Iubirea metafizică: urme și întrebări la Jaspers

  ‚‚De-aș grăi în limbile oamenilor, dar dacă n’am iubire făcutu-m’am aramă sunătoare și chimval zăngănitor. …și de-aș cunoaște toate tainele și toată știința și de-aș avea credința toată… dar dacă n-am iubire nimic nu sunt. Și toate averile mele de le-aș împărți și trupul meu de mi l-aș da să ardă, dar dacă n’am iubire, nimic nu-mi folosește’’(Biblia, trad. Bartolomeu Valeriu Anania, 1 Co, 13, 1-3, ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2009).

 Cu aceste rânduri, din cunoscutul imn dedicat iubirii al apostolului Pavel, începe expunerea Jaspers despre iubire la o televiziune germană din anii ’60, unde fusese invitat să țină prelegeri cu teme la alegerea lui. Și continuă comentând:

 ‚‚De neuitat sunt aceste cuvinte. Rezonăm cu ele. În iubirea noastră suntem cu adevărat. Tot ceea ce are în noi greutate este la origine iubire.

 Dar noi știm ce ar fi iubirea? Sensul cuvântului este multiplu’’(p.145)

 Deși se declara un pic dezamăgit de apostol interpretându-i iubirea ca una binevoitoare, răbdătoare, imnul spunând mai mult ce nu face iubirea, îl urmează pe Pavel când susține că iubirea este mai mare decât credința(îndoielnică) sau speranța(eșuând la granițele lumii):

 ‚‚Singură iubirea poartă existența noastră. În iubirea noastră aflăm singura certitudine ce ne împlinește și ne mulțumește. Iubirea îndeosebi se mistuie pentru deplinul adevăr. Ea nu vrea să fie întunecată de nici un conținut al credinței și prin nici o speranță într-o altă lume’’(p.146).

 ‚‚Iubirea nu încetează niciodată’’, spune apostolul Pavel, iar Jaspers vede aici un cifru minunat și simplu, ce deschide spre eternitate, căci iubirea dintre oameni poate fi și eternă, dar nu ca o așteptare a unei apariții pe mai târziu, ci o eternitate în prezent, un etern prezent chiar și în așteptările legate de viitor, dar pe care nu-l sesizăm.

 Deschiderea spre etern este ocazia de a aminti de o iubire, printre altele, o iubire pe care n-o prea știm căci trimite la acea origine întunecată a ei. Ea îl surprinde pe om, parcă vine de altundeva, este de neînțeles ca realitate empirică, deci contestabilă, nimeni nu poate ști dacă ea este prezentă, aici și acum, între doi oameni. Ea este numită iubire metafizică. Ea lovește în timp ca un fulger nevăzut, dezvăluind dintru eternitate ce era prezent, cu aceeași forță în tinerețe sau la bătrânețe, într-un prezent pătrunzător, în care este conștientizată eternitatea. Cum?

 În ‚‚adevărul întâlnirii acelora, ce se recunosc unul față de celălalt ca aparținându-și dintotdeauna, prin iubirea lor istoric singulară, ce este cea dintâi, și în același timp, cea din urmă. Ei sunt siguri de aceasta și totuși n-o știu. Ei se găsesc în libertatea lor desăvârșită, legați în mod absolut, pentru că ei se recunosc reciproc ca fiind dintr-o origine imemorială’’.(p.149)

 Iubirea metafizică, poate nedumeri, mai ales plecând de la nume, însă întregurile sferice tăiate de zei în două jumătăți, din mitul povestit în Banchetul lui Platon, jumătăți ce se caută în lume pentru a se reîntregi, pentru a face întregul din vremuri imemoriale, poate arunca o lumină asupra iubirii metafizice. Sau comunul, dar singularul ‚‚te iubesc dintotdeauna’’…

 Iubirea metafizică nu este ‚‚Iubirea’’. Ea se distinge de iubirea pasională astfel:

 ‚‚Pasiunea erotică și iubirea metafizică se aprind amândouă în tinerețe, amândouă sunt gata pentru orice jertfă, dăruindu-se unicului. Însă în pasiune stă fantezista conștiință îmbătată de eternitate, în iubire stă voința unei durabilități în timp. Pasiunea este legată de trăirea ce vine și pleacă. Iubirea are sensul adânc al lui ‚‚pentru totdeauna’’ și ‚‚din totdeauna’’. Ea vine odată în viață și nu se repetă. Pasiunea este oarbă în partea ei esențială, iubirea este ageră întrutotul’’(p. 150).

 Însă nu ne iluzionăm că am delimitat clar iubirea metafizică, rămânând întrebări fără răspuns precum:

 ‚‚Poate să fie certitudinea iubirii metafizice rătăcirea unei pasiuni?

 Poate un partener lipsit de credință să distrugă originea iubirii, pe care îndrăgostitul credincios o vede acum irosită în el?

 Poate în ciuda experienței eșecului erotic, acum să aibă loc prima dată întâlnirea îndrăgostiților, ce din origine își aparțin unul celuilalt, ce se recunosc și parcurgându-și rătăcirile retrospectiv, le preiau și le suprimă?

 Poate un îndrăgostit să născocească o iubire metafizică și celălalt alături de el să o ia drept realitate, până la a trăda această invenție, să o demaște astfel și totuși acum, adâncindu-se, să fie  prins însă de ea, în sciziunea dintre fantasticul născocit și realitatea lipsită de credință?’’(pp.150-151)

 Întâlnirea partenerului etern este destinală deși întâmplătoare, întâmplarea este de neînlocuit, totuși: ‚‚Există oameni, ce rămân singuri, pentru că ei nu au parte de acea <<întâmplare>> a partenerilor eterni, care însă se împotrivesc să se mulțumească cu un om mai puțin însemnat?’’(p. 151)

 Dacă îndrăgostitul se spune că e orb și orbit de iubirea lui, Jaspers vorbește de îndrăgostitul orbit de lume, de lumea obișnuită, de conformism, nemaiputând să trăiască iubirea metafizică prin întâlnirea iubirii dintotdeauna și pentru totdeauna.

 ‚‚Iubirea metafizică se aprinde în fața frumuseții apariției trupești, deja desăvârșită în tinerețe, dar totuși ca realizare în timp este mai întâi la început’’(p. 152), și poate pieri într-o viață trăită inautentic. Dacă nu se pierde, ea parcurge ‚‚drumul prin vârstele vieții. Frumusețea vitală a vieții dispare de acum încolo. Însă în fenomenul autentic înfăptuit existențial stă frumusețea vârstei înaintate, mai mult ca în tinerețe, acum doar amintire. Este valabilă spusa lui Kierkegaard: femeia devine cu anii mai frumoasă, însă doar îndrăgostitul o vede’’.(p. 152)

 Într-o iubire desăvârșită s-ar uni momentele ei: dorința sexuală, jocul erotic, pasiunea, iubirea metafizică, căsătoria sau învoiala legală. Dar Jaspers se îndoiește de o iubire desăvârșită. Mai degrabă momentele iubirii nu se unesc, ci stau în luptă. Posibilitatea rămâne:

 ‚‚Deoarece însă omul ca ființă cu intelect orientat spre senzorial nu este capabil de iubirea desăvârșită, tot neputând mereu să se înțeleagă pe sine în iubirea sa, se lasă rănit și devine slab, atunci mai are nevoie în iubirea lui și de controlul … conștiinței morale. Cine cu nădejde este capabil  să trăiască dintr-o iubire ageră, i-ar fi valabilă spusa lui Augustin: iubește și fă ce vrei(dilige et fac quod vis)’’(p. 156). Iubirea ageră, perspicace, ce prin căutarea adevărului nu se lasă orbită de ordinea aparentă și de iluziile lumii, este iubirea metafizică din care omul poate trăi fără controlul conștiinței morale, control la care apelăm din ignoranță, confuzie și slăbiciune. Dar controlul(moral) este necesar fiind supuși autoiluzionării și amăgirii, dar și din cauza faptului că nu știm ce este iubirea. Orice viață morală nu este de dus, de suportat fără iubire. Iubirea nu poate avea o instanță de judecată deasupra ei, iar conștiința morală nu o poate judeca decât animată de iubire. Iubirea nu poate fi judecată decât prin ea. Poate iubirea metafizică să fie judecată în absența ei?

 A judecat-o Jaspers în lipsa ei?

 În 1945, așteptând inevitabila internare într-un lagăr, fiindcă soția sa Gertrude era evreică, aveau amândoi pregătite capsulele cu cianură, căci erau sexagenari iar lagărul avea să-i despartă și să-i distrugă…

Sursă: Karl Jaspers, Kleine Schule des philosophischen Denkens, Piper, Muenchen, 1974

surse foto:

pinterest.com

amazon.com

codaworx.com

taikoolisanlitun.com

artgalleryma.com

shameet.wordpress.com

articol de Cătălin Spătaru