Aristotel ține în mână ultimul măr din viața sa, mirosindu-l, desfătându-se cu parfumul discret al fructului copt, ultimul măr, ultima tentație dăruită de viață, uitând pentru câteva clipe suferințele bolii, acoperite cu mireasma mărului copt. Aristotel știe că va muri de boala necruțătoare, se bucură de mărul parfumat pentru a-și mai prelungi ultimul răstimp al vieții înainte de moarte. Rodul ultim dăruit de viață este de fapt nu mărul, ci discuția despre moarte cu cei care se tem de moarte.
Ultimul rod al vieții lui Aristotel este legarea celorlalți de tradiția cunoașterii spirituale prin care inima temătorului de ziua ultimă să fie pregătită pentru ultimul timp, ultimul răstimp aducător de neliniști și îndoieli. Frica, neliniștile pot fi alungate când științele și binele născut din ele pentru cunoscător au gradele lor nu numai în această lume, ci ele continuă și după moarte.
Moartea este doar deschiderea căii sufletului către înaintarea înțelegerii gradelor divine, către unirea cu sufletele înțelepte și fericite. Sufletul se retrage din corpul care l-a împiedicat prin desfătări de la științele nobile, de la înaintarea în gradele științei. Un suflet care caută cunoașterea înțelepciunii ce stă la baza creației a toate, care are plăcerea cunoașterii, nu se întristează când se retrage din corpul care-l împiedică la ajungerea în gradele înalte ale științei.
Filosoful care vrea cunoașterea desăvârșită se lipsește de desfătările trupului său, de veșminte prețioase și de bunurile râvnite de oameni, trăind deja o moarte din timpul vieții, netemându-se de continuarea detașării și dezlipirii de ceea ce ține de corpul său. Moartea este ultima despărțire de trupul său, după ce a exersat-o de atâtea ori în timpul vieții, dedicându-se cunoașterii celor desăvârșite, a creației și plăcerii izvorâte din cunoaștere.
,,Dacă ați prins rădăcina, trebuie să iubiți și fructul’’, fructul cunoașterii bine înrădăcinate este detașarea, precum mărul din mâna lui Aristotel, ultimul fruct cu parfumul vieții, ultima detașare de suferințele bolii și de moartea iminentă, detașare de viața ajunsă la desăvârșirea rodului ei copt, ce coincide cu încheierea ei (pp. 99, 101, 103, 105, 107, 109, 111).
Cei care nu sunt bine înrădăcinați în științe nu acceptă fructul detașării treptate de trup încă din viață, cei ce sunt bine înrădăcinați primind ca firească desprinderea de copacul vieții. Folosul omului este ca în timpul vieții să se înalțe până la cele mai înalte grade ale științei, mergând pe căile filosofiei, cunoscând pe Primul Artizan și lumea mișcată de el.
Chiar dacă studiază cărțile lui Aristotel de logică sau de metafizică, știința nu are folos pentru om, dacă cel care are știința se neliniștește din cauza morții. Scopul filosofiei este atins, știința rodește, când moartea nu mai neliniștește în ziua retragerii din trup. Ziua când sufletul, disprețuind din timpul vieții desfătările de nimic ale trupului, se înalță către locul de unde a venit, acest suflet avântat nefiind ca sufletul temător de moarte, captiv în această lume, legat de plăcerile trupului, ce-i împiedică urcușul.
Aristotel se oprește, avântul din această lume se încheie, mărul îi cade, trupul său se înnegrește precum fructul copt prea bine prăbușit la pământ.
Discipolii îi dau ultima sărutare, iar în rugile lor către Unitorul sufletelor filosofilor, sufletul maestrului cunoscător se ridică, se unește cu sufletele celor pe care Socrate voia să-i întâlnească pentru a-i chestiona, pentru a continua cunoașterea către gradele desăvârșirii (pp. 113, 117, 119, 123, 125).
Acest obscur scriitor arab din probabil secolul X (pp. 13-18), la peste un mileniu de la moartea lui Aristotel, se înscrie în tradiția relatărilor despre moartea filosofilor și pregătirea lor pentru moarte.
Socrate discutând despre moarte în preajma morții lui, în tradiția creștina Grigorie de Nyssa, cunoscând bine pe Socratele lui Platon, discutând cu sora sa Macrina, la fel ,,modelul Phaidon” (p. 38) este preluat și în tradiția arabă prin această scriere, scriere tradusă și în ebraică. Apoi scrierea obscurului arab este tradusă din ebraică în latină de prințul Manfred, viitor rege al Siciliei, textul fiind un exercițiu spiritual pentru regentul Manfred aflat în durerea bolii și pregătindu-se pentru moarte. Moartea avea să vină mai târziu după domnia sa ca rege al Siciliei (pp. 95, 97, 128).
Viitorul rege știa că nu lui Aristotel îi aparține scrierea (p. 97), dar ea poate fi atribuită maestrului ca sursă a cunoașterii și exersării pregătirii pentru moarte.
Dacă rădăcinile sunt ,,creierul’’ plantei, cartea scriitorului arab este fructul copt, mărul produs de ,,creierul’’ Aristotel prin tulpina tradiției spirituale a pregătirii pentru moarte, prin creanga ce se consideră pe sine neînsemnată – scriitorul arab rămas obscur, necunoscut, însă fructul lui așteaptă mereu să fie cules, gustat, mirosit, cunoscut de cititorii următorului mileniu, încă un mileniu din secolul când a apărut în mod neștiut cartea despre măr, așa cum în mod tainic apar fructele în arborele cunoașterii.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Pseudo-Aristotel, Cartea despre măr și despre moarte, traducere, studiu și îngrijire critică Ioana Curuț, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2016
