Jean-Jacques Rousseau: ultimele visări ale unui hoinar singuratic

 “Azi în dumineca de Florii, s-au împlinit cincizeci de ani de când am făcut cunoștință cu doamna de Warens. Avea douăzeci și opt de ani, fiind născută o dată cu secolul. Eu nu împlinisem încă șaptesprezece și temperamentul meu, care se trezea, și de care nu știam încă, îmi umplea cu o căldură nouă inima duduind de viață’’. Așa își începe ultima plimbare, ultima visare, ultimul capitol din ultima scriere, J. J. Rousseau. O ultimă visare neterminată, dedicată unei prietenii și unei iubiri pe care și-o amintea după jumătate de secol. Atât de mult trecuse încât Jean-Jacques nu-și mai amintea bine vârstele, el având de fapt nici 16 ani, iar doamna binefăcătoare, prietenă și iubită 29.

 Era aprilie 1778 când rememora Rousseau. Și erau Floriile. Peste două luni Jean-Jacques avea să moară nemaiterminându-și ultima visare.

 Criticat, alungat, cu cărțile arse, bătut cu pietre de țărani, marele iluminist și contrailuminist Rousseau se refugiază în hoinăreala și trândăveala visătoare, în meditația și reveria solitară, depărtându-se de cei care nu-l înțelegeau. ‚‚Confesiunile’’ ca exercițiu sincer produsese scandal datorită personajelor cunoscute în societate și descrise în ele. ‚‚Emil’’ cu recomandarea de a educa un copil în natură, scoțându-l de sub influența societății care-l corupe, avea să fie arsă la Sorbona și Geneva. Și cum prima recomandare de lectură pentru un copil era ‚‚Robinson Crusoe’’ a lui Defoe, Rousseau urmează calea naturii, a plimbărilor dincolo de oraș, a reveriilor și visărilor solitare.

 Să-i ascultăm gândurile: ‚‚nu există nimic solid de care să-ți poți lega inima…dar dacă există o stare în care sufletul își găsește un teren destul de ferm pentru desăvârșita lui odihnă și pentru adunarea laolaltă a întregii lui ființe…o stare în care să nu-i pese de timp, în care prezentul să dăinuie fără să se petreacă și fără să scapete, fără să stârnească vreun sentiment de lipsă sau de plăcere sau de durere, de dorință sau de teamă, ci doar pe acela al existenței, de care să fie covârșit, atunci atâta vreme cât ține starea asta, cel ce se găsește în ea se poate considera fericit, bucurându-se, nu de o fericire imperfectă, sărăcăcioasă sau relativă, ca aceea pe care ne-o dau plăcerile vieții, ci de o fericire îndestulătoare, desăvârșită și plină, ce nu lasă în suflet goluri pe care acesta să simtă nevoia să le umple. Așa a fost starea în care mă aflam adesea în insula Saint-Pierre în clipele de visare și singurătate, fie culcat în barca lăsată în voia apei, fie stând pe țărmul lacului agitat, fie în alt loc, pe malul unui râu frumos sau al unui pârâu ce clipocea peste pietriș’’.

Ore întregi visând, purtat de apă, având mii de visuri nedeslușite, Jean-Jacques vorbește în a cincea visare de dulcea trândăvie, de prețiosul far-niente, de contemplarea solitară a naturii, de îmbătarea cu farmecele ei, de extazele contopirii cu natura. Plimbările solitare care au fost izvorul ultimei scrieri neterminate sunt mijloc de retragere din fața răului lumii, a dușmăniei și ostilității celorlalți.

Botanica, studiul plantelor ca  o cale a cunoașterii naturii este tot un mijloc pentru Jean-Jacques de a se ține departe de răul lumii. Ar putea surprinde cititorul dedicarea minuțioasă a lui Rousseau în ce privește botanica însă cel care a scris pentru celebra Enciclopedie avea el însuși preocupări enciclopedice: istoria limbilor, muzica, inventând un sistem de note, politica sau pedagogia.

Scriind despre adevăr sau minciună, binefaceri sau căutarea principiilor interioare, în visările sale se simte acea aproape pătimașă dezvăluire interioară, acel curaj de a se confesa pe care puțini oameni l-ar avea. Dezvăluire și curaj confesiv ce au o legătură cu intensitatea uneori chiar prea puternică de a trăi viața, viața lui Jean-Jacques Rousseau.

Visările ca un post-scriptum la Confesiuni este o ultima deschidere a sufletului lui Jean-Jacques, o scoatere la iveală a contradicțiilor, a slăbiciunilor, a forței de a se cunoaște, de a arăta firea umană cu strălucirea și corupția ei, dar și de a-l face pe cel care se plimbă alături de autor să întrevadă o cale de ieșire din mizeria adusă de civilizație cu violența, inegalitățile și minciunile ei.

Plimbările, visările lui Jean-Jacques nu s-au încheiat în ziua Floriilor. Nu s-au încheiat odată cu evocarea timpului important din viața lui, din viața noastră. Un timp al cunoașterii unui om sau unei iubiri, deopotrivă o sărbătoare.

 Acest mare om nu și-a încheiat plimbările, visările gândindu-se în ziua Floriilor din aprilie 1778 la alte Florii din trecut. Admirat de Kant și de Goethe, recuperat de romantici, deși nu a crezut în binefacerea revoluției dar se aștepta la o inevitabilă transformare, ideile lui de filozofie politică au inspirat programele revoluționare din 1789 și de după. Însă teroarea revoluționară a susținut criticile ce i-au reproșat că a deschis calea totalitarismului.

Contradicțiile interioare care au făcut din confesiunile și visările lui Rousseau ceva viu, uman, lipsit de artificialitate, trăgându-l pe cititor întru ele, s-au regăsit în receptarea acestui mare om.

Să ne amintim, și să ne închipuim, cum corpul lui Rousseau a fost adus printr-o festivitate publică la Paris, purtat în uralele mulțimii revoluționare. Corpul lui plimbându-se pe străzile Parisului, străzi pe care hoinărise către marginile orașului spre natură, spre solitudinea salvatoare din fața ostilității celorlalți. Corpul acelui om izgonit cu câțiva ani înainte, exilat din Franța, evadând în natură, în plimbări și în reverii. Acest om, Jean-Jacques își continua plimbările, fiindcă el a rămas în plimbările și visele oamenilor, singur, alături de ei, în solitudinea lor.

 Jean-Jacques se plimbă și azi pe marginea lacului, ascultând clipocitul pârâului, visând mii de vise, cercetând plantele, meditând la zeci de probleme … Și eu m-am plimbat alături de el, azi de Florii.

Surse:

 J.J. Rousseau, Visările unui hoinar singuratic, trad. de filosoful Mihai Șora, introducere și note de scriitoarea Vera Călin, ed. Paralela 45, Pitești, 2006 (inclusiv citate)

Robert Wockler, Rousseau: o scurtă introducere, trad. Andrei State, ed. All, București, 2011

surse foto: wikipedia.org

album.aufeminin.com

elefant.ro

stephaneicher.com

artmajeur.com