Aristotel despre: plăcere, fericire, viața contemplativă, elevată, divină și autarhia filosofului fericit în Etica Nicomahică – cartea VII, capitolele 10-14 și X, cartea ultimă

Dacă oamenii ajung vicioși și nestăpâniți din cauza plăcerii, nu este ea rea?

 Unii susțin că plăcerea nu este bună, alții că majoritatea plăcerilor sunt rele, iar alții că plăcerea este bună, dar nu-i binele suprem, În schimb Eudoxos susține că plăcerea este binele suprem fiindcă toate ființele caută plăcerea. Argumentând a contrario susține că toate ființele evită durerea, încât face plăcerea dezirabilă în sine. Ce este demn de dorit în sine este ceva pe care nu-l vrei pentru altceva căci nimeni nu se întreabă de ce dorește plăcerea. Plăcerea adăugată dreptății sau curajului, le face mai demne de dorit(1152b, 1172a,b).

Pare să fie cum susține Eudoxos?

 Platon respinge plăcerea ca bine suprem, alăturând-o înțelepciunii într-o viață mixtă superioară celei dedicate doar plăcerii. Argumentul a contrario poate fi respins căci un rău poate fi opus altui rău, nu neapărat unui bine sau unei plăceri, așa cum alegem o durere în dauna alteia după împrejurări. Și totuși oamenii tind să evite durerea și să aleagă plăcerea(1172b, 1173a).

Și cum este atunci plăcerea?

 Plăcerea este bună pentru că plăcerile, ce decurg din contemplație sau actul studiului, ne fac să contemplăm și să studiem mai mult. Fiecare dispoziție habituală ce se desfășoară neîmpiedicată, fiind o activitate demn de dorit, ea este și plăcută. Binele suprem poate fi o plăcere, deși multe plăceri sunt rele. Dar viața desăvârșită, activitatea perfectă nu este stânjenită în desfășurarea ei, iar omul fericit are nevoie de bunuri ale corpului, de bunuri exterioare, de bunuri datorate hazardului, pentru ca activitățile lui să nu fie stânjenite și să fie plăcute. Pe bună dreptate, oamenii asociază plăcerea unei vieți fericite, căci dacă activitatea omului virtuos și fericit nu are legătură cu plăcerea, atunci fericirea n-ar fi plăcută(1153a,b; 1154a).

Deci virtutea este legată de plăcere?

 Nu neapărat. Omul virtuos ar alege cunoașterea, memoria, posesiunea virtuților chiar dacă nu i-ar produce plăcere. Lingușirea poate fi plăcută, dar nu este bună. Există așadar specii de plăceri, ce nu pot fi dorite căci plăcerea nu este întru totul binele(1174a).

Oare plăcerile par toate să fie asemenea?

 Da, dar diferențele apar fiindcă unii oameni ajung la excese și de obicei la cele ce țin de plăcerile senzoriale. Din cauza intensității lor, plăcerile senzoriale sunt mai căutate. Apoi unii știu doar de plăcerile senzoriale și nu de altele. Dar atât timp cât nu sunt dăunătoare, ele nu sunt mai puțin bune decât altele(1154a,b).

Există o plăcere superioară?

 Plăcerea cea mai înaltă este cea dată de activitatea care atinge culmile perfecțiunii. Plăcerea este strâns legată de viață pentru că ea perfecționează viața: muzicianul are cea mai mare plăcere când melodia lui se apropie de perfecțiune. În schimb neplăcerile distrug activitățile, de exemplu cineva, căruia îi este greu să citească sau să socotească, nu citește și nu socotește pentru că-i provoacă neplăcere((1175a,b).

Schimbarea este cea care face diferența între plăceri?

 Suntem mereu sub tensiunea dorințelor, plăcerea mereu alungă neplăcerea, iar plăcerile ce nu sunt însoțite de neplăceri, nu ajung la exces, precum plăcerea dată de contemplație.

Divinitatea contemplă, deci se bucură de plăcere?

 Doar divinitatea se bucură de o singură și unică plăcere neînsoțită de neplăcere, de dorința înlăturării neplăcerii. Această plăcere este contemplarea(1154b, notele 145, 148 la cartea VII).

Altă diferență?

 Plăcerea imorală produsă de o activitate vicioasă față de plăcerea morală produsă de o activitate virtuoasă, ce însoțește și duce la desăvârșirea unei activități, căci această din urmă plăcere este plăcerea proprie omului, așa cum animalele au plăceri proprii speciei lor(1176a, 1175b).

Am vorbit atât despre plăcere, virtute sau prietenie, nu mai este și altceva important în afara lor?

 Fericirea. Ea este demnă de dorit în sine, ca și actele de virtute.

Mie-mi plac jocurile, îmi place divertismentul, oare ele nu ne fac fericiți?

 Mulți le doresc ca niște scopuri în sine, chiar tiranii își petrec timpul jucându-se pentru a atrage mulțimile, ce cred că divertismentul ar aduce fericirea. Este absurd ca scopul suprem al omului să fie jocul căci jocul este ca un repaus pentru activitatea pe care n-o poate susține mereu omul. În timp ce activitatea virtuoasă, prin care ne desăvârșim și devenim fericiți, cere eforturi serioase, nu pe cele puerile și infantile ale jocului și divertismentului(1176b, 1177a).

Dar filosofia și contemplația sunt activități care te fac fericit?

 Cea mai plăcută activitate conformă cu virtutea este filosofia. Plăcerile pure oferite de studiul filosofiei, autarhia provocată de activitatea contemplativă a celui care se îndeletnicește cu filosofia poate duce chiar la a contempla singur cu sine, pe măsură ce filosoful devine dedicat cât mai mult filosofiei, dar poate filosofa și cu alții. În schimb în a practica dreptatea ai nevoie mereu de ceilalți. Activitatea contemplativă este singura iubită pentru ea însăși, ea ține de ce avem divin în noi: intelectul sau partea cea mai elevată din ființa umană. Această activitate fiind elevată, de ea se bucură omul dedicat înțelegerii celor frumoase și divine(1177a,b, 1179a). Viața dusă conform părții elevate din noi, părții divine,  este o viață elevată și divină. Omul poate să facă totul pentru a se imortaliza pe sine, dedicându-și viața părții elevate sau divine din el(1177b).

Viața elevată și divină a contemplatorului este superioară vieții dedicată virtuților etice?

 Actele virtuoase de dreptate, de curaj sau altele sunt pur umane și sunt pe plan secundar față de contemplație. Chiar înțelepciunea practică ține de acest plan secundar al virtuții etice. Ar fi absurd să ni-i închipuim pe zei încheind contracte riscante și corecte. Zeii sunt fericiți iar  beatitudinea lor este în contemplație. Cu cât contempli mai mult, cu atât ești mai asemănător zeilor(1178a,b).

Nu avem totuși nevoie de resurse pentru a fi fericiți?

 Da, fiind oameni avem nevoie de resurse, dar moderate, căci înțeleptul face ce se cuvine cu resurse modeste, dedicându-se activității elevate a contemplației. El este omul cel mai iubit de zei și fără îndoială înțeleptul este cel mai fericit dintre oameni(1179a).

Nu este aceasta doar teorie? Nu spuneai la început că tot ce ne înveți nu are însemnătate fără a fi pus în practică? Cum vom pune în practică ceea ce ne-ai învățat?

 Da, scopul cercetării nu este teoretic, ci de a fi pus în practică. Caracterul se formează prin constrângeri ale legilor căci mulțimea și tinerii nu ascultă rațiunea, ci-și urmează pasiunile. Dar tu care urmezi rațiunea, reia învățătura mea despre virtuți și fericire.  Ca să devii virtuos trebuie să primești o educație corectă și să-ți formezi deprinderi corespunzătoare pentru o viață morală. Eu m-am silit în sensul acesta. Ar fi bine să existe o supraveghere publică a educației și a formării deprinderilor corecte: cu legi bune se poate face o educație bună. De aceea cel care vrea să-l desăvârșească pe om prin educație trebuie să dobândească știința legislatorilor și experiență politică. Dar despre politică, vino la cursul de politică, iar dacă nu ajungi la Lyceu, du-te la negustorii de cărți sau la bibliotecă(1179b, 1180a, nota X, 171).

articol de Cătălin Spătaru

Sursă pentru articolele despre Etica Nicomahică:

Aristotel, Etica Nicomahică, traducere și note de Stella Petecel, Iri, București, 1998

imaginea reprezentativă: anticariat.net

poza lui Eudoxos: http://ro.math.wikia.com