Deasupra norilor, devenind la fel de ușor precum aerul din care oamenii și-au imaginat că le sunt sufletele, trăind visul milenar de a zbura, strunind pasărea de metal, privind de sus țărâna din care suntem, lumea unde ne petrecem viața, nu mai par ceea ce erau când zile, luni, ani, zeci de ani ne purtăm viața alipiți, strâns legați de pântecul imens al Terrei. De sus, pare a se rupe cordonul ce-l leagă pe om, buricul pământului, de mama sa Terra. Sus, zburătorul meditează și privește altfel matricea unde se petrec zilele noastre.
O meditație în bună parte melancolică este scrierea aviatorului Saint- Exupéry, o meditație purtată de amintiri, închipuiri, gânduri create la mari înălțimi, gânduri ușoare ca aerul, sortite efemerului ca aproape toate gândurile noastre, așezate în foaia imaculata precum avionul și aviatorul aterizează, odihnindu-se pe pământul oamenilor. Aviatorul visând deja la următoarea ridicare deasupra pământului și țărânii din care suntem. Citirea și orice recitire pot fi socotite o decolare de pe pământul oamenilor pentru a-l privi de sus, pentru a ne privi altfel, zburând cu aviatorul dincolo de nori, prin ceața în care se zbat mereu căutările noastre de ,,a ieși’’.
În ceață unii, precum aviatorii ce se poartă deasupra înalților munți, se zdrobesc, se lovesc de culmile ce apar brusc în drumul lor, drumul căutătorului prins în bezna luminată a zilei din care caută zadarnica ieșire. Și totuși, nici în această situație nu este totul pierdut. Povestea camaradului, care prăbușit în traversarea Anzilor, a reușit să se salveze in extremis, povestea naratorului prăbușit în deșert alături de un camarad, rătăcind printre mirajele nisipului pustiu, și atâtea istorii neștiute, ne arată că nu este pierdut totul: nici în naufragiu, nici în prăbușire, nici în munți, nici în deșert, nici pe apă…
Într-o perioadă, precum cea a mijlocului secolului XX, când oamenii mai criticau amenințările mașinismului, mașinizării, tehnicii, tehnologizării, mecanizării omului și lumii lui, Saint- Exupéry liniștește spunând că mașina este doar o unealtă nu un scop, și că ea perfecționată va dispărea în spatele rolului ei, mașina se va ascunde înlăturându-se tot ce este de prisos din ea. Devenind o creație umană precum un poem, luând din umanitatea omului trăsături precum rotunjimea unui umăr sau unui sân, astfel de caracteristici pot fi întipărite de exemplu unui avion. Atunci va fi depășită tinerețea noastră barbară, în care încă ne minunăm de aceste jucării tehnologice, uitând că străduința noastră pentru bunurile materiale, precum aceste jucării tehnologice, nu ne dă ,,nimic care să merite valoarea de a trăi’’ (pp. 91-94). Se pare că suntem încă în barbaria tânără numită acum digitalizare, devenită uneori scop în sine, cât despre ,,unealta’’ devenită ,,umană’’, această realitate depinde de fiecare mânuitor.
Saint-Exupéry descoperă cu ajutorul instrumentului numit avion ,,adevărata față a pământului’’, avionul fiind un instrument ,,de analiză’’ (p. 96). Analize prinse în vise despre care naratorul meditând spune că sunt mai reale decât dunele de nisip sau decât luna de pe cer (p. 109). Printre vise și miraje gândurile însetatului în deșert repetă, parcă urmând Eccleziastul, ce simplu este să te naști, ce simplu este să crești, ce simplu să mori de sete, fără sentimente și efuziuni afective, doar simplitatea timpului și a prezenței…stare diferită de societatea unde lucrurile sunt privite de multe ori patetic, sentimental, emoțional…În pustiu, aviatorul prăbușit reflectează cuminte, apropiat cu gândirea lui de ceea-ce-este, de un deșert ce este/devine o eternitate (p. 177, 181).
În eternitatea deșertului, mort de sete, aviatorul ar lua-o de la capăt, cu gândul: ,,deșertul sunt eu’’ (p. 200).
Zborul cu avionul este ca o căutare a adevărului în stele, o ruptură de orașele unde nu există viață omenească, o regăsire a Pământului făgăduit, deasupra căruia aviatorul așteaptă zorile precum grădinarul primăvara. Astfel naratorul compară zborul cu plecarea din orașul fără viață umană, viața orășeanului redusă la distracții duminicale absurde este abandonată pentru regăsirea înțelepciunii de la țară, căci aviatorul se repune în contact cu vântul, cu stelele, cu noaptea nepătrunsă, cu marea, cu nisipul, luptând cu forțele naturii precum grădinarul sau omul de la țară (p. 196).
Saint-Exupéry scrie că a primit peste 200 de scrisori cu injurii când a ironizat șantanurile duminicale adică distracțiile, spectacolele, referindu-se la Mozart cântat duminica într-o uzină comunistă din Rusia (p. 197). Putem compara acel șantan, acel spectacol, acea petrecere, acea distracție cu cele de acum…
Dar acestea sunt simple gânduri pasagere, ce este de admirat este umanitatea din oamenii care au fost purtați de pasiunea de a zbura, de a lupta, de a (se) salva, precum fratele beduin salvatorul celor prăbușiți în deșert. Și mai ales este de admirat iubitul Pământ ce a zămislit acești oameni.
Ființe în care se naște adevărul odată cu omul din ele. Adevărul este pentru om ceea face din el un om.
Un astfel de adevăr nu este închinat idolilor carnivori ce-l devorează pe omul devenit prizonier și serv al lor. Când oamenii vor putea să trăiască și să moară în pace atunci au găsit un sens și pentru viață și pentru moarte.
În ciuda tradițiilor transmise, în ciuda multor Mozart pierduți printre muncitorii săraci, în ciuda înțelepciunii ca punte aruncată în întuneric, doar ,,singur Spiritul, dacă suflă peste humă, singur el e în stare să creeze omul’’ (pp. 204, 206, 218-219, 222, 224-230).
scris de Cătălin Spătaru
Sursă: Antoine de Saint-Exupéry, Pământ al oamenilor, trad. și prefață de Ion Caraion, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967
surse imagini: proprie, todoliteratura.es, ebooks-bnr.com
