În ziua împlinirii vârstei de 15 ani, tânărul al cărui destin stă sub semnul unei profeții făcute de propriul tată își leapădă vechea viață ca pe o haină la fel de veche și devine Kafka Tamura, simbol al „corbului rătăcit și singuratic” al cărui drum va fi călăuzit de celălalt eu al său – tânărul pe nume Corbul – absent fizic, dar prezent înăuntrul lui Kafka Tamura ca o voce a cărei ecou răsună în toată ființa adultului în devenire.
Fuga de acasă îl eliberează de tată, dar nu și de datul genetic moștenit de la acesta: „Tot ce am moștenit de la tata sunt genele mele” (pag. 245) și mai ales de profeția oedipiană aruncată de figura paternă asupra sa: „Tata mi-a zis că, oricât m-aș strădui, nu am cum să scap de acest destin, că prezicerea este îngropată în genele mele, ca un mecanism cu ceas, și că orice aș face, nu am cum să o schimb. O să-mi omor tatăl și o să mă culc cu mama și cu sora mea.” (Pag. 249). Dornic să își găsească mama și sora și să împiedice fatalitatea ce-i descrie viitorul, Kafka lui Murakami se îndreaptă spre un loc situat pe malul mării. „[..] însă când m-am uitat pe hartă, m-am gândit, nu știu de ce, că înspre Shikoku trebuie s-o apuc. Ori de câte ori m-am uitat, acest loc m-a atras și mai tare. Este departe, la sud de Tokyo, la malul mării și are o climă blândă.” (pag. 15).
Musafir în noul mediu și în noua sa viață, tânărul stabilește interacțiuni cu persoane al căror rol este decisiv în devenirea sa ulterioară, în regăsirea adevăratului Kafka Tamura. Prin personajele care îl modelează pe tânărul de 15 ani care se caută pe sine, Murakami dă glas unor mituri, simboluri, idei și concepte filosofice deopotrivă, oferind astfel un caracter reflexiv romanului „guvernat” în mare parte de un bizar împletit cu haos și fantastic.
Refugiul lui Kafka Tamura devine o bibliotecă între ai cărei pereți realitatea se dilată, iar întunericul nopții face loc irealului, care pune stăpânire pe fiecare gest al adolescentului. Camera pe care tânărul o primește pentru a-și odihni trupul este un loc apăsat de trecut, un loc în care prezentul este dat la o parte iar trecutul se manifestă prin revenirea „spiritului rătăcitor” al directoarei bibliotecii, care animă trupul adolescentin pe care doamna Saeki l-a avut cândva și peste care s-a așternut îmbătrânirea. Seară de seară acest spirit pătrunde în cameră și privește spre portretul de pe perete, portretul lui „Kafka pe malul mării” – iubitul ei din copilărie, persoana atât de prețuită de care aceasta a fost despărțită, dar a cărei prezență încă există prin tabloul care a trecut prin negura timpului și prin partitura cu același nume pe care aceasta i-a scris-o:
Kafka stă pe un scaun pe malul mării,
Cu gândul la pendulul ce mișcă lumea.
Când cercul inimii se închide,
Umbra nemișcată a Sfinxului,
Se preschimbă în cuțit
Și îți străpunge visul.
Degetele fetei înecate
Caută piatra de intrare.
Ridicându-și poalele veșmântului albastru
Îl privește pe Kafka pe malul mării.
Prin existența acestui „spirit rătăcitor” Murakami se adâncește în cultura japoneză și amintește de vechi concepții ale oamenilor prin care „în anumite situații, oamenii se transformau în spirite, fiind încă în viață, se deplasau în spațiu și își puteau duce la îndeplinire dorințele.” (pag. 276). Spiritele rătăcitoare apar în Povestea lui Genji scrisă de Murasaki Shikibu: „În vremea în care trăia Murasaki Shikibu, spiritele rătăcitoare erau, totodată, un fenomen grotesc, cât și o stare sufletească perfect firească și la îndemână.” (pag. 277).
Efectul pe care vizitele nocturne ale spiritului rătăcitor îl au asupra lui Kafka Tamura este sentimentul de afecțiune pe care îl dezvoltă față de copila de 15 ani care îi vizitează camera și care este proiectat asupra directoarei bibliotecii, o femeie trecută de 50 de ani, pregătită oricând să se întoarcă la dragostea sa de o viață părăsind lumea în favoarea promisiunii iubirii eterne, posibilă numai într-un alt plan existențial. Alături de doamna Saeki, care este o imagine a idealului feminin și mai apoi reprezentare a maternității, Kafka Tamura cunoaște iubirea erotică, care îl pregătește de ascensiunea către o cunoaștere mai profundă a propriei persoane. Totodată, această uniune erotică este una parțial incestuoasă, conform teoriei lui Tamura care o face pe directoarea bibliotecii mama sa. Acest pas este făcut mai întâi în vis, unde personajul este prins „într-o distorsiune a timpului” (pag. 341). Responsabilitatea începe în vis, plan în care se manifestă cele mai ascunse și de nebănuit dorințe.
O altă etapă a devenirii lui Kafka Tamura este pierderea sa într-un labirint dublu: cel din interiorul propriei persoane și cel aflat în exteriorul său. „Conceptul de labirint a fost inventat de oamenii din vechea Mesopotamie. Scoteau intestinele animalelor – și din forma lor preziceau viitorul. Admirau forma lor complexă. Așadar, are ca bază intestinele. Ideea este că ai înăuntrul tău principiul labirintului, care corespunde cu labirintul din afara ta.” (pag. 425). Adâncirea în labirint are loc prin avansarea spre adâncul pădurii de foioase, unde „există o lume paralelă cu cea în care trăim noi. Poți să intri în ea într-o anume măsură și să te întorci teafăr. Dacă ești atent. Dar dacă depășești un anumit punct, nu o mai poți părăsi. Nu îți mai găsești calea înapoi.” (pag. 424).
În inima pădurii are loc despărțirea dintre Kafka Tamura și celălalt eu al său – tânărul pe nume Corbul, fiecare urmând să-și continue drumul de unul singur. „Le-am lăsat pe toate în urmă, pe drum. Așa nu îmi mai este frică de mine însumi și vreau ca pădurea să vadă că am ales să rămân complet lipsit de apărare. Sau poate că asta vreau să-mi transmit mie însumi. Eu, proaspăt ieșit din găoacea dură, mă îndrept singur către inima labirintului, unde mă voi abandona neantului.” (pag. 476). Drumul său continuă până într-un punct marginal în care apar alte călăuze – doi soldați pierduți în pădure în timpul unui antrenament, însoțitori spre lumea în care el și-a propus să ajungă, lume în care „acum și de mult de tot nu e nici o diferență.” (pag. 483).
Ajuns în fața unei alte dimensiuni spațio-temporale, Kafka Tamura se află în punctul ultim al încercării de a se descoperi – între viață și moarte. Într-un loc în care timpul nu este important, însă simbolurile au un rol aparte: cel de a indica rolurile pe care le joacă fiecare personaj al lumii respective. Fiecare nou-venit, așa cum este și tânărul rătăcitor, primește un adăpost provizoriu – o casă în care „nu sunt tablouri, poze sau vreun calendar” (pag. 502). Oamenii din noua lume nu sunt individualizați printr-un nume și nu acordă importanță amintirilor: „Într-un loc în care timpul nu este important, nici amintirile nu sunt.” (pag. 525). Misiunea lui Kafka este aceea de a se integra, proces ce presupune o uniune dintre individual și universal: „Când ești în pădure, devii în întregime o parte din ea. Când ești în ploaie, devii în întregime o parte din ploaie. Când petreci dimineața, devii în întregime o parte din dimineață. Când ești lângă mine, devii în întregime o parte din mine.” (pag. 524).
Cu gândul la promisiunea unei vieți diferite față de cea pe care a părăsit-o, o viață în care să simtă dragostea împărtășită, în timpul întâlnirii finale pe care o are cu doamna Saeki, trecută în neființă și ajunsă în aceeași dimensiune spațio-temporală, Kafka Tamura refuză să dea ascultare rugăminții femeii de a se întoarce înapoi cât încă nu este prea târziu, cât încă nu s-a închis „piatra de intrare” – elementul care generează bizarul și fantasticul romanului. Prin voința acesteia, totuși, Kafka Tamura părăsește locul în care încă nu s-a integrat, redevenind o parte din prezent și păstrând vie amintirea persoanei dragi alături de care cândva era pe malul mării și de care a fost mai apoi abandonat, persoana pe care a căutat-o până la vârsta de 15 ani.
Călătoria lui Kafka Tamura, tânărul rătăcit și singuratic, este căutarea a ceea ce a pierdut, căutarea jumătății sale, în a cărei absență era cu neputință să simtă dragoste sau fericire. Murakami apelează la mitul celor două jumătăți, conform căruia „în timpurile vechi, lumea nu era împărțită doar în bărbați și femei, ci existau trei sexe” (pag. 49) despărțite apoi de zei și sortite unei veșnice căutări pentru a se reîntregi. Poate că Tamura și doamna Saeki au fost două dintre jumătățile ce trebuiau reîntregite, sau poate că au fost două jumătăți sortite unei vieți separate, prin care să păstreze vie amintirea celuilalt într-un tablou și o partitură cu același nume: Kafka pe malul mării.
Articol realizat de Ana-Maria Acostăchioaei
Sursă foto #1: wikipedia.org
Sursă foto #2 și #3: http://rittlerion.com
Fotografiile #4 și #5, precum și cea reprezentativă sunt proprii
