Trandafirul, vinul și poemele lui Khayyam au devenit legendare. O legendă persană spune că trandafirul de o frumusețe fără seamăn prin culoarea sa azurie îi ,,vorbi’’ privighetoarei ce era îndrăgostită de el, dar privighetoarea fiind mută nu i-a răspuns, astfel trandafirul s-a înfuriat rămânând și el mut. Rugile privighetoarei către Creator pentru a-i da glas s-au transformat în cântece de o nemaiauzită frumusețe. Dar trandafirul a rămas neclintit în tăcerea lui. Privighetoarea s-a retras îndurerată. Peste noapte trandafirul a plâns cuprins de remușcări, când lacrimile lui au strălucit în lumina dimineții, privighetoarea s-a repezit să-l îmbrățișeze dar un spin i-a străpuns inima, sângele privighetoarei înroșind trandafirul (George Grigore, pp. 6-7). Această legendă în diverse forme a furnizat un motiv poetic, dacă nu cel mai răspândit, atunci unul destul de obișnuit în poezia persană, și anume al dragostei dintre trandafir și privighetoare, privighetoarea fiind în persană la masculin, ascunzând de fapt îndrăgostitul, poetul care-și cântă versurile pentru a îmblânzi femeia nepăsătoare, trufașă, adică trandafirul care este la feminin în persană (Otto Starck în ,,Caravana vieții’’, p. 169, Gheorghe Iorga, 172).
Legendarul învăluie și catrenele, rubaiyatele/rubaiatele/robaiurile lui Omar Khayyam de la a cărui moarte peste un deceniu se vor împlini 900 de ani. De la moartea sa au trecut cam 700 de ani, lung răstimp în care catrenele astronomului, matematicianului și filosofului Omar Khayyam au fost învăluite în tăcere până când au fost traduse în Europa. Însă nu se știe sigur câte catrene sunt scrise de el, dacă sunt de fapt scrise de el, câte sunt în total…Interpretările sunt și ele contradictorii. Khayyam apropiatul de sufism, Khayyam ,,rătăcitul’’, care acuză cerul, timpul și destinul, necredincios, confuz, obscur, așa cum îl vede Shams/Șams-e Tabrizi, sau un Khayyam sceptic, liber cugetător… (Gheorghe Iorga, pp. VIII-IX, XXX, XXXVII, Teodoru Ghiondea, pp. 15, 26). Dar aceste interpretări diverse nu fac decât să deschidă orizontul libertății creatoare de semnificații despre legendarul Omar Khayyam, despre legendarul vin și legendarul trandafir. Mai ales că lecturând patru traduceri diferite ale catrenelor lui Khayyam, poemele originale și originare sunt uneori atât de bine ascunse de traduceri căci numai libertatea creatoare o poate justifica. Astfel și prin traducerea diversă, diferită, poemele lui Khayyam redevin legendare în ciuda faptului că unul dintre traducători (Gheorghe Iorga) reclamă cu acribie filologică traducerea mai apropiată de original și nu străină precum traducerile celorlalți tălmăcitori (Gheorghe Iorga, pp. LXXXIV-LXXXV). Însă mereu au fost și vor fi tălmăcitori ce-și vor aroga interpretarea oficială a textului sau a legendei.
Rubaiatele lui Omar Khayyam traduse de Gheorghe Iorga
..Nu renunța la vin, de-l ai, din fericire!
Căințe-o sută de mii ar miji în hotărârea asta.
Trandafirul roba-și deschide, cântă privighetoarea;
Să nu bei acum nu-i o nesăbuință?’’ (Gh. Iorga, p. 11, R. 43, aproape la fel și Rubaiatul 157, p. 34)
Vinul prezent în multe catrene a fost interpretat în multiple feluri. Aici fericita lui prezență nu poate fi ratată fără multele păreri de rău tocmai pentru că vinul este un perpetuu prilej și imbold de a transforma existența în poezie, lumea în vers, trăirile în cânt. Și când trandafirul nu-și mai ascunde frumusețea sub roba verde, iar privighetoarea (poetul) cântă îndrăgostit, oh, da, câtă ignoranță mărginită să nu bei din cupa vieții urmând îndemnul lui Khayyam: ,,Întru frumusețe cupa ridic-o!’’ (p. 15, R. 64).
,,Pe-al norocului tău trandafir, azi floarea se-ntredeschide.
Spune-mi, de ce din mână cupa-ți lipsește?
Bea vin: timpul te paște, viclean; zadarnic fugi, te-ajunge din urmă
Și-o zi ca asta să regăsești nu mai putea-vei mâine’’ (p. 21, R. 92)
Este trandafirul, iubita binevoitoare față de poetul-privighetoare? Sau frumusețea revărsată cu care poetul se unește cu adevărat doar celebrând-o, sărbătorind-o, bând-o până la capăt? Cum să sărbătorești fără cupa de vin, fără o deschidere către ,,azi’’ când ,,floarea’’ trandafirului începe să se deschidă? Timpul nu poate fi depășit în ciuda fugilor noastre, el poate fi doar oprit, când prin magica licoare a vinului cunoaștem clipă de clipă în ,,azi’’ întredeschiderea trandafirului și apariția frumuseții lui disparente. ,,Trăiește clipa! Viața ce s-a scurs cum s-o mai trăiești?’’ spune privighetoarea beată de iubire, trezindu-se în grădina vieții când a cunoscut trandafirul și vinul (p. 38, R. 176).
,,Lângă o frumoasă cu talia chiparosului, ca un mănunchi de roze mai vie,
Nici cupa să n-o lași din mână, nici a rozei pulpană,
Înainte să-și sfâșie năprasnic crivățul morții
Al vieții tale veșmânt, ca al rozei!’’ (p. 27, R. 123)
Și trandafirul și frumusețea, și iubirea și iubita cu pulpe, cu obraji, cu buze trandafirii, ca un buchet de roze, vor fi spulberate de crivățul morții sfâșiind vălul magic țesut de privirea hrănită din cupa plină cu vin.
,,Obrajii rotunzi ai dragostei mele, roșii trandafiri pe malul apei,
Un chip frumos lângă al meu, vin, carafe bucurându-se.
Ce alte desfătări s-ar cuveni? Mi-a venit de la naștere vinul:
Am băut, beau, o să beau. Mâine, azi, ieri.’’ (p. 28, R. 126)
Apa ca simbol al curgerii, al trecerii a toate, dar și ca simbol al eternității, al cercului și mereu revenirii valurilor vieții: ,,am băut’’-trecut…,,o să beau’’-viitor apoi firul trecerii este întors: ,,mâine, azi, ieri’’. Prin vin poetul vrea să învingă acest cerc, ,,A cerurilor Roată’’(p. 28, R. 125) în care de la origine, ,,de la naștere’’ totul pare să se învârtă, să revină ca în capul obosit al băutorului. Mereu același cerc, aceeași roată și în bolta înstelată și pe pământ:
,, Odihnește-te la a trandafirilor umbră:
Din pământ s-au ivit, se vor întoarce acolo’’ și ,,rochia rozei’’, și bucuria privighetoarei/poetului îndrăgostit (p. 29, R. 134).
,,O frumusețea mea, înainte să te prindă tristețile,
Poruncește-i paharnicului să ne dea de băut: a vinului roză s-o bem’’.
Trandafirul frumos este uneori galben, galbenul fiind simbol al tristeții și durerii iar privighetoarea (poetul îndrăgostit) îndeamnă iubita trandafirie ,,să bem, vinul, vinul să-l bem’’ pentru a trăi ,,vremea de vis’’ când petalele își redobândesc strălucirea prin roza vinului (pp. 47, 49, 175, R. 222, 230).
,,Trandafiriul vin să-l degustăm împreună’’ fiindcă vinul arată băutorului peste tot frumusețea precum cea a iubitei. Speranța dată de faimă este alungată, faima împiedicând cunoașterea frumuseții stimulată de iubire, rămânând acum și aici: ,,Al iubitei păr lung să-l mângâiem, corzile harpei!’’ (p. 51, R. 242). În mângâierile iubirii este trăită muzica vieții cu frumusețea ei.
,,Când rozele-s în floare, de câmp aproape, pe malul unei gârle,
Cu doi să fii sau trei prieteni buni, cu o frumoasă ca o hurie,
Adu-mi cupa; cei ce beau în zori
Nici la moschee n-au ce face, nici la sinagogă’’ (hurie-fecioară a paradisului, cu frumusețe paradisiacă – pp. 54, 171, R. 253).
Moscheea, Sinagoga, Paradisul sunt acolo unde sunt iubirea prietenească, iubirea față de frumoasa fată, chip al paradisului, unde vinul aduce zorii trezirii după noaptea întunecată a uitării. Lângă trandafirii înfloriți, în apropierea câmpiei și a firului de apă se poate întruchipa o grădină a paradisului prin vin, cu iubire și frumusețe. Acolo se vor întâlni în clipa disparentă, timpul și veșnicia printre trandafiri, sorbind vin:
,,Vinu-i viața cea veșnică. Bea-l!
Din tinerețe, ție asta-ți rămâne.
E vremea rozelor și a vinului. Prietenii-s beți deja.
Bucură-te o clipă măcar! Viața-i chiar asta!’’ (p. 63, R. 302).
Aducerea veșniciei în clipa disparentă este momentană în roata existenței unde viața și moartea se împletesc: trandafirul ivindu-se din sângele curs al unui rege, viorelele din obrajii iubiți ai unei fete…(p. 69, R. 332).
,,Când vremea florilor se va ivi, în robă de trandafir vinul să-l bei!’’, în sărbătoarea vieții, în muzica flautului și lăutei, poetul bea vinul întrebându-se dacă îi este chiar mântuirea această participare la sărbătoarea vieții. Oricum alternativa ar fi ,,mâncatul de pietricele’’(p. 86, R. 413) la băutul vinului trandafiriu în sunetul muzicii. ,,Pietricelele’’ adică tot ce acceptăm ca dat în viața noastră, netransformat de puterea vinului și a poeziei și care oricum cade greu la stomac, pe minte, în inimă…de spirit nu mai este cazul să pomenim: spiritul mereu are nevoie de transformare, de vin, de frumusețe…
,,Uite, e vremea trandafirilor, un gând nu-mi dă pace:
Cu-ale credinței dogme o să mă lupt.
Lângă efebi cu obrajii ca puful, aidoma lalelei,
O să împrăștii vinul pe iarbă: din el, de lalele un câmp va-ncolți’’ (p. 90, R. 431).
În sărbătoarea vieții și a frumuseții nici o dogmă, nici o ,,piatră’’ ce ar sufoca transformarea și explozia vieții, nu poate fi adversarul poetului transformator și creator. Poezia este ca o libație vărsată pe pământul lumii pentru ca prin fiecare vers lumea să se arate altfel, ca un câmp de flori. Vinul este impulsul creator, precum un sânge creator de viață și de frumusețe, fiecare picătură născând o preafrumoasă lalea.
,,De nu-s trandafirii, ne vom cu spinii mulțimi.
De n-ajunge lumina până la noi, ne vom cu focul împăca.
De pănură anteriul de ne lipsește, moscheea, șeicul,
De clopotniță ne vom ține, de biserică, de zonnar!’’ (zonnar-centură folosită de magi apoi de creștini pentru a se distinge de musulmani- pp. 96, 173, 181, R. 460).
De nu este a iubirii împlinire, atunci spinul sfâșierii mulțumire va fi, când pacea este dobândită prin focul suferinței așa cum tradiția spirituală socotită împlinirea omului în Persia musulmană este înlocuită cu o altă tradiție spirituală socotită inferioară. Dar toate sunt supuse trecerii: și tradițiile și cunoașterea și iubirea și frumusețea și poetul și cititorul:
,,Pe pajiște, nici trandafirii nu-și vor păstra lumina,
Iar perlele din Aden scumpetea și-o vor pierde.
Bucură-te! Lumea-i trecătoare, în crugul ei
Nici numele tău, nici de mine nu vor rămâne’’ (p. 111, R. 537).
Doar îndemnul străvechi de a te bucura în fața trecerii a toate mai rămâne în fața lumii trecătoare, lume al cărei sânge este vinul (p. 105, R. 506), adică transformarea, ruperea formelor ei și apariția altora, într-o veșnică reapariție a formelor din cele pierite.
,,Viața am dus-o cu vin și trandafiri.
Nestatornică-i lumea ca vântul. Rândul mereu mi-a trecut.
Cu vinul ce-l beau dorințele toate s-au risipit.
Ca bun mărșăluitor, n-o să mă răzgândesc’’ (p. 135, R. 656).
Curgerea vinului este curgerea vieții spulberând oprirea la dorințe și împlinirea lor vanitoasă în lumea unde oricum totul trece purtat de vântul timpului și al sorții. Poetul continuă să se lase purtat de vinul cunoașterii (p. 104, R. 504), prin care uită de toate iluzoriile dorințe mărșăluind până la capătul vieții cu vinul și cu trandafirii.
Până la capătul vieții, Khayyam ne readuce aminte că:
,,Pentru tine au înflorit trandafirii.
Fericit fii două, trei zile, pe chinuri te răzbună!’’(p. 145, R. 708).
Acesta este un început și poate că într-o zi cu vinul cunoașterii și creației vom înțelege:
,,Ce spun trandafirii și vinul, numai băutorii știu să audă.
Cei de inimă slabi ori de minte pragul niciodată nu-l trec.
De ce-i ascuns, idee n-au, prostia le e de iertat.
În inima vinului, sunt doar bețivii primiți!’’ (p. 148, R. 719).
Cei beți prin transformarea adusă de vinul cunoașterii, cei beți de vin ajunși în inima vieții adică a transformării nimicitoare și creatoare a toate, aceia vor auzi ce spun trandafirii și vinul și roata cerului și a pământului…
Catrenele lui Khayyam traduse de Elisabeta Isanos
,,Khayyam, îmi zice lumea, nu mai bea!
Dar fără să fiu beat cum aș putea
Pricepe tot ce florile vorbesc
Și tot ce-mi spune-n gând iubita mea’’ (p. 101, R. 91)
,,Nu mă certați! Lăsați-mi pe masă vinul bun!
Căci ascultați: atunci când beau, aud ce spun
Narcișii, trandafirii și-aprinsele lalele.
Aud chiar și cuvântul nespus al dragei mele.’’(trad. George Popa, p. 104)
Iubita, florile prind glas prin vraja de vis adusă de vin, prin beția creației lumea nu mai este cea pe care cei din lumea obișnuită o văd. O altă lume este plăsmuită, o lume creată de poezie și de vinul vrăjitor, o lume încântând cu frumusețea, frumusețea ce este de fapt glasul florilor, bucuria iubirii aprinse de auzirea gândurilor iubitei.
,,Nu-i din struguri vinul meu făcut,
Cu trandafiri paharul s-a umplut,
Paharul nu-i din sticlă ci din aer,
Și noaptea, pleoapa zilei, a căzut’’ (trad. Elisabeta Isanos, p. 140, R. 130).
Vinul poetului este din cuvinte, cântec și iubire, paharul lui sorbit până la fund este trandafirul iubit, frumusețea lui îmbătătoare, sângele de la spinii suferinței și sfâșierii inimii celui ce iubește. Paharul este din aer pentru că sufletul trăiește prin fiecare răsuflare iubind, suferind, cântând, creând. Pleoapa zilei este viziunea poetului peste care se așază întunericul, așa cum noaptea stă de obicei peste mințile noastre căutând în zadar prin materialul vin din struguri să ajungem treziți la lumina zilei.
Poetul știe că lumea creată din versuri și vin va pieri odată cu el, ca visul frumos al unui beat într-o tavernă odihnindu-și capul obosit printre imagini disparente:
,,Cu mine vor muri și trandafirii,
Copacii, sărutările, zefirii,
N-or să mai fie, nici nopți, nici vin…
Întreaga lume-i rodul închipuirii’’ (p. 119, R. 109).
Și totuși trandafiri vor fi mereu pe pământ, plăcerea privirii și durerea spinilor, frumusețea trecătoare oglindind pentru un moment o promisiune de veșnicie ca și iubirea care o inspiră:
..Un trandafir s-a scuturat în vânt…
De mila cui să plâng în primul rând?
Din noi nu lasă Moartea nici o urmă,
Dar trandafiri sunt veșnic pe pământ’’(p. 59, R. 49).
Rubaiyatele lui Khayyam traduse de George Popa
,,Un vânt de miazănoapte a veștejit azi floarea
Pe care o cântase în zori privighetoarea.
N-o plânge însă. Roza se va-nnoi mereu,
În timp ce noi dormi-vom în țărnă somnul greu’’ (p. 113).
Poetul supus îndoielii că din creația sa va rămâne vreo urmă știe că trandafirii vor fi mereu cu frumusețea și iubirea pentru ei inspirând poate poezii pe care moartea nu le va șterge urmele. Din fericire urmele lui Khayyam s-au șters neștiind sigur dacă sunt catrenele lui, pentru a rămâne legendarul inspirator al poeziilor despre vin și trandafiri.
Totuși poetul nu s-a amăgit că nu va putea să fie de neșters, văzându-se doar un strop de vin în cupa veșniciei nedistins de alți Khayyami, mânați de ,,cereasca Roată’’ ce destinează toate prin Conducătorul ei:
,,Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
În cupa veșniciei mii alți Khayyami ca tine’’ (p. 41).
Dar acesta-i unul dintre gândurile alături de multe alte gânduri ce nu dispar fără urmă, mai ales când are clipa lui așa cum poetul nu renunță la recreere, la recuperarea clipei ce aduce pentru moment viața fără moarte, timpul de grație când totul pare pentru totdeauna luat de la capăt, așa cum trandafirul reînflorește din nou de parcă s-ar fi născut prima dată ieri, dar el este mereu ca prima dată și mai mult decât atât:
,,Bea vin! În el găsi-vei Viața-fără-moarte.
Pierduta tinerețe din nou ți-o va reda,
Divinul timp al rozei și-al inimi curate!
Trăiește-ți clipa dată! Căci clipa-i viața ta!’’ (p. 90).
Viața-i ca o clipă față de veșnicie, dar în clipa iubirii când trandafirii se aprind, în bucuria intensă când pare că firea atinge veșnicia, atunci ieșind din clipă, crâmpei de eternitate, ridicând privirea spre poartă…:
,,S-au desfăcut în juru-mi, aprinși iar trandafirii.
Desfă-ți și tu simțirea în bucuria firii.
C-un înger blond alături, ia cupa și-o deșartă,
Căci îngerul cel negru al morții-așteaptă-n poartă’’(p. 98).
Îngerul negru al morții îl provoacă pe poet să pună în versuri cât mai multe momente de vrajă, să țină pe loc timpul în versurile unde tristețea este înecată în umbra parfumată a trandafirilor, unde extazul îi mângâie pe îndrăgostiți:
,,Zefirul răcorește obrajii rozelor
Și-n umbra parfumată ne mângâie extazul.
Atât de plin de vrajă și de noroc e ceasul,
Că tristul ieri dispare ca fulgul de ușor…’’(p. 134).
În extazul iubirii poetul și iubita redevin legați pentru totdeauna prin iubirea arhetipală a trandafirului și privighetoarei:
,,Ce zi frumoasă-i astăzi! Și cât de blând zefirul!
În rouă-și spală fața aprinsă trandafirul.
Privighetoarea-i spune în grai străvechi și sfânt:
Îmbată-te tot timpul de-arome și de cânt’’(p. 137).
Nu știm câți trandafiri s-au îmbătat la îndemnul privighetoarei Khayyam dar poezia sa este uneori un vin încântător și aromat.
Robaiurile/Catrenele traduse de Otto Starck
,,Frumoasă mi-e culoarea și-mbietor mirosul.
Un trandafir mi-e obrazul și trup mi-e chiparosul.
De ne-nțeles rămâne de ce pe acest pământ
Zugravul veșniciei mi-a hărăzit frumosul’’ (Poeme persane, p. 23, Caravana vieții, p. 52, R. 13).
Un mister rămâne de ce frumusețea este pe pământ, atât de strălucitoare, atât de trecătoare, experiența frumosului amintind totuși de veșnicie. Frumusețea omului și a trandafirului legate sunt în rodul imaginației creatoare din artistul uman, ce participă la frumusețea lumii fără a ști de ce Creatorul a dat frumusețe pământului.
Vinul ne mai ajută să înțelegem puțin din misterul prezenței noastre aici și chiar din misterul frumuseții. Un Vin apărând în mii de forme de la plante la fiare și om, un vin ce este în forme dar și în distrugerea lor, dincolo de ele și în ele, un vin oglindit în vinul din cupă, în versurile lui Khayyam beat de frumusețe, în desfacerea trandafirului sub raza dimineții.
,,Prin esența-i, acel vin sub mii de forme-apare.
Când ia chipul unor plante, când al unor fiare.
Să nu crezi cumva că-și poate pierde dăinuirea.
Prin esența-i dăinuie chiar și când forme n-are’’ (p. 33, p. 66, R. 73).
O picătură de vin din vinul divin, Khayyam, alături de alți mii de Khayyami, nu poate dormi fiindcă nu în somn și în dormirea cotidiană se ivește trandafirul bucuriei, ci în trezirea prin beția care transformă toate, beția creatoare când picătura de vin se împărtășește din misterul frumuseții vieții, trandafirului, clipelor eterne dar trecătoare prinse în roata lumii, în roata cerului contemplată de astronomul Omar Khayyam.
,,Un glas îmi spuse-n vis, în timpul pribegiei:
Nu-n somn dă-n floare trandafirul bucuriei.
De ce dormind să te înfrățești cu moartea? Bea!
Destul va trebui să dormi în sânul gliei!’’ (p. 29, p. 60, R. 48).
În zorii eliberării privirii minții de faimă și de rușine, aruncând cupa din care atâtea au fost înghițite pentru faimă și de rușine, alungând năzuințele toate deșarte, rămân cântecul și iubirea alături de vinul eliberator și de frumusețea trandafirului transformată în chip de fată:
,,E-n zori. Un vin ca trandafirul să ne-mbete!
Pocalul faimei și-al rușinii de perete!
Să nu mai mângâiem deșarte năzuinți,
Ci corzi de harpă și prelungi zulufi de fete!’’(p. 70, p. 116, R. 294).
Pentru un timp, pentru o clipă, pentru o durată prin lumea devenită poezie, cu trandafirul având obraz de fată, hrăniți de vinul scump ca nestematele prin versurile și visele lui Khayyam, soarta nestatornică a celui îmbătat alături de poet devine și mai străină și mai misterioasă dar și mai îmblânzită, mai vrăjită de parcă neînțelesul a toate devine apropiat, acceptat, în ființa celui beat de vin și de frumusețea trandafirilor.
,,Trandafir învoit, obraz de fată-mi pari!
Rubiniu nectar, o nestemată-mi pari!
Soartă nestatornică, tot mai străină
îmi devii și cât de-apropiată-mi pari!’’ (p. 87, p. 138, R. 396).
scris de Cătălin Spătaru
Surse:
Omar Khayyam, Rubaiate, trad., introd., note de Gheorghe Iorga, Paralela 45, Pitești, 2015
Omar Khayyam, Ai clipa doar…Catrene, trad. Elisabeta Isanos, Lucman, București, 2007
George Popa, Rubaiyatele lui Omar Khayyam, Timpul, Iași, 2001
,,Robaiurile înțeleptului Khayyam’’ în Poeme Persane, trad. Otto Strack, Herald, București, 2013
Omar Khayyam, Caravana vieții. 500 de catrene, trad. Otto Starck, studiu introd. Teodoru Ghiondea, Herald, București, 2021
toate imaginile sunt proprii
Pentru o viață mai frumoasă trandafirii vă recomandă să-i cultivați.
În București se află un bust al lui Omar Khayyam în Parcul Kiseleff.
