„Pădurea întunecată” de Nicole Krauss cu povești despre regăsirea sinelui și viața de apoi a lui Kafka

 Omul, în aparență atât de neputincios prin statutu-i de muritor, exercită o forță aproape divină prin actul de a participa la Univers. Căci omului i-a fost dat să recreeze „menuha” – odihna, liniștea, pacea pe care Dumnezeu a creat-o în cea de-a șaptea zi pentru a face lumea completă, dar pe care a lăsat-o fragilă tocmai pentru a-i oferi omului ocazia de a se simți un participant, nu numai un spectator al Universului.

 „Menuha” este ceea ce caută fiecare dintre noi în călătoria atât de scurtă într-o lume care atacă pacea cu obiecte și gânduri distructive. Epstein, primul dintre personajele cărții lui Nicole Krauss, a pornit în căutarea păcii odată cu căutarea adevăratului său sine, pe care l-a pierdut de-a lungul vieții în spatele unei cariere de succes și a unei vieți îndestulate material. Scânteia care a stârnit transformarea din persoana bătrânului avocat a fost o carte scrisă de un poet israelian, carte ce avea să-i servească drept însoțitoare pe noul său drum până într-un punct, de unde avea să-l parcurgă de unul singur. Primul pas făcut cu încredere de către Epstein a fost renunțarea la bunurile materiale: „Acesta a fost momentul în care a început să-și dea lucrurile. A început cu o mică machetă de Henry Moore oferită medicului său, care o admirase în timpul unei vizite la domiciliu. […] Câteva zile mai târziu, și-a răsucit inelul cu sigiliu de pe degetul mic și l-a pus în palma portarului său surprins, Haaroon, în loc de bacșiș; […] La scurt timp după aceea, și-a dat ceasul Patek Philippe.” (pag. 17). A urmat întoarcerea în Israel, locul nașterii sale, loc în care originile îi oglindeau adevărata identitate. Reflectând asupra experiențelor trăite la întoarcerea în Israel alături de un rabin pe care hazardul i-l aduce în cale, descoperă că în interiorul său există un gol. „S-a cercetat cu grijă și a descoperit, așa cum descoperi în legătură cu orice absență, că golul era mult mai mare decât ceea ce-l umpluse cândva.” (pag. 166).

Ediție în engleză a cărții „Pădurea întunecată”, publicată pe 24 august 2017.

 Însă golul lui Epstein are potențialul de a fi umplut cu infinitul, golul lui Epstein este trăsătura care definește omul, căci „pentru a crea omul, Dumnezeu a trebuit să Se retragă pe Sine” (pag. 113), iar în vidul rămas după retragerea Sa a creat lumea. Prin crearea lumii, acest vid a fost umplut cu o parte din El însuși, căci omul este creația lui Dumnezeu care păstrează amintirea infinitului. Această „contracție” a divinului prin care infinitul a creat ceva finit înăuntrul a ceva ce era deja infinit este reprezentarea conceptului de „tzimtzum”, întâlnit în misticismul iudaic, la care Nicole Krauss face referire prin persoana rabinului alături de care Epstein își parcurge o parte din drumul noii vieți sortite căutării propriului eu.

 Prin vocea rabinului aflăm că de la acest gol caracteristic omenirii pornește liberul arbitru. Încălcarea poruncii divine de a nu mânca din Pomul Cunoașterii poate fi interpretată ca o „respingere a supunerii în favoarea liberei alegeri și a căutării autonome a cunoașterii” (pag. 113). Dumnezeu este cel care sugerează ideea de a mânca fructul oprit, idee ce nu exista în mintea Evei și care este sădită de El. Atât în Adam, cât și în Eva, care a prins viață dintr-un spațiu gol făcut în Adam prin ruperea coastei sale, există un spațiu finit în care Dumnezeu lipsește, dar pe care-l pot umple prin a încerca, chiar dacă fără izbândă, să îl cunoască pe Dumnezeu, să cunoască divinul prin gândire metafizică: „Așadar, putem înțelege asta și ca pe modul lui Dumnezeu de a-i determina pe Adam și Eva să înfrunte spațiul gol din ei înșiși – spațiul din care Dumnezeu pare să lipsească. Astfel, Eva, a cărei creare a necesitat un gol fizic în Adam, este cea care-l conduce pe acesta la descoperirea golului metafizic din el însuși, pe care-l va jeli etern, chiar dacă-l invadează cu libertatea și voința lui.” (pag. 113).

 Epstein va umple golul din el cu o pădure alcătuită din sute de mii de copaci, rezultat al ultimului său act de caritate. Dacă nevoia de schimbare a fost semnalată de cartea unui poet evreu, încheierea acestei schimbări a avut și ea un semnal, visul în care se plimba într-o pădure de pini, vis ce avea să devină o realitate viitoare în care se profila o nouă pădure a Israelului, o pădure a regăsirii păcii, liniștii și seninătății interioare, a cărei existență a căpătat un nou sens pentru bâtrânul căutător odată cu rostirea cuvântului pădure: „cuvânt care, și-a dat seama Epstein după o viață întreagă în care-l rostise fără să se gândească, era compus din cuvintele for rest. (pentru odihnă)”. (pag. 211).

Pădure de pini, fotografie de pe urnabios.com

 Personajul complementar al bătrânului acum regăsit este o scriitoare, prin vocea căreia autoarea Nicole Krauss contemplă asupra incognoscibilului și vede în conceptul de multivers o „întoarcere cu spatele” a omenirii la necunoscut: într-o infinitate de lumi și de legi devine futilă, crede ea, întinderea cunoașterii peste limitele realității, căci tot ce este dincolo de aceasta nu ni se poate aplica și nu poate reprezenta pentru cunoașterea noastră decât o parte infimă de înțelegere. Această întoarcere dinspre incognoscibil, această dorință de a-l face cât mai cunoscut, este însă valabilă și în afara conceptului de multivers, deoarece noi, oamenii, am făcut „o sfințenie din cunoaștere și ne petrecem toată ziua și toată noaptea în căutarea ei.” (pag. 54), însărcinare pe care am preluat-o din tezaurul lăsat de fiecare gânditor al omenirii care a „preacinstit” cunoașterea. Krauss este de părere că „așa cum religia a evoluat ca un mod de a contempla și a trăi înaintea incognoscibilului, tot astfel am trecut acum la practica inversă, căreia nu-i suntem cu mai puțin devotați: practica de a ști totul și a crede despre cunoaștere că este concretă și că la ea se ajunge întotdeauna prin facultățile intelectului.” (pag. 54).

 În fața incognoscibilului, din care are să descopere numai o parte, este pusă scriitoarea, personaj prin care se dorește îndeplinirea voinței unui popor prin actul scrierii, prin dezvăluirea adevărului sub formă scrisă. Prin acest adevăr, autoarea imaginează un scenariu al vieții de apoi pe care a trăit-o Franz Kafka pe Tărâmul Făgăduinței.

 Moartea lui Franz Kafka a avut loc în anul 1924 iar mormântul său se găsește la Cimitirul Evreiesc din Praga. Însă acest lucru nu simbolizează sfârșitul pentru viața scriitorului, ci o ruptură de vechea sa identitate și o nouă devenire prin împlinirea visului de a emigra în Palestina: „Kafka a studiat ebraica în ultimii săi ani, pregătindu-se pentru mutarea în Palestina pe care o visa.” (pag. 139). Odată cu emigrarea fictivă, Kafka a luat cu sine noul său nume – Anshel, din care derivă cuvântul germanic Amsel care înseamnă mierlă, o pasăre la fel de neagră ca și stăncuța, pasăre simbolizată de numele Kafka, cu care autorul se identifica atât de bine. În timp ce nici unul dintre personajele construite de acesta în operele sale nu reușește să „scape din condițiile existențiale absurde” și se resemnează acceptând moartea, Kafka, deși credea că trupul său „fusese întotdeauna un cadavru încredințat în sfârșit mormântului” (pag. 185) continuă să trăiască sub semnul unei noi vieți, atent planificată alături de prietenii săi Max Brod și Hugo Bergmann.

 Visul de a emigra i-a fost insuflat lui Kafka de o realitate dură în care acesta trăia, un mediu ostil din care și-a dorit întotdeauna să evadeze. Pe parcursul vieții, scriitorul maladiv nu a simțit niciodată că a trăit cu adevărat, existența sa fiind proiectată în irealitatea literaturii. „Palestina era singurul loc la fel de ireal ca literatura, pentru că odinioară a fost inventată de literatură și pentru că încă mai era de inventat. Astfel, ca să aibă un cămin spiritual, un loc în care să poată trăi, acesta era singurul.” (pag. 188).

 În Palestina a avut loc cu adevărat Metamorfoza lui Kafka, în limba ebraică aceasta fiind reflectată de expresia „HaGhilgul”, care semnifică o altfel de transformare, diferită de schimbarea dintr-o formă în alta, ci „continuitatea sufletului prin diferite realități materiale.”(pag. 196). Viața cea nouă a lui Kafka a fost viața unui grădinar preocupat de plantele sale care îi atrăgeau pe trecători: „un vizitator care ar fi tras cu ochiul în grădină după-amiaza, îl putea zări pe omul slab care tușea aplecat deasupra unor trandafiri” (pag. 199). Domiciliul său s-a schimbat constant, spre finalul vieții ajungând într-un kibbutz din apropierea Mării Galileii. „În următorii cincisprezece ani, a trăit în umbră în kibbutz. Chiar și când scriitorul Kafka căpăta faimă în restul lumii, a spus Friedman, în Israel rămânea necunoscut.” (pag. 201). La sfârșitul anului 1953, acesta s-a mutat pentru ultima oară, alegând să locuiască în deșert, luând cu sine o valiză și un rucsac plin cu cărți.

 Teoria ficțională ce se referă la viața trăită de Kafka în Palestina, mulți ani după moartea sa din 1924, deschide o nouă viziune asupra vieții pe care atât Kafka, cât și (o parte din) cititorii săi și-ar fi dorit-o pentru acesta, în sânul unui tărâm care îi promitea liniștea și pacea căutată în timpul vieții în Cehia. Faptul că într-una dintre scrisorile către Milena, Franz Kafka adresează următoarele rânduri: „Pentru că „el” nu mă lăsa să trăiesc în lume, în lumea lui. Chiar atât de limpede, oricum, nu am voie să judec, căci acum sunt deja cetățean al celeilalte lumi, care se înfățișează față de lumea obișnuită precum deșertul față de pământurile cultivate (am rătăcit patruzeci de ani în afara Canaanului), eu privesc acum îndărăt ca un străin, e adevărat că și în această lume – condiția asta am adus-o cu mine ca moștenire paternă – sunt cel mai mărunt și cel mai înspăimântat și nu mai sunt apt de viață decât potrivit organizării speciale din această lume.” (pag. 199), că traducerea în ebraică a operelor scrise de el a avut loc tardiv în Israel („Amerika” – 1945, „Procesul” – 1951, „Castelul” – 1967) și că romanul „Amerika” nu a fost publicat cu titlul dat de către Kafka – „Der Verschollene” adică „Dispărutul”, ci cu cel ales de către Max Brod sunt ipoteze pe care se sprijină teoria elaborată de Nicole Krauss, cea prin care Israelul și-a salvat un fiu primindu-l în sânul său ca pe un om simplu.

 Aceasta este povestea adevărului care trebuie oferit poporului din care se trage și Franz Kafka sau Anshel Peleg, adevărul continuării unei vieți sub o altă formă, într-o altă realitate. Semnul de întrebare pe care îl pune Krauss este însă legat de Kafka pe care l-am cunoscut noi, cititorii săi. Să îl fi cunoscut oare pe adevăratul Franz Kafka? Sau am avut acces numai la „legenda” lui Franz Kafka, pe care Max Brod a știut să o țeasă cu iscusință? „Aproape tot – tot ce se știe despre Kafka se știe de la Brod! Inclusiv ceea ce se desprinde din scrisorile și jurnalele lui, căci bineînțeles acestea au fost adunate și redactate de Brod. El l-a prezentat pe Kafka lumii, apoi a gestionat fiecare fin detaliu al imaginii și reputației lui, până când a murit, în 1968, lăsând moștenirea lui Kafka în mâinile amantei sale, Ester Hoffe, și în destulă confuzie și dezordine, asigurându-se că nici astăzi autoritatea lui nu poate fi ocolită sau împărțită, și golemul Kafka pe care l-a modelat cu propriile mâini continuă să bântuie pe pământ.” (pag. 194).

Nicole Krauss, fotografie de pe Herald Scotland

Articol realizat de Ana-Maria Acostăchioaei.

Surse foto:

#1 – https://www.express.co.uk

#2 – urnabios.com

#3 – libris.ro

#4 – Herald Scotland

imaginea reprezentativă este proprie

 


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.