Am fost „În clasă” la orele lui François Bégaudeau!

 Mă aflu de doisprezece ani în învățământul românesc, dar nu în poziția de profesor, ci în cea de elev. Ca și majoritatea copiilor, am considerat că școala reprezintă un loc plictisitor, o instituție menită să te învețe că „nu ai nici o șansă-n viață dacă nu urmezi sistemul impus” și un mod de tortură pentru creierele mai puțin active. Credeam că pot învăța singur ceea ce îmi doresc și că o foarte mare parte din materia studiată la clasă îmi va rămâne nefolositoare până la finalul propriei vieți. Nu am renunțat nici în prezent la aceste idei, dat fiind faptul că modul în care decurg anumite ore mă face să mă întreb următorul lucru: Oare din acest punct pornește cunoașterea sau iau parte la o programă prost structurată? Mi-am zis că peste tot în lumea civilizată există probleme în învățământ, dar cele mai grave se regăsesc în România. Această credință mi-a fost spulberată în momentul în care am început să citesc cartea intitulată „În clasă”, scrisă de către François Bégaudeau.

 Am avut plăcerea de a intra în mintea profesorului François, ceea ce mi-a adus, în mod direct, posibilitatea observării modului de desfășurare a orelor de franceză în cadrul unei clase de a VII-a. Totodată, am vizitat cancelaria și am aflat cum anume se comportă profesorii și care sunt subiectele pe care aceștia le discută în afara orelor de curs. Nimic spectaculos din această perspectivă. Într-adevăr, m-am convins că viața de profesor poate deveni monotonă, dar asta până-n punctul în care întâlnești elevi a căror ignoranță te poate duce în punctul în care nu vei mai avea șansa de a mai cunoaște vreodată acea stare. Pot să definesc a VII-a A ca pe un amalgam de nații și de personalități, ale căror idei și dorințe contradictorii dau naștere unui „război civil” purtat pe frontul clasei.

  Catedra preluată de François s-a bucurat de un profesor care nu a renunțat în a le preda elevilor materia sa, nici în momentele în care aceștia i-au pus nervii la încercare sau l-au făcut să își piardă răbdarea. M-am bucurat să întâlnesc astfel de cadre didactice și în drumul meu actual prin învățământ. Convingerea față de obiectivul lor m-a făcut să apreciez dorința acestora de a încerca să influențeze tinerele minți spre lucruri mai bune sau productive. Cu toate acestea, am întâlnit și profesori a căror plăcere constă în a „face rău” sau care cedează rapid în fața unor copii needucați. Dar ce se întâmplă în momentul în care dezinteresul și ignoranța își fac apariția în viața unui profesor? Intervine sentimentul de disperare sau se creează un scut de protecție, construit din strictețe? M-am convins că răspunsurile depind de personalitatea fiecărei persoane și că nu pot judeca pe nimeni, indiferent de alegerile făcute din acest punct de vedere.

 Totuși, fiecare alegere va influența ora de curs a respectivului profesor, atât în bine, cât și în rău…sau poate doar în rău. Profesorul François aplică pedepse bazate pe una dintre cea mai mare temere a elevilor: „Sper să nu mă întrebe pe mine, fiindcă nu știu nimic.” – dar cum se va desfășura evenimentul respectiv dacă elevului nu îi pasă de aceste detalii, iar notele reprezintă doar cerneala irosită dintr-un stilou? Chiar dacă în anumite cazuri notele nu reflectă adevăratele cunoștințe pe care un copil le deține, ele pot avea un impact mare asupra viitorului său. Dar și așa, o parte dintre elevi tratează subiectul respectiv cu nesimțire și lipsă de respect. Am apreciat modul în care autorul îi „chinuie” pe copii, punându-i să își ceară scuze, oral sau în scris, după o abatere disciplinară. Tind să cred că scuzele reprezintă un lucru greu de imaginat pentru anumite persoane, mai ales dacă ele sunt nevoite să le rostească. Ceea ce m-a surprins, într-un mod plăcut, au fost deciziile de exmatriculare, luate pe baza comportamentului din cadrul institului de învățământ. Sunt de părere că astfel de decizii pot fi luate mult mai des și în România. Sau poate că sunt luate și nu sunt eu conștient de existența lor? În fine.

 Pe parcursul memoriilor redate în carte, am observat și paralela realizată între elevii din clasă și profesorii din cancelarie. Dacă majoritatea elevilor tratau cu indiferență și superficialitate orele de curs, o parte din cadrele didactice aveau același tratament față de ședințele pe care le organiza directorul școlii. Pe lângă aceste lucruri, am apreciat gândurile sincere ale autorului față de evenimentele ce se petreceau în institutul de învățământ francez în care preda, indiferent de gravitatea acestora. (Există și o ecranizare a acestei cărți, unde actorii sunt chiar persoanele care au trăit experiența respectivă. Pozele de mai sus fac parte din acest film, pe care nu l-am văzut încă. Totuși, această producție video a câștigat Palme d’Or în anul 2008, ceea ce mă facă să cred că merită să fie vizionată.)

 Așadar, m-am convins cum stă treaba cu învățământul. Ar fi fost mult mai ușor dacă toată lumea s-ar fi bucurat de șanse egale, indiferent de studiile efectuate în anii tinereții, nu? Mulți încă visează la o astfel de oportunitate, atât de puțin întâlnită în lumea din prezent. Păcat că nu vor avea șansa bucuriei de pe urma acestui vis…prea curând. Acestea fiind spuse, aștept cu nerăbdare să trăiesc experiența facultății. Sper ca acolo să întâlnesc studenți mult mai preocupați de cunoaștere decât de sex și distracție. Însă, până atunci, trebuie să mă pregătesc pentru ceea ce îmi rezervă următoarele zile din clasa a XII-a…

Articol realizat de Radu Mihai.

Surse foto: theguardian.com

bestylepics.net

en.wikipedia.org