Încă două introduceri în Metafizica lui Aristotel: cărțile II(alfa mic) și III(Beta)

DSC_0117Aporia sau fundătura logică este o legare a minții din care se chinuiește să iasă, ignorarea problemei nu dezleagă nodul legăturii încurcate, în care gândirea este prinsă(995a). O încurcătură este și prezența cărții alpha mic(cartea II), o mică introducere nu la fel de întinsă ca Alpha mare(cartea I), cu care are în comun ideea cercetării tradiției gândirii asupra primelor principii, cauze sau rațiuni.

Diaporematica este metoda de a aduce în discuție argumentele celor din tradiția de gândire, oricât de slabe ar fi ele(Ștefan Bezdechi, nota 2 la cartea II din Metafizica). Poate că a doua carte a Metafizicii este doar o introducere anterioară cărții I, Alpha mare, în care Aristotel reia ideile și dezvoltă metodic cercetarea gânditorilor de la Thales până la platonicieni. Sau poate alpha mic este o introducere pentru unele expuneri ale maestrului în Liceu concretizate în cărțile XII și XIV, în timp ce cartea I, Alpha mare, este o introducere pentru expuneri posterioare concretizate în celelalte cărți ale Metafizicii. Așa cum într-o anumită privință, și cartea Beta poate fi privită ca o introducere(Enrico Berti, Structura și semnificația Metafizicii lui Aristotel, pp. 16, 34).berti

De ce? Pentru că a treia carte(Beta) vorbește despre aporii sau fundături ale gândirii, de probleme ce sunt de rezolvat, fiind mai mult o carte a întrebărilor asupra unor probleme complicate, ce țin mintea în loc, legată de ele. Căile de rezolvare sunt opuse, iar niciuna n-are precădere.

Aporetica, diaporetica sau diaporematica din cartea Beta continuă practic diaporematica din primele două cărți fără a mai face trimitere la gânditorii din tradiția gândirii, ci doar a pune întrebări asupra problemelor, dezvoltând soluțiile opuse(Berti, pp. 35-36).

Nu numai a ieși din aporii este greu dar și a expune aceste aporii, să încercăm însă.

Oare este o singură știință sau mai multe care studiază primele cauze/principii/rațiuni de a fi? Binele nu privește demonstrațiile matematice, entitățile nemișcate sunt diferite de cele ce se mișcă, deci cum ar avea toate acestea aceleași principii prime?

Dar dacă sunt mai multe principii, cu care are de-a face filosofia primă căci rațiunile/cauzele pot fi de 4 tipuri numai la repararea unei case(mișcătoare/ motrice – constructorul, finală/scopul-reparația, materială – unelte, materiale de construcții, formală-planul de reparații). Faptul de a cunoaște un lucru înseamnă să știi ce-este, deci știința ființei ar fi știința căutată, dar înțelepciunea sau filosofia primă ar privi și binele sau scopul lucrurilor(996b).

Știința principiilor demonstrației este cea ființei? Dar pentru că demonstrația și principiile ei sunt altceva decât cunoașterea ființei, cine va avea întâietate? Și cine va studia adevărul și falsul cu privire la ele? Nu va fi tot sarcina filosofului?(997a).

Dar ființele/substanțele sunt studiate de o știință sau mai multe? Dar dacă este una, ce fel de ființa/substanță va fi studiată de aceasta? Ar fi vorba mereu de un gen de lucruri și nu este corect să avem mereu o știință pentru toate ființele.DSC_0118

Însă este studiată doar  ființa/substanța sau împreună cu determinațiile/atributele/contextele ei? Dacă este o știință a ființei și contextelor atunci ar putea să existe o demonstrație cu privire la ce este un lucru, dar nu pare să fie așa ceva, iar dacă ar fi o știință doar a determinațiilor/contextelor, ce știință ar fi aceea, ar fi greu de arătat(997a).

Apoi dacă există ființe/substanțe senzoriale, există și alte genuri de ființe/substanțe? Dar dacă sunt alte naturi în afară de cele sensibile, precum Ideile platonicienilor sau intermediarele, atunci ele sunt și în afara celor senzoriale, și în cele sensibile, pieritoare, ceea ce este contradictoriu(997a,b).

Dar dacă există intermediarii, precum liniile, vor fi linii în sine și linii sensibile, la fel cu orice gen de entități geometrice, sau în privința cerului astronomilor, va fi unul diferit de cel senzorial. Dacă intermediarele sunt imanente atunci nici formele/ideile lui Platon n-ar trebui să fie separate, ci ar fi în lucruri, dar nu ar fi decât o absurditate a dedublării lucrurilor.

Genul este principiu al lucrurilor sau natura lucrului este prin elementele sale constitutive? Dar lucrurile sunt din părțile componente și totuși genurile fac parte din definițiile prin care spunem ce este un lucru, însă de asemenea pot defini lucrul și prin părțile componente(997b, 998a,b)

Oare ființa este una pentru toate lucrurile? Absurd căci toate lucrurile ar fi una. Atunci sunt diferite toate? Dar și aceasta este absurd căci cum va exista unitate pentru multiplele din cunoaștere? Cum vor fi materia și forma una? (999b).

Oare principiile vor fi aceleași pentru cele pieritoare și pentru cele nepieritoare? Dacă principiile lucrurilor pieritoare și nepieritoare sunt diferite, principiile lucrurilor pieritoare sunt pieritoare sau nepieritoare? Dacă sunt pieritoare se ajunge la regresia la infinit, dar dacă sunt nepieritoare cum apare pieritorul? (1000 a,b).DSC_0115

Apoi Unul și ceea ce-este sunt în ființa/substanța lucrurilor sau au o natură a lor ce trebuie căutată? Cum este focul, prietenia, care unește, aerul, etc., sau cum zice Platon că ființa și unul sunt decât ființa și unul, ființa este ființarea lucrurilor iar unu dă unitate fiecărui existent.

Dar dacă unul și ființa n-au subzistență, nici celelalte nu vor fi, iar dacă unul nu este ființă, nici număr nu este. Unul și ființa sunt predicate despre sine și atât.

Dar dacă unul este unu de ce mai există număr și unitate în afară de el? Și dacă ființa este ființa de ce există ființă ce pare ruptă de ceea-ce-este?

O ființă ca ceva diferit de ceea-ce-este nu există, încât după Parmenide, toate ar fi una și doar ființă(1001a,b).

Principiile sunt virtuale sau actuale? Dacă sunt actuale va fi ceva anterior principiilor ceea ce este imposibil, dacă sunt virtuale atunci este posibil să nu existe nimic, fiind posibil să existe și ceea ce nu este, dar din ceea ce nu este, nu rezultă nimic.(1003a).

Printre atâtea aporii, încercați și încurcați ne aducem aminte de începutul cărții II:

’’anevoios este …studiul adevărului, dar pe de altă parte el este ușor’’. Chiar dacă am pătruns cu puțin în studiul a ce este adevărat, când orice contribuție chiar slabă sau minimă este adăugată celorlalte, poate ieși din ele ceva măreț (993a,b).

                                                                                                                articol de Cătălin Spătaru

Surse:

Aristotel, Metafizica, trad. Ștefan Bezdechi, Iri, București, 1999;

Aristotel, Metafizica (A-E), trad. Gheorghe Vlăduțescu, Paideia, București, 1998;

Aristotel, Metafizica, trad, com. și note Andrei Cornea, Humanitas, București, 2001;

Enrico Berti, Structura și semnificația Metafizicii lui Aristotel, trad. Cristian Șoimușan, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2001;

foto proprii

 


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.