Daniel Goleman – Inteligența Ecologică. Cunoaște costul ascuns al fiecărui produs cumpărat și cum influențează acesta lumea în care trăim

  Inteligența ecologică, privită de către Daniel Goleman ca „abilitatea noastră de a ne adapta la nișa noastră ecologică” (pag. 40) se poate dezvolta la nivel individual, întrucât „psihologii consideră în mod convențional inteligența drept o caracteristică a individului” (pag. 44). Totuși, acest tip de inteligență devine eficient numai la nivel colectiv – un singur om care și-a dezvoltat o formă de inteligență ecologică și încearcă să o pună în aplicare are puține șanse de izbândă fiind înconjurat de miliarde de oameni al căror comportament indică opusul a ceea ce presupune înțelegerea impactului activității umane asupra ecosistemelor și conștientizarea nevoii de a proteja aceste ecosisteme. Nevoia de manifestare colectivă a inteligenței ecologice este redată și de diversitatea mediului natural cu care omul interacționează prin activitatea sa, diversitate ce poate fi înțeleasă prin colaborarea dintre oameni, deoarece înțelegerea complexității sistemelor ecologice și a conexiunii dintre lumea naturală și cea creată de om presupune „o mare cantitate de cunoștințe, una atât de uriașă încât nici un creier nu este capabil s-o înmagazineze în întregime. Fiecare dintre noi are nevoie de ajutorul celorlalți pentru a cuprinde complexitatea inteligenței ecologice.” (pag. 44).

 În continuarea prezentării conceptului pe care l-a creat cu scopul de a îi responsabiliza pe oameni față de mediul înconjurător, Daniel Goleman afirmă că „pentru a ne putea folosi de această inteligență, trebuie să trecem dincolo de concepția care situează omul în afara naturii” (pag. 42) – omul plasându-se nu în afara, ci în interiorul acesteia, prin apartenența sa la sisteme ecologice pe care le influențează în bine sau în rău și viceversa. Așadar, facem parte din acest întreg pe care îl constituie natura iar nișa noastră ecologică la care ne adaptăm constant este întreaga planetă. Pornind de la organizarea insectelor în roiuri, Goleman sugerează o organizare în „roiuri umane” care constituie o altă modalitate prin care inteligența ecologică poate fi răspândită printre noi – „Inteligența roiului permite îndeplinirea unui țel mai mare prin respectarea unor principii simple de către un număr mare de actori.” (pag. 46). Prevăzută cu niște reguli, sau mai bine zis pași ce trebuie urmați:

  1. Cunoaște consecințele acțiunilor tale;
  2. Susține îmbunătățirile;
  3. Împărtășește ceea ce ai aflat;

inteligența roiului poate avea ca rezultat îmbunătățirea inteligenței noastre colective prin acțiuni care „ar crea o forță care să îmbunătățească sistemele noastre umane” (pag. 46).

 Fiind dedicată în special cumpărătorilor, al căror rol este substanțial în societatea de consum, cartea lui Daniel Goleman se axează pe impactul cumpărăturilor noastre, devenite un obicei pentru mulți. Pentru a fi capabili să conștientizăm adevăratele consecințe ale alegerilor noastre avem nevoie de o „nouă matematică” prin care consecințele cumpărăturilor pe care le facem să fie scoase în evidență. În acest context este folosită LCA [life cycle assessment] sau analiza ciclului de viață, care desemnează „metoda care ne permite să desfacem în mod sistematic orice obiect fabricat în componentele sale și în procesele industriale subsidiare și să măsoare cu o precizie aproape chirurgicală consecințele pe care le au asupra mediului de la începutul procesului de producție și până la momentul în care sunt aruncate.” (pag. 16). Această metodă de „diagnostic” datează încă din anii ’60, când „a fost comandat de Coca-Cola pentru a determina meritele relative ale recipientelor din plastic sau din sticlă și pentru a aprecia beneficiile reciclării” (pag. 16) și în prezent este utilizată de marile companii în ceea ce privește realizarea produselor sau chiar de către guverne pentru reglarea proceselor industriale.

 Cu ajutorul LCA pot avea loc măsurări pentru „impactul negativ pe care-l are ciclul de viață al unei mașini, de la ieșirea din fabrică până în momentul în care ajunge doar un deșeu, pentru materialele neprelucrate neconsumate; energia și apa epuizate; particulele foto-chimice de ozon create; contribuția la încălzirea globală; toxicitatea aerului și a apei; și producerea deșeurilor periculoase.” (pag. 17) iar în urma lor putem stabili cât de „prietenoasă” față de mediu sau față de comunitate este existența unui borcan din plastic, a unui Mini Cooper sau a unei sacoșe din plastic. Prin analiza ciclului de producție s-a constatat că în apriga luptă dintre adepții sacoșelor din plastic și cei ai sacoșelor din hârtie există posibilitatea ca nimeni să nu fie câștigător, deoarece într-un context în care un produs este analizat începând cu cantitatea de apă și energie necesară pentru a fi prelucrat și terminând cu emisiile toxice pe care le emană atunci când devine un deșeu, se ivesc cazuri în care pentru producerea unei sacoșe din hârtie sunt consumate mai multe resurse decât pentru producerea unei sacoșe din plastic: „Agenția pentru Protecția Mediului din Statele Unite este de părere că se folosește mai multă energie și se poluează mai multă apă pentru producerea pungilor din hârtie decât a celor din plastic.” (pag. 22).

 Cunoscând aceste informații, companiile producătoare au încercat să se ghideze în realizarea produselor ce le aparțin după norme ecologice care presupun medii de lucru în care salariații sunt răsplătiți în mod echitabil iar copiii nu sunt exploatați prin muncă, precum și utilizarea unor tehnologii care să polueze cât mai puțină apă, dând înapoi naturii atât cât s-a utilizat, sau cel puțin o parte din resursa finită utilizată în ciclul de producție. În acest mod a ajuns compania Coca-Cola să își fixeze un obiectiv din asigurarea că „până în 2010, toată cantitatea de apă reziduală provenită de la fabricile de Cola din întreaga lume se va întoarce în rezerva locală de apă îndeajuns de purificată încât să poată fi potabilă.” (pag. 160). Că acesta a fost atins sau nu – ne pot spune ecologiștii industriali – sau am putea afla chiar noi, dacă ar exista o transparență radicală în cazul tuturor produselor pe care le cumpărăm.

 Transparența radicală presupune „urmărirea fiecărui efect important al unui obiect de la fabricare și până la încetarea folosirii acestuia – nu doar a amprentei sale de carbon și a altor costuri de mediu, ci și a riscurilor biologice, ca și a consecințelor asupra celor care au muncit în fabricarea lui – și rezumarea acestor efecte pentru cumpărător atunci când se hotărăște ce să achiziționeze.” (pag. 71). Este această transparență radicală posibilă? Întru totul, cu condiția ca producătorii să își dorească să împărtășească aceste informații cu cumpărătorii. Faptul că unele lanțuri de supermarketuri practică transparența radicală afișând cumpărătorilor gradul de siguranță al produselor aflate pe rafturi printr-un sistem de notare de la cel mai sigur la cel mai riscant iar corporații precum GoodGuide și SkinDeep le oferă cumpărătorilor posibilitatea de a afla ce substanțe conțin produsele pe care le cumpără, arată că decizia nu stă numai în mâinile producătorului, ci că odată cunoscute efectele cumpărăturilor sale, însuși cumpărătorul decide ce va alege de pe raft, în urma unei evaluări a produselor care-i sunt puse la dispoziție.

 Deoarece pe piață cumpărătorul este cel din partea căruia vine cererea, acesta are o putere semnificativă asupra evoluției pieței, putând decide soarta unor companii prin alegerile pe care le face. Conștientizând acest rol major al cumpărătorului, unele companii, pentru a își promova în continuare produsele, practică o metodă numită greenwashing – impresia de produs ecologic. Astfel, cunoscând faptul că oamenii vor fi atrași de produse cât mai sănătoase pentru viața lor și cea a mediului, unii producători „susțin informații care nu au nici un sprijin, cum este cazul corpurilor de iluminat casnic care trâmbițează pe ambalajele lor „eficiența energetică” fără nici cea mai mică dovadă. Sau pretenții care sunt pur și simplu prea imprecise, cum e cazul șamponului „eco-conștient”, sau cele vag formulate, de genul insecticidului „fără substanțe chimice” (niciun produs nu este în întregime fără substanțe chimice, așa că la ce fel de substanțe chimice se referă această etichetă?). Un alt truc de marketing este de a formula anumite informații de protecție a mediului irelevante care îi distrag pe cumpărători de la a face importante comparații între firme. De exemplu, doza de aerosol cu insecticid pe care se susține sus și tare: „Nu conține CFC!” (clorofluorocarbonați interziși în 1970 fiindcă distrug stratul de ozon).” (pag. 66).  Pentru astfel de situații există transparența ecologică radicală amintită anterior, cu al cărei ajutor cumpărătorii ar cunoaște îndeaproape natura produselor pe care le aduc zilnic în casele și viețile lor.

 Odată sesizată importanța impactului ecologic a fiecărui produs realizat, companiile au pornit colaborări cu ecologiști industriali pentru analize ale ciclului de viață, ajungând să schimbe mijloacele de producție și tipurile de produse în așa fel încât toate părțile beneficiare să aibă de câștigat: cumpărătorul, mediul înconjurător și el însuși – producătorul. Astfel, compania Coca-Cola a investit în utilizarea rațională a resurselor iar compania P&G a inovat produsele proprii prin crearea detergentului care poate spăla haine cu apă rece, pornind de la premisa că un detergent care poate spăla haine numai cu apă caldă consumă cantități enorme de energie. Câștigul unei economii cu față umană, a unei economii sustenabile, lipsite de perdele care să ascundă utilizarea de produse toxice, consumul exagerat de resurse naturale, exploatarea de copii și muncitori în fabrici sau lipsa echitabilității, este un câștig colectiv, așa cum este și caracterul unei inteligențe ecologice de la care ar porni o astfel de economie.

 Între cumpărători și produsele pe care aceștia le cumpără stă prețul, un preț care diferă, făcând produsele ecologice mai scumpe decât cele lipsite de această certificare. Prețul ascuns al celor din urmă poate însemna deversări de apă contaminată în lacuri sau râuri, muncitori care își desfășoară activitatea în condiții de muncă lipsite de siguranță. Posedând informații precise despre opțiunile pe care le avem în fața unui raft de produse, avem automat și libertatea de a alege ceea ce cumpărăm. Vom alege să cumpărăm ceea ce este ecologic?

Articol realizat de Acostăchioaei Ana-Maria

*Vă invit să citiți și „Să ne ferim de ecologia totalitară a fanaticilor apocalipsei, alături de Pascal Bruckner!”.

Sursă foto: imaginea reprezentativă: http://www.acast.com

foto #1: proprie

foto #2: Goodreads.com

foto #3: http://www.europeanfinancialreview.com


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.