(Încă) 7 munți pe ale căror poteci ai putea să-ți drumețești gândurile și pașii

Rarăul, cel de o rară frumusețe

Un munte de urcat iarna pe traseul de la pârtia Rarău din Câmpulung Moldovenesc, pe lângă Mănăstirea Sihăstria Rarău pe un drum forestier combinat cu potecă, până în golul alpin fiind 8-9 km. Nu sunt stâne și nici câini agresivi, poți merge și cu familia. Nu te speria de drumul lung, ce este mai frumos decât să mergi printre brazii împodobiți cu zăpadă, pe lângă pârâul dormitând sub gheață și omăt, în tăcerea albă și verde. Tăcerea va fi întreruptă când Transrarăul îți iese în față venind dinspre Pojorâta.

Nu mai este mult până la golul alpin, unde coama neîmpădurită a Rarăului, rărită de vânturile năprasnice, cu pietrele golașe ale Doamnei sale, nu te mai lasă să pleci de acolo. Mai ales dacă cerul stă tăcut și senin deasupra Rarăului alb, verde, maroniu, susținând privirea către marea infinită a culmilor muntoase, a vârfurilor molcome și domoale până la orizont și dincolo de el, întru nemărginirea minții și a frumuseții.

Munții Vrancei cu Lăcăuțiul îmbrăcat în culorile toamnei

După ce ieșim din celebrul tunel din binecunoscutele chei ale Tișiței, întâlnim apa învolburată a Tișiței, ce surpă orice pod de trunchiuri pe care încercăm să-l durăm, încât trecem prin apă, urcăm cu greu pe cărare, apoi mai trebuie să treci încă o dată și încă o dată prin apa Tișiței. Apă de primăvară rece, începe să plouă, și iarăși trebuie să treci prin apă, cauți un loc mai bun prin albia Tișiței și nu poți să nu-i privești sălbăticia cu care-și sapă albia, făcând rotocoale printre malurile înguste, abrupte, pietroase, și n-ai cum să cedezi, să renunți la drum, când o vezi așa năvalnică. Însă când trebuie s-o părăsim, cotind cu cărarea peste un abrupt umed, alunecos, ne oprim, poate altă dată vom ajunge în Golul Roibului sau vom veni dintr-acolo…să lăsăm povestea neterminată.

Dinspre vest, din Ardeal, poți drumeți spre Lăcăuți, din drumul Covasna-Comandău, aproximativ 25 de km dus-întors. Pentru a ajunge la Lăcăuți, întâi trebuie traversat muntele Pilișul Covasnei care-ți oferă primele priveliști, după o coborâre începe apoi urcușul spre Lăcăuți printr-un gol despădurit. După coborâre pe malul unui pârâu te pot sâcâi câțiva câini lăsați de izbeliște de stăpânii iresponsabili de la construcțiile de pe mal. Nici turiștii nu se lasă mai prejos cu maldărul de peturi aruncate după focurile de la campare. Însă uiți ușor în fața pomilor cu coroane galbene de pe culmile munților, picături în marea verzuie, cu linii roșcate, maronii, cu pete negre, copaci aprinși în roșu de foc, singurateci, pe văile domoale ale Vrancei, flăcări aprinse de pensula măiestrei toamne.

În tabloul toamnei erau și drumeți fugari pe drumuri forestiere cu care poteca se întâlnește, se suprapune, dar noi nu avem răbdarea de a rămâne în peisajul colorat, ce-ar fi stricat de altfel de cenușiul condiției umane. În timpul contemplării depărtărilor nesfârșite, pe Lăcăuți s-au auzit manele, dar manelele au pierit odată cu ivirea lui Schubert. Când s-a terminat Schubert era muntele, așa cum a fost, este și va fi, fără drumeții, care mereu cu micimea lor, se vor risipi pe cărările lui. Rămâne frumusețea muntelui pentru totdeauna. De aceea în Vrancea trebuie să revii.

Nemira! Nemira!

Dacă înspre vârful Rarău și în Vrancea (Lăcăuți) vei întâlni oameni, dacă nu vrei să-i întâlnești, atunci tăcerea imperială, intensă din Nemira iernii sau primăverii, până se topește zăpada, este locul unde vei putea fi doar tu și ceea-ce-este, fără vreun om care să-ți umbrească chipul minunat al elementelor naturii. Iar dacă sus ești prins de un vânt puternic purtând zăpada de pe cetini și norii peste capul tău de drumeț cufundat în sălbăticia reîntoarsă a naturii, atunci peisajul originar este desăvârșit. Doar omul și sălbatica natură ca în zorii umanității.

Dinspre Poiana Soarelui, mai sus de Slănic Moldova, începe drumul înspre vârful Șandru și culmea munților Nemira. Intrarea este un pic grea, însă fără teamă, așa sunt unele intrări în munți, ca și începuturile, mai dificile. Apoi suișul este treptat, depinzând și ce alegi: drumurile de căruță sau potecile mai directe și înclinate. În 4-5 ore sunt de urcat aproximativ 1000 de m altitudine, timpul urcușului depinzând și de condiții. Mai ușor să pășești primăvara deasupra zăpezii topite și înghețate în straturi, decât iarna prin zăpada viscolită afundându-te în ea, neștiind pe ce calci sub zăpadă.

Deși culmile sunt împădurite, peisajele se zăresc de multe ori printre arborii dezgoliți, ascultându-i cum trosnesc lovindu-se unii de ceilalți în vântul tăios, nelăsându-te să zăbovești prea mult asupra urmelor de animale purtate prin zăpadă, a sângelui prăzii împrăștiat pe albul hibernal. Nemira, cea cu nume straniu printre munții noștri, te face să-i exclami numele, rămânând însă un cuvânt palid pentru neexprimatul din întâlnirile cu ea.

Semenicul sau întinderile verzui-maronii fără seamăn

De la coada lacului Văliug, la vreo 30 de km de Reșița, mai sus de capela catolică se deschide poteca marcată, doar de vreo 5-6 km, către Piatra Gozna și platoul Semenicului, dar apar și alte cărări, încât va fi ușor să pierzi din neatenție drumul marcat. Dar nu-ți face probleme, orientat cu hărțile tipărite sau electronice vei ajunge sus. De pe piatra Goznei privirea se pierde în depărtări sau înspre platoul verde-maroniu al Semenicului, zărind de departe celelalte vârfuri abia ivite din marea verde-maro a Semenicului: Piatra Nedeii și vârful Semenicului.

Și dacă este un cer albastru deasupra mării verde-maro, contrastul va fi unic. La vreo 2 km de Piatra Goznei este celebra baie a Vulturilor, un ochi limpede, în pământul verde-galben-maroniu, deschis către cer, un ochi în care trebuie să-ți afunzi picioarele, ce-ți vor îngheța și pe căldurile verii, apoi ți se vor transforma în gheare, îți vor crește aripi, pene, fulgi, cioc și-ți vei lua zborul din ochiul de apă, ce privește cerul și tânjește după el. Între cerul albastru, pământul verde-galben-maroniu, vei zbura în lumina soarelui deasupra Semenicului fără seamăn.

Oslea cea sublimă din munții Vâlcan

Lângă Retezatul cel cunoscut și de străini, pe Valea Jiului de Vest, mai sus de Câmpușel, din pasul Jiu-Cerna poți urca spre o creastă sublimă la o altitudine în jurul cotei de 1900 m. Drumul este domol, în șaua ‚‚La suliți’’ te poți întâlni cu turme, căini și ciobani, dar de asemenea le poți privi cum dorm pe versantul Oslei în amiaza călduroasă, ghemotoace de lână pe fundalul înverzit. Deși cărarea, ce se împarte sub pașii oamenilor în fața vârfului Peștișanu, te poate sui pe acest vârf, îl poți ocoli pe un versant pentru a ajunge la steagul de pe vârful Oslea.

Creasta îți va fura mintea, plimbarea pe ea nu-i lesne, însă poți cugeta precum chimistul Friedrich Cramer la esența vieții, ca un mers pe creastă, cum spune el în ‚,Haos și Ordine’’. Un mers pe creastă, precum viața, fără a ne rostogoli și a ne amesteca haotic cu toate lucrurile, cu pietrele și bolovanii prăbușiți la vale, ca piatra ce se rostogolește, a lui Spinoza, ce se crede liberă dar ea doar se dă de-a dura.

Culmea Oslea este ordinea construită din roci fără număr, pietre, bolovani, ce puteau să ajungă într-un amestec haotic. Dar acest val uriaș, sublim, de circa 1800-1900 de m înălțime, de circa 2 km lungime, stă sub cer ca o monumentală operă a ordinii împletită cu haosul existenței. Pe sublima apariție perpetuă a pământului înălțat către cer poți sta, poți cugeta, poți drumeți făcând pasul pe creste al vieții umane, o configurație sublimă în continuarea altei configurații sublime a ordinii monumentale, o ordine ridicată din haosul în toate aflător.

Pe Măgura odihnitoare a Codlei din Munții Perșani

La nord-vest de Brașov, lângă orașul Codlea, în partea sudică a munților Perșani, se află Măgura Codlei. Deși împădurită cu totul nu lipsesc priveliștile. O cățărare pe borna de pe vârf sau la coborâre, urmând punctul albastru, ajungem într-o zona stâncoasă abruptă, unde copacii se răresc lăsând loc privirilor către depărtări, până la munții Bucegi. Poteca se poate pierde ușor între vârf și punctul de priveliște încât un Osmand este folositor, nu doar în acest caz.

Chiar dacă urcușul și coborârea nu sunt ușoare pe Măgura Codlei, înconjurați, protejați de atâta vegetație, chiar și printre pietrele de lângă adâncul prăpastiei verzi, totul pare odihnitor, de parcă măgura este un uriaș dormitând de mii de ani, uriașul Codlea învelit în plapuma verde a vegetației, sub care îi primește pe drumeți când doresc.

Giurgeul frumos de iarnă (și de vară)

O drumeție frumoasă, ușoară, de circa 4 km, urcare vreo 300 de m altitudine, se poate face de la Covacipeter sau Trecătoarea Oltului până la Piciorul Hedieș și vârful Șipoș. Și iarna și vara.

Plecând de la izvorul Oltului intrarea este un pic mai solicitantă, apoi drumul urcă treptat fiind bine marcat. Pe partea stângă drumețul poate privi printr-o deschidere largă spre Hășmașul sublim și Noșcolatul minunat, despre care poate voi povesti cândva. Pentru că Șipoș este un vârf împădurit, piciorul Hedieș nu trebuie ratat, o hartă a munților Giurgeu te va ajuta să cotești în apropierea Șipoșului înspre piciorul Hedieș.

Vara poți sta la soare visând și privind perspectiva largă de la munții Hășmaș până în depresiunea Ciucului și cea a Giurgeului. Iarna, dacă jos este ceață în orașul Gheorgheni, de unde pleacă trasee marcate în munții Giurgeului, atunci sus, sub cerul albastru, vei fi ”călător pe marea norilor”, ca în pictura lui Caspar David Friedrich. Dacă în pasul Covacipeter mai întâlnești oameni, pe drumul spre Piciorul Hedieș, doar urmele lor trecătoare ca norii.

Vârful Prișca ar fi după unele surse cel mai înalt din acești munți, invitând și iarna la o altă drumeție, mai lungă, cam dublă ca lungime și ca urcare în altitudine față de cea spre Piciorul Hedieș.

În prelungirea străzii Capelei din orașul Gheorgheni este un drum pe care se poate porni, același străbătut de pelerinii catolici de Paște către capela Sf. Ana de pe dealuri. O altă posibilitate este un marcaj întâlnit mai sus de capelă, venit dintr-un parc din orașul Gheorgheni. În depresiuni este de multe ori ceață, așa că nu te descuraja, vei trece de ea și o priveliște minunată ți se va deschide.

Pe drumuri șerpuitoare, bătute de oameni pe dealurile și munții cu veșminte albe, sub soarele blând al iernii, nici nu o să mai vrei ca drumurile și potecile să se termine vreodată, chiar și când rătăcești pe o cărare făcută de tăietorii de lemne sub vârful Prișca. Datorită zăpezii, unor poteci necirculate, este ușor să părăsești drumul, dar o hartă sau o aplicație precum Osmand sau cea a Munților noștri, te poate scoate din desișul alb și tăcut al pădurii.

De pe vârf perspectivele sunt cu adevărat la înălțime, dar drumurile albe, deschise spre ele, sunt temeiul privirilor de la înălțime. Drumurile albe în asfințitul soarelui sunt așternute pentru drumeți, pentru a le face să existe în continuare, pentru a-i face să fie în continuare, purtându-și viețile și gândurile așa cum sunt ele de fapt, călătoare, dimpreună cu apele și vânturile, zăpezile și munții, norii și razele, spiritele și vietățile ascunse, înveșmântate în frumusețe și în sublim, pentru o clipă prezente, pentru o durată, pentru totdeauna.