze trebuind distruse, nu reformate. Desigur că existau anarhiști, care deși declarați amorali, susținători ai iubirii libere, nu erau adepții violenței, precum Emile Armand.

Anarhiștii au susținut dezvoltarea sindicatului ca mijloc de luptă, însă unii anarhiști doar colaborau cu sindicatele în acțiunile de insurecție, în greve și sabotaje. Anarhiștii evoluționiști, urmându-l pe Proudhon, credeau în schimbarea treptată prin activități non-violente, în timp ce revoluționarii anarhiști credeau în schimbarea prin violență.

Un anarhist precum Benjamin Tucker era evoluționist prin creșterea independenței individului, prin dezagregarea societății, el fiind un anarhist individualist, ce privea comunismul anarhist cu suspiciune. Sindicate și comuniști anarhiști voiau o schimbare bruscă prin revoluție violentă, dar alte organizații erau evoluționiste crezând într-o schimbare graduală. Așa cum, indivizi anarhiști, care atentau la viața conducătorilor, se socoteau revoluționari, iar cei care nu practicau violența se socoteau evoluționiști. Revoluția bolșevică avea să pună problema schimbării prin violență, însă anarhiștii, o parte din ei, au continuat să se asocieze cu comuniștii și mai târziu în Războiul Civil din Spania, fiind marginalizați de comuniști, ca și în Revoluția Bolșevică. Această asociere cu comunismul nu a fost decât dăunătoare pentru anarhism, privind retrospectiv.

Oricum excesele luptătorilor anarhiști, încercările și eșecurile pentru scurt timp de a fonda comunități anarhice în Spania, au fost momente importante în istoria anarhică a anarhismului. Istoria anarhică a anarhismului continuă, chiar și prin comunități neînsemnate, dar care par exotice pentru miliardele de indivizi învățați să existe sub poala ocrotitoare a statului-tătucă. Uneori tătuca-stat, precum cel danez, poate permite, de voie, de nevoie, o comunitate anarhistă, precum cea din Copenhaga, numită Christiania. Poate viitorul va fi realizat de mai mulți oameni independenți decât până în prezentul realizat de infantili crescuți sub pulpana statului-tătucă.

scris de Cătălin Spătaru  

Sursă:

Ruth Kinna, Guvernarea nimănui: anarhismul în teorie și practică, trad. (probabil anarhist, ce nu a vrut să-și declare numele, brava la el/ea), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2019, pp. 42, 44, 48, 60-65, 69, 75-76, 79-80, 82, 86-87, 89-90, 92-94, 97-107, 111, 256-257, 260.

surse imagini: proprie, libris.ro

Lasă un răspuns

This Post Has One Comment