Seneca – „Despre mânie” („De ira”)

Articol realizat de Radu Mihai.

 Câte crime și războaie au fost alimentate de puterea mâniei? Câte cetăți au ars, câte pământuri au fost distruse, câți oameni au murit din cauza pornirilor nevrotice ale conducătorilor unor popoare sau pur și simplu ale celor aflați pe treapta înaltă a ierarhiei sociale? Dar vremurile acelea au trecut, vom spune, iar ierarhia socială este construită diferit în lumea actuală. Este adevărat faptul că manifestarea acestor evenimente s-a diminuat considerabil în comparație cu informațiile provenite din istorie, însă diminuarea nu reprezintă dispariția totală a acestora – nu este îndeajuns să tai crengile uscate ale unui copac, dacă acesta este bolnav de la rădăcini. Mânia este o stare pe care o cunoaștem cu toții și, privind stilul de viață al societăților „civilizate” din prezent, pot să afirm faptul că diminuarea menționată anterior este valabilă doar în contextul lipsei manifestării unor acte regretabile, însă nu și asupra felului în care lăsăm această stare să ne afecteze rațiunea (Atenție, vorbesc despre diminuarea manifestărilor, nu despre dispariția lor!). Dar cui datorăm această cenzurare a pornirilor noastre actuale? Poate legilor, care nu ne permit să ne exteriorizăm așa cum dorim, poate dorinței de păstrare a imaginii de sine pozitive (sau a unei imagini pozitive în fața societății), a super-ego-ului (ar spune un psihanalist) – pentru a rezuma toate posibilitățile factoriale care ne înconjoară – dar acestea existau și în trecut, sigur, însă contextul este diferit. Să ne întoarcem acum două mii de ani, în timpul dominației Imperiului Roman asupra Europei, când Marcus Annaeus Novatus (Iunius Gallio, nume folosit în urma adoptării de către oratorul Lucius Iunius Gallio) îi cere fratelui său, Lucius Annaeus Seneca, să-l ajute să scape de mânie. Astfel, Seneca întocmește lucrarea „Despre mânie” („De ira”), în contextul căreia tratează problematica acestui concept.

 Incipitul cărții este marcat de definirea mâniei ca și concept și de încercarea de poziționare a acesteia în cadrul vieții umane. Deși menționează existența mâniei și în viața animalelor, Seneca afirmă o diferență între starea umană și cea animală, puntea de trecere fiind marcată de rațiune. Astfel, el susține că mânia, „deși este inamica rațiunii, nu apare nicăieri decât acolo unde este loc pentru rațiune” (pag.22), definind mânia animală ca un impuls al instinctelor, care nu caută să rănească, să pedepsească ori să producă suferință în mod direct, chiar dacă acest lucru se întâmplă, în timp ce mânia umană „este dorința de a răspunde la o suferință” (pag. 21) (concluzia lui Seneca asupra definiției date de Aristotel mâniei). Tot pe baza unei afirmații realizate de Aristotel, – cum că mânia este necesară omului și poate chiar fi benefică dacă este folosită precum un soldat și nu un comandant – Seneca își continuă lucrarea și menționează dezacordul cu privire la concluzia filosofului grec, susținând că mânia nu îi este de folos rațiunii, întrucât, odată lăsată să se manifeste, puterea sa va crește și va îngreuna (până va anula) posibilitatea folosirii rațiunii. Seneca plasează mânia în afara naturii umane, într-un context extrinsec prin intermediul căruia permitem acestei forțe să pună stăpânire pe noi. Ipoteza este sugerată pe baza propriei sale teze în cadrul căreia susține că doar ceea ce este rațional este natural în manifestarea activităților umane: „Aristotel spune că unele porniri de patimă, dacă sunt bine folosite, servesc drept arme. Acest lucru nu ar fi adevărat, dacă ar putea fi luate și încredințate, ca niște echipamente de război, bunului plac al celui care le poartă. Aceste arme luptă singure, nu așteaptă mâna unui om – posedă, nu sunt posedate.” (pag. 54).

 În cea de-a doua parte a lucrării , Seneca întocmește o relatare a societății din perioada respectivă, evidențiind lupta de interese ca fiind unul dintre factorii care pornesc declanșarea mâniei: „între indivizii ăștia, pe care îi vezi îmbrăcați în togă, nu există nici un fel de pace: unul este împins să îl ducă pe celălalt la pierzanie din simplu interes, nimeni nu are un câștig decât de pe urma nedreptății făcute celuilalt; urăsc un individ prosper, îl disprețuiesc pe cel care nu e prosper; îi suportă cu greu pe cei superiori, cei inferiori sunt ei înșiși greu de suportat; (…). (pag 80). Astfel, după ce în prima parte asistăm la o încercare de explicare a stării de mânie și a locului acesteia în viața umană, filosoful roman își continuă lucrarea prin poziționarea exactă a mâniei în cadrul societății, urmând expunerea unei învățături fundamentale în cadrul tradiției filosofiei stoice: oamenii se enervează fiindcă se folosesc de idei greșite despre viață (într-un astfel de context, trebuie menționată afirmația lui Epictet, prin care filosoful susține că suferința noastră nu este produsă de evenimentele din propriile vieți, ci de ceea ce gândim noi despre aceste evenimente.). În continuare, Seneca îi explică fratelui său cum trebuie tratată mânia și face apel la cea mai de preț armă a omului, rațiunea. Filosoful roman propune două remedii asupra mâniei: primul presupune împiedicarea apariției acesteia prin puterea gândirii – mai precis, autorul propune un exercițiu de autocontrol bazat pe cunoașterea asupra a ceea ce a produs mânia în trecut și a ceea ce este capabilă să producă oricând este lăsată să se manifeste. Cel de-al doilea remediu presupune diminuarea stării de mânie în contextul în care aceasta și-a început deja manifestarea. O posibilă soluție este aceea de a privi în oglindă asupra propriului corp și de a realiza răul pe care îl lăsăm să se abată asupra noastră prin aspectul „bolnav” al corpului.

 Seneca susține importanța și beneficiul unui sistem educațional care să educe în mod sănătos mintea copiilor și prin intermediul căruia „să ne dăm străduința să nu hrănim în ei mânia sau să zdrobim însușirile înnăscute.” (pag. 107). Totodată, autorul propune o „judecată corectă” asupra tuturor lucrurilor din jurul nostru, începând cu natura înconjurătoare – idee, de asemenea, fundamentală în filosofia stoică: omul trebuie să învețe să trăiască în conformitate cu natura; așadar, omul trebuie să învețe că natura are propriile sale legi, la fel cum și el își are propriul său loc în univers. – și terminând cu semenii noștri. Astfel, filosoful roman propune recunoașterea naturii umane și a tuturor greșelilor pe care le producem în viața noastră de zi cu zi, ca bază asupra formării unui zid de protecție împotriva mâniei, realizând că lucrurile care ne enervează la cei din jurul nostru sunt lucruri pe care și noi le realizăm, însă nu le recunoaștem. El încadrează mânia în secțiunea viciilor și o consideră ca fiind cea mai puternică dintre acestea: „învinge iubirea cea mai arzătoare; prin urmare, oamenii au străpuns corpurile pe care le-au iubit și s-au întins în brațele celor pe care îi uciseseră; mânia a călcat în picioare chiar și lăcomia – viciul cel mai grosolan și mai încăpățânat – după ce și-a risipit bogățiile și și-a dat foc la casă și la toate bunurile adunate. (…) Nu există patimă în care mânia să nu domine.” (pag. 144).

  În cea de-a treia parte a lucrării, Seneca evidențiază dezastrele pe care le-a produs mânia pe parcursul timpului, oferind exemple concrete din contextul acesteia, nu înainte de asemăna un spirit înțelept cu un element solid, asupra căruia sulițele nu au nici o putere (sulițele reprezentând mânia), căci odată ce l-au atins, ele nu răzbesc, ci sar înapoi. Un alt exemplu a virtuții pe care Seneca o consideră necesară în lupta cu mânia îl constituie o poveste legată de Socrate, care, lovit fiind cu pumnul de către un alt cetățean, răspunde cu „este neplăcut că oamenii nu știu când ar trebui să iasă din casă cu coiful.” (pag. 174). Revenind totuși la ceea ce a reușit mânia să producă, Seneca oferă exemplul lui Lucius Sulla, care a poruncit ca lui Marcus Marius „să i se rupă picioarele, să i se scoată ochii, să i se taie limba, mâinile, și, ca și cum l-ar fi ucis de atâtea ori de câte îl rănea;” (pag. 189) sau exemplul lui Cambise, care, înfuriat pe răspunsul etiopienilor asupra libertății lor, a pornit o expediție împotriva lor, „fără proviziile necesare, fără a cerceta drumurile, târa prin locuri neumblate, prin zone aride o întreagă mulțime de oameni de folos în război” (pag 193), încheiată prin forme de canibalism și distrugerea unei puteri armate.

 Totodată, Seneca scoate în evidență importanța acceptării firii umane și a ceea ce ne este dat să trăim în cadrul unei societăți, menționând importanța conștientizării modului obiectiv în care evenimentele se petrec în viețile noastre, dar și a acceptării dualității (bine/rău) care le guvernează. Deși insistă pe cunoașterea locului uman în natură (după cum am menționat anterior – referitor la cum ne afectează lucrurile din viața noastră prin procesul propriei percepții), el susține următoarea afirmație: „Pentru asta ai urechi, ca să primească nu doar sunete melodioase și ușoare, scoase cu gingășie și armonioase: se cuvine să auzi și râsul și plânsul, și mângâieri și certuri, și vești îmbucurătoare și vești supărătoare, și glasuri de oameni și răgete și urlete de animale.” (pag. 225).

 În final, vă invit să citiți și „Scrisorile lui Seneca – Prima parte”.