Pierdut în imensitate

Pierdut în imensitate

Tu spui că nu mai găseşti sfârşitul?
Atâta timp cât ai căutat nemurire!
Să nu-ţi fie ruşine, cu al 3 lea ochi deschis mă îndrept spre oraşul nemuritorilor,
Eu caut nemurire.
Atât de lacom sunt, mă îndrept cu paşii grei sfidând atâţia zei,
Încălcând legile naturii mă îndrept spre apus,
Ultimul peisaj văzut de Iisus.
Cu cât mă îndrept mai aproape îmi simt paşii mai grei,
Bucăţi din corpul meu se despart ca de rămas bun .
Mă apropii de un rău şi mă uit în el şi mă întreb,
„Ce a mai rămas din tine?”
Călcând pe nisip amestecat cu propriul sânge ,
Păşind pe durere, devenind imun.
Încerc să mă apropii, vreau să mă transpun!
Cu propria gândire ce începe să se înceţoşeze mă gândesc,
Să fiu lacom ca şi contrabandiştii din Est?
Să încerc să mă apropii de imposibil?
De ce mai încerc?
Să fiu superior pentru a fi călcat în picioare!
Să rămân în viaţă pentru a vedea cum lumea moare?
Muritor ce sunt calc pe nisipul fin
Mă înghite, mă zbat precum un sfin
Aici mor, mi-am zis, căutând nemurirea
Ochii sorbind lumina, imediat pierzându-mi firea
În zgomote de daouli si miros de furnici coapte mă trezesc, în retină arzând lumina
Mergând ca pe cărbuni încinşi, mare mi se arată
O casă ciudată, cu o alură aristocrată
După tot ce am umblat, după tot ce am căutat?
Biserica tuturor zeităţilor, un amalgam de arhitecturi.
Locuitorii toţi la pământ, unii încă respirând pe alocuri
Soarele atinge Haosul , lumea se rupe-n două
Se aud din depărtare ultimele strigăte cum pier
Aici a început sfârşitul şi aici piere sfârşitul etern.

Idee din povestea „Nemuritorul”, scrisă de Jorge Luis Borges.
Sursă poză: Deviantart.com