George Steiner ,,în castelul lui Barbă-Albastră’’

Știința și tehnologia au produs grave probleme conexate cu dezechilibrele economice, distrugerea mediului înconjurător, provocând dileme morale. Costul revoluției tehnico-științifice a fost foarte ridicat dar exceptând criticii anarhici, pastorali, nu s-a îndoit nimeni de avântul de înstăpânire a naturii prin cunoașterea științifică. Certitudinea dogmatică a modernizării tehnico-științifice a fost susținută de o voință economică oarbă purtată doar de nevoia de confort și bunăstare materială. Dar a contat și convingerea că investigația mentală trebuie să meargă mereu înainte, să intre în toate camerele cu secrete din castelul lui Barbă-Albastră, cunoașterea fiind prin ea însăși meritorie, naturală, iar omul trebuie să caute mereu adevărul. Omul, vânător al realității, ar fi un laș dacă ar ezita să deschidă ușa spre camera de mistere interzise, chiar dacă sunt riscuri și dezastre flagrante, el nu se va da înapoi de la expunere. Este ceva precum voința de adevăr din creștinism, ce ajunge anticreștină, pe care Jaspers o pomenește scriind despre Nietzsche.

Însă axioma și dogma progresului sunt puse sub semnul întrebării, cercetarea genetică, impactul asupra mediului, înarmarea, aplicațiile chimice asupra organismului uman, ridică întrebarea dacă omul este pregătit pentru adevărurile scoase la iveală. Adevărul abstract, neutru moral și axiologic, adevărul științelor ar putea paraliza omul occidental, spune Husserl, în ,,Criza științelor europene’’. Un leitmotiv pentru Adorno și Horckheimer. Adevărurile științei nu slujesc spontaneității omului, cum visa și clama Edward O. Wilson, ci o închisoare, o carceră a viitorului, fiindcă ,,faptele’’ dezvăluite de știință au întâietate, în fața lor se înclină gândirea. Vechile obscurantisme religioase și sociale sunt înlocuite de tirania adevărului științific, rațional, ,,faptele’’ din cunoașterea științifică fiind idolul la care se închină gândirea omului iluminat. Ultima ușă poate va deschide ceva incontrolabil depășind cunoașterea vânătoare de ,,fapte’’. Atunci omul își va reaminti ce au spus unii dintre cei care nu au vânat ,,fapte’’: că suntem doar oaspeți precari într-o lume indiferentă, o anomalie, poate un cancer, coji spulberate în vânt, sub lumina ternă, doar sclipiri palide în mlaștini (Ezra Pound). Contrar a ce crede Edward Wilson, faptele, poezia lor, percepția din știința contemporană pătrunde și în marea literatură: Musil, Nabokov, Jünger, Broch, Cannetti etc., având și pregătire științifică. Sunt 3,25 de milioane de teze relevante publicate recent în științele naturii, majoritatea talentată și inteligentă lucrează în domeniul științelor iar cărțile publicate de științe ar ajunge până la lună puse unele lângă altele ca-ntr-un raft.  

Muzica este la fel de esențială pentru cultură ca și științele. Ea poate fi o direcție în (post)cultura viitoare. Muzica, fără de care nu se poate trăi prea mult în lipsa ei, este noul opium pentru cetățeanul respectabil, existând o muzicalizare a culturii noastre. Adevărurile religiei sunt înlocuite cu poezia lor, iar muzica transmite poezia sentimentului religios. O idee exprimată de Matthew Arnold, găsită și la pozitiviștii logici, unde muzica exprimă mai bine sentimentele metafizice în fața lumii, metafizică conceptualizată sau învățată în filosofie și teologie. Muzica se potrivește bine cu idealurile de viață cuprinzând emoție, relaxare, joacă…Ca și la homo videns al lui Sartori, logosul își pierde întâietatea, cuvântul este explicația atașată imaginii, imaginile transmit informații, textul devine ,,ilustrația’’.

Contracultura demolează sistemele culturale bazate pe limbaj, disprețuindu-l ca fiind ceva depășit, ca pe o minciună, ferindu-se de limbajul civilizației erudite pentru a nu cădea în capcana valorilor vechi. Steiner deplânge degradarea alfabetizării în America, nivelul jos al înțelegerii textelor scrise, chiar dacă în SUA se păstrează și se conservă o uriașă parte din arte și literatură. În SUA, este păzită activ moștenirea culturii clasice dar creația lipsește. Deși paznic și conservator, ca un muzeu al culturii, se observă un declin catastrofal al memorării din sfera educației moderne a americanului, un declin al resurselor adulților cvasi-amnezici cultural, fiind un simptom crucial, puțin înțeles al ,,postculturii’’. Așa am intrat și noi în p(r)ostcultură cu sloganul ,,reformator’’ din educațiunea română: să memorăm mai puțin, dacă se poate deloc. Este bine că după mai mult de 40 de ani de la cartea lui Steiner am intrat și noi în ,,p(r)ostcultură’’.

Oricum pare apusul culturii clasice, o schimbare sau o transmutare este iminentă. Știința și tehnica, muzica și imaginea, contracultura și apusul culturii clasice sunt direcțiile unei postculturi sau unei culturi de mâine ori întunericul din spatele ușii ultime din castelul lui Barbă-Albastră. Cultura fragilă chiar excelentă și superioară a fost incapabilă să împiedice inumanul. Un preț prea mare social, o inegalitate socială și spirituală a stat la baza culturii ca excelență umană și transmiterea a ei. Științe, arte, apar în guvernării absolutiste și tiranice, este oare o legătură între tiranie, guvernare absolutistă și formarea culturală și spirituală? Sunt artele și literele mijloace ale castei și regimului, cum spun unii critici? A fost binefăcător umanismul castelor obidite? A reușit arta să oprească barbaria când ea a erupt sau a atenuat cumva teroarea politică?

Contracultura insistă pe această vulnerabilitate a culturii. Oameni precum Hans Frank erau cultivați dar și administratori ai ,,soluției finale’’. Umanismul și iluminismul au avut ca sarcină umanizarea prin studiu, sală de curs, bibliotecă, colegiu, cunoașterea alungând ignoranța și barbaria. Dar relația cultivare-comportament nu confirmă presupunerile avântului educării, alfabetizării, erudiției. Bibliotecile, muzeele, universitățile, centrele de cercetare, dezvoltarea științelor și altor ramuri ale cunoașterii au coexistat cu lagărele de concentrare, cu isteria colectivă și sălbăticia.

Este pierdută sau deteriorată axioma progresului ce postula că evoluția culturii occidentale, istoria ei este ascendentă. După lagărele morții ne putem aștepta și teme de orice în lumea civilizată, Kulturpessimismus este atmosfera în care atrocitatea, represiunea, nebunia sunt credibile și posibile în lumea noastră aparent civilizată.  Postcultura neagă cultura trecutului în care realizări literare, artistice, filosofice s-au petrecut în mediul de nedreptate socială, alături de violență și de subjugarea coloniilor, fiind un fenomen cultural autoacuzarea pentru înrobirea altor popoare. Dar este eronată negarea moștenirii spirituale elevate la care suntem invitați să participăm, restructurarea arbitrară a trecutului impusă de culpabilitate, datorată autoacuzării masochiste a Occidentului pentru nedreptățile provocate coloniilor. Este de obicei ipocrită atitudinea ecumenică penitentă fiindcă puțini sunt oamenii care chiar pot să intre în situația culturii Lumii a treia. Vorbele publiciștilor ce cheamă la penitență, făcându-se frați cu cei din Asia sau Africa, sunt doar retorică ipocrită. Propagandiștii și pseudo-filozofii au declarat omul alb ca mare lepră a pământului, impostor, exploatator, având cultura sortită pieirii, putând să supraviețuiască doar importând energia și trăirea Lumii a treia.

Cultura Occidentală și nu numai a fost profund afectată de eșecul a trei promisiuni: a moralei poruncilor divine de pe Muntele Sinai, a creștinismului și a comunismului. Toate trei cu rădăcini iudaice. În cazul comunismului, după unii politologi, circa 80% a fost procentul evreilor implicați în evoluția ideologică a socialismului mesianic și comunismului. De trei ori apelurile iudaismului la perfecționare au eșuat. Se poate presupune rezonabil că există impulsuri distructive și implozive în fiecare civilizație superioară? O pornire inevitabilă spre război ce stă în relațiile interumane, o afirmare a identității prin distrugere reciprocă, o pulsiune către moarte individuală și colectivă?

Dezgust, greață, săturare, l’ennui, un vechi plictis ca la Mallarme, dor după sălbăticie, picturi de secol XIX cu marile capitale în ruine, pastoralism ca fugă de oraș către natură, concomitent cu dezumanizarea muncitorilor la linia de asamblare, infernul urban și masele care zdrobesc individul, anunță și precedă barbaria secolului XX, barbarie preferată de Theophile Gautier, în dauna plictisului. Plictisul ca erodare a energiei din cauza rutinei, din cauza mișcări repetate, ce secretă o otravă în sânge, toropeală, letargie, greață…Cum se tânjea de plictiseală la Stendhal, în ,,Cronica anului 1830’’ din ,,Roșu și Negru’’. Plictis după energia dezlănțuită odată cu anul unu al Revoluție Franceze, al noii lumi și prin aventura napoleoniană, când timpul s-a accelerat către transformarea lumii. Transformarea va fi în continuare, accelerată sau lentă, radicală sau conservatoare, definitivă sau treptată, viitorul (post)culturii nu poate fi gândit decât în câteva note, cum face Steiner, cum mai poate face ,,postgândirea’’ (Sartori). Ultima ușă deschisă în viitorul (post)culturii va dezlănțui întunericul peste (post)gândire sau va fi un nou început.

scris de Cătălin Spătaru  

Sursă:

George Steiner, În Castelul lui Barbă-Albastră. Câteva însemnări pentru o redefinire a culturii, trad. și note de Ovidiu D. Solonar, Editura Humanitas, București, 2013, pp. 17, 19, 25-31, 36, 50, 66, 68-72, 78, 80-82, 88-89, 96, 110, 113-117, 123-124, 127, 133, 138-144  

sursă imagini: proprie, amazon.com