Despre filosofia existenței umane în cultură din perspectiva lui Karl Jaspers

  Articol realizat de Radu Mihai.

 Existența prin ființa care este omul, ființă nedeterminată și decisă doar în mod temporal, niciodată definitiv, prin intermediul libertății vieții umane, este dată de progresul cunoașterii și de raportarea omului la transcendență. Ființa nu poate primi o explicație finală, căci în procesul de cunoaștere gândirea noastră poate doar să cuprindă noi orizonturi care, la rândul lor, sunt cuprinse de alte orizonturi, neputând astfel să identificăm întregul cuprinzător. Cuprinzătorul poate fi doar iluminat, rămânând totuși non-obiectual, chiar dacă iluminarea se realizează prin metode obiectuale; el este mijlocit în mod indirect de obiectualitate și oferă noi moduri ale ființei – ființa în sine(care poate fi lumea și transcendența) și ființa care suntem noi.

 Ființa care suntem noi prezintă mai multe moduri posibile de a fi: existența factică (Dasein), adică viața ca manifestare materială într-o multitudine de specii, ființa oricărei vietăți reprezentând un mod de ființare factică în mediul în care își desfășoară viața. Omul este un obiect ca oricare altul în varietatea de specii, având parte de conștiință empirică, subordonat în fața stărilor afective și a voinței proprii. Totuși, omul beneficiază și de o conștiință în genere, care permite cunoașterea de tip științific și prin intermediul căreia omul țintește spre adevărul universal, adevăr constituit de legități eterne și atemporale, chiar dacă conștiința în genere are o valoare temporală. Spiritul este cel care produce relaționare a tot ceea ce există, el integrează părțile în întreg, înțelegându-se pe sine prin intermediul artei, a filosofiei, a științei, a principiilor, însă el nu realizează acest lucru reducându-se la elementele anterioare, ci prin pătrunderea acestora și trecerea în totalitate. Fundamentul facticității este reprezentat de conștiința în genere, care este dominată de spirit în crearea totalității prin intermediul rezultatelor cunoașterii. Spiritul și conștiința empirică sunt elementele care creează formele, în timp ce conștiința în genere permite identificarea întregului în acestea.

 Dincolo de aceste trei moduri posibile de a fi este Existența (die Existenz), care le cuprinde, care constituie ceea ce sinele poate fi și drumul omului către existența sa prin libertatea de care dispune. Existența este iluminată prin manifestările sale în Dasein, omul însuși este Existență prin intermediul facticității ființei, fiind el însuși doar atunci când trăiește în realizarea Existenței, determinându-și ființa prin alegerile pe care le face pe parcursul vieții. Omul caută transcendența din cauza insatisfacției pe care o resimte la nivelul existenței sale posibile, insatisfacție ce provine din nemulțumirea propriei deveniri și prin care omul se rupe de facticitate, întorcându-se la origini, la libertatea sa. Spiritul își construiește constant viziunea despre lume, în sensul în care aceasta se află într-o continuă mișcare, fiind influențată de atitudinile pe care omul alege să le folosească în fața lumii, de tipul de imagine pe care acesta și-o construiește despre lume și de tipurile spirituale care apar în atitudini și în imaginile individului uman.

 Omul ca existență este în căutarea ființei, fiindcă fundamentul ființei este dincolo de facticitate, dincolo de multiplicitatea ființei – sesizarea ființei se realizează doar în transcendență, însă nu în mod stabil sau definitiv, ci ca adevăr personal în contextul existenței respective. În transcendență, omul caută întoarcerea la sine, căci insatisfacția facticității acestei lumi îl împinge să caute dincolo de ea, însă transcendența nu este un dincolo, ci este aici, în imanența lumii. Omul se întoarcere la sine și realizează acest lucru prin intermediul unui limbaj care facilitează identificarea propriilor posibilități, căci în transcendență acest limbaj poate fi înțeles doar de om ca individ, prin conștiința existenței, prin raportarea omului ca singularitate la limbajul transcendenței. Prezentul transcendenței este real, dar disparent, fiind transformat prin limbajul folosit în facticitate. Dincolo de experiența din facticitate, transcendența este exprimată prin „simboluri, imagini, idei în care se arată obiectualitatea metafizică”. Experiența transcendenței poate fi împărtășită într-o comunitate prin intermediul credinței pe care comunitatea respectivă o manifestă față de forma transcendenței. Limbajul transcendenței este dat de cifruri, iar cifrurile reprezintă fenomene ale obiectelor lumii, înțelese de existența posibilă. Prezența transcendenței în existență este realizată de cifruri, care sunt mijlocitoare între existență și transcendență, aceasta din urmă situându-se ori dincolo de lume, ori în trăirea empirică a individului uman. Fenomenele apar ca cifruri în viața omului, iar acesta trebuie să le dezlege pentru a ajunge la ființă prin transcendență.

 Transcendența ca și căutare a ființei dă naștere culturii, care reprezintă o cunoaștere pusă în limbaj a fenomenelor și care este transmisă unei existențe ce dorește să-și însușească conținuturile ce provin din și prin tradiție. Dacă prin transcendență omul vine la sine, atunci cultura în care omul se manifestă suferă o transformare concomitentă cu omul aflat în transcendere, fiindcă el se redescoperă prin raportare proprie, oferindu-i tradiției culturale o nouă raportare prin cunoașterea sa.

Imaginea reprezentativă și prima poză sunt personale.

Sursă foto #2: http://www.famousphilosophers.org/karl-jaspers/