Cu Alberto Vazquez-Figueroa pe un „Pământ virgin”, amintindu-ne de o ‚‚iubire pe o  insulă blestemată’’

Pământ virgin versus progres și civilizație

Conquistadorii cucereau marile imperii amerindiene în numele religiei creștine și pentru aur, jungla amazoniană, natura virgină și sălbatică este cucerită de omul civilizat în numele progresului și pentru bani. Dar ce lasă în urmă și care sunt consecințele progresului, acest zeu al timpurilor moderne? Personajul principal, un american scârbit de războiul din Vietnam, rod al civilizației susține se întreabă: ‚‚De ce nu poate nimeni să oprească progresul? Până când vom consimți să ne distrugă? În numele cui trebuie să se admită ca toată porcăria asta…să aibă cale liberă? Priviți afară: acum o săptămână, aici era o frumoasă porțiune de selvă, unde creșteau copaci și flori și trăiau zeci de animale…Priviți acum! Nu e altceva decât o imensă ladă de gunoi, pentru că progresul nu aduce decât ambiție și căcat…Cineva, undeva, vrea să câștige milioane, smulgând din Masivul Papagalilor cuprul și pentru asta, nu se dă în lături să porcăiască toată selva, să dea gata indieni și animale, să distrugă singura priveliște frumoasă care a mai rămas pe pământ. Și asta se numește progres’’(pp. 102-103).

Întoarcerea în natură

Povestea eroului principal este una simpla: evadarea și regăsirea libertății pierdute în natură, redobândirea posibilității pierdute în societate de a trăi altfel, de a trăi natural, ieșind din rutina, monotonia convențională, din îndatoririle sociale cum ar fi înrolarea în armată și misiunea de a ucide vietnamezi. Din fața masacrelor făcute de camarazi civilizați, eroul lui Vazquez-Figueroa dezertează și evadează în jungla amazoniană. În fața sălbăticiei omului civilizat el se întoarce în grădina sălbatică a naturii, pentru a redobândi natura umană pierdută în „grădina de ciment” a civilizației. Trăiește pe teritoriul unui trib de indieni care practică tzantza, reducerea cutiei craniene a adversarului descăpățânat. Dar este acceptat: nu muncește și nu distruge. Activitățile se reduc doar la strictul necesar supraviețuirii, abandonându-se în contemplarea și experierea magnificei naturi exotice, în care se simte acasă.

Amenințarea interioară

Însă civilizația nu îi dă pace nici aici. Întâi în interior. Cum ar spune filosofii, evadarea în natură a romanticilor înseamnă uitare de sine, iar structurile integrate în sine din civilizație îi tulbură libertatea dobândită între plantele colorate, animalele și păsările felurite, sub ploaia eternă părând a nu se mai termina niciodată. Atitudinea față de femei a indienilor îl contrariază, iar cruda puberă indiancă ce–i este dată fără să vrea de nevastă și care-l tentează, îi răscolește scrupulele și raportarea tensionată la sexualitate, pe care civilizația occidentală ne-o inoculează prin educație. Nu poate fi ca indienii raportându-se degajat la sex și simte că-și pierde libertatea cucerită, ce-și arată astfel limitele. Sau cafeaua și medicamentele de care are nevoie cumpărându-le, în schimbul fluturilor sau caimanilor capturați. Oricum privind milioanele de păsări, insecte, flori, redescoperindu-le toată viața, aflând mereu lucruri noi,  se simte ca un Columb în căutarea lumilor noi, trebuind doar să asculte, frunzele, păsările, să privească în jur (p. 193). Ferindu-se de nenorocirea de a dori mai mult decât poți avea, de a pune capăt dorințelor stimulate la nesfârșit în civilizația consumeristă, de progresul antrenând dezvoltarea economică fără sfârșit, ar fi ferită grădina naturii de dezastru iar omul ar evita pierderea libertății.  Însă omul nu mai vede altfel, este corupt de civilizație cum ar spune Roussseau, iar întoarcerea la natură ar fi singura salvare a celui matur, dar și a copilului educat.

Amenințarea exterioară

Eroul din jungla amazoniană găsește acest echilibru al dorințelor, însă recunoaște că dorința de a salva selva din fața celor care vor s-o exploateze pare zadarnică,  aceasta fiind a doua amenințare, din exterior, față de libertatea sa, dar alături de indieni nu se predă. El luptă alături de indieni iar discursul său abundă în idei contra zeului progres, a avântului economic, a distrugerii naturii de om, a masacrului a milioane de animale, a distrugerii a mii specii, contra consumerismului, contra corupției politicienilor legați de corporațiile exploatând orice aduce profit, lăsând gunoi și mizerie în urmă, eroziune a solurilor cum s-a întâmplat de atâtea ori în alte părți ale globului. De asemenea apar multe informații istorice, nu fictive, uneori surprinzătoare precum exterminarea bizonilor în SUA, milioane de bizoni putrezind pentru a folosi pământul spre cultivare și a-i înfometa pe indieni. Sfârșitul încearcă o împăcare a progresului și a salvării naturii, a dreptului omului de a trăi cum vrea, de a-și câștiga libertatea întru ea. Însă totul este pe muchie de cuțit, vulnerabil ca orice lucru sau soluție din viața omului. Oricum de la Rousseau, romantici, Thoreau, până la ecologism, hippie și Into the wild, apărarea naturii, evadarea în natură va fi un drum al omului prin care se va vedea altfel pe sine și civilizația sa. De aici și până a trăi altfel nu este decât un pas. Depinde de fiecare.

Iubire pe o insulă blestemată

Este titlul comercial pentru ediția română căci ce ar fi însemnat titlul intraductibil ‚‚Garoe’’? Cititorul trebuie să aștepte până la sfârșit pentru a afla, iar eu îl voi aminti doar ca pe un simbol pentru natura virgină despre care scriitorul spaniol ne vorbește și în celălalt roman. Însă și titlul în română este folositor. Insula nu este blestemată, ci devine așa odată cu spaniolii ce vin să facă purpura folosită pentru vopseaua hainelor, mai ales a celor care conduc. ‚‚Acolo unde vin spaniolii, se duce totul dracului’’(p.251), spune un spaniol privind în urmă către isprăvile semenilor săi cuceritori, iar insula, băștinașii trăind la umbra naturii sacralizate sunt supuși blestemului cuceririi civilizației. Iar iubirea? Iubirea trăiește prin oameni, îi leagă și pe cei din lumi diferite, iar când lumile se ciocnesc, moartea învinge iubirea. Iubirea învinge însă moartea devenind o poveste, o reamintire dureroasă în ciuda clipelor de seninătate, comice, de vorbărie multă, cu tâlc și fără, doar omenească, în care oamenii își dau încet seama de ceea ce au trăit și trăiesc, înstrăinați de natură, de Garoe, părând pierdut(ă) de mult, dar fără a fi abandonat(ă) definitiv.

Articol de Cătălin Spătaru

Surse:

Alberto Vazquez-Figueroa, Pământ virgin, trad. Adriana Steriopol, editura Polirom, Iași, 2006

Alberto Vazquez-Figueroa, Iubire pe o insulă blestemată, trad. Lavinia Similaru, Editura Polirom, Iași, 2011

surse imagini:

elefant.ro, popularlibros.com, goodreads.com, que-leer.com