Tulburarea de stres posttraumatic

Ce este stresul?

            Conceptul de stres a fost formulat pentru prima dată de către biochimistul canadian de origine austro-ungară Hans Selye, în anul 1936, cu scopul de a indica starea pe care o resimte un anumit organism care se află sub amenințarea dezechilibrului în urma unor acțiuni exercitate asupra sa de către diverși agenți sau condiții de mediu care au capacitatea de a afecta manifestarea normală a mecanismelor sale homeostatice (Sillamy, 2000). Pe parcursul timpului au existat mai multe modalități prin care conceptul de stres a fost definitiv, iar acest lucru se datorează întocmai modalității de conceptualizare a termenului respectiv (Broome & Llewelyn, 1995):

  1. Stresul reprezintă o caracteristică dăunătoare sau nocivă a mediului, care are capacitatea de a cauza probleme medicale – caz în care el este considerat ca fiind o variabilă independentă.
  2. Stresul este un efect psihologic comun, de o vastă varietate a caracteristicilor sale dăunătoare și nocive – caz în care el este considerat ca fiind o variabilă dependentă, în sensul unui tip de răspuns al psihicului cu privire la amenințările provenite din mediul extern.
  3. Stresul este o interacțiune dinamică între persoană și mediul din care face parte. În acest sens, stresul poate fi văzut fie ca un factor cauzat de interacțiunile dificile sau ineficiente ale persoanei cu mediul, fie ca un proces cognitiv și emoțional care se află la baza reacțiilor persoanei respective. În fine, această a treia perspectivă conceptuală este și cea mai utilizată în prezent.

            Conform lui Neveanu-Popescu (1978), conceptul de stres beneficiază de două accepțiuni, după cum urmează:

  1. Orice situație sau orice stimul care acționează asupra organismului, punându-l într-o stare de tensiune.
  2. Această stare de tensiune care forțează organismul să își adune toate resursele care îl pot ajuta în procesul de apărare împotriva stimulilor externi (agenți stresori), cu scopul de face față în mod eficient oricărui tip de agresiune manifestată la nivel psihic sau fizic.

            În completarea definiției lui Neaveanu și referitor la agenții stresori, același Sillamy (2000, p. 301) ne spune că „orice factor susceptibil de a distruge acest echilibru <adică cel al organismului>, fie el factor de origine fizică (traumatism, frig…), chimică (otravă), infecțioasă sau psihologică (emoție), este numit „agent stresant”. Termenul stres desemnează atât agentul agresor, cât și reacția corpului la acesta.”. Putem în acest caz să deducem faptul că stresul reprezintă un anumit factor (stimul) care are capacitatea de a dezechilibra sau de a distruge complet starea de echilibru a unui anumit organism, indiferent dacă acest factor este de origine fizică sau psihică, ducând întregul organism într-o stare de tensiune puternică. De asemenea, stresul reprezintă și situația în care se regăsește organismul atunci când își activează resursele de apărare în vederea diminuării sau a eliminării stării de dezechilibru, precum și a eliminării factorului care acționează în acest fel asupra sa, adică a „agentului stresant”.

Stres

Dar tulburarea de stres posttraumatic?

            Pentru început, trebuie să înțelegem faptul că tulburarea de stres posttraumatic se află într-o puternică relație cu conceptul de traumă. În acest sens, este necesar să definim termenul de traumă: acesta se referă la un eveniment cu o intensitate afectivă puternică din viața unui individ, care împiedică sau depășește limitele sau capacitățile de adaptare ale individului la situația respectivă. Altfel spus, trauma reprezintă un eveniment care este capabil să afecteze într-un mod patologic stabilitatea vieții psihice a individului, din cauza intensității sale (Neveanu-Popescu, 1978). Poate că o definiție mai succintă ar fi de ajutor în acest sens: Dicționarul Englezesc Oxford ne spune că trauma reprezintă „un șoc puternic, care poate avea consecințe de lungă durată” („a powerful shock that may have long-lasting consequences”). Trauma beneficiază de mai multe moduri în care se poate manifesta. Conform lui Krippner, Pitchford și Davies (2012), trauma are capacitatea de a crea „cicatrici emoționale” și senzații de disconfort puternic sau de stres, ceea ce conduce la evitarea întâlnirilor sociale, la stări dese de iritabilitate puternică sau de indignare.

            Stresul posttraumatic apare atunci când o persoană este expusă unui eveniment care este considerat în afara experiențelor umane normale și care are capacitatea de a afecta orice ființă umană, fiind considerat, totodată, și răspunsul normal al omului la o situație anormală. Este foarte ușor ca stresul post-traumatic să fie confundat cu alte forme ale stresului, căci caracteristicile sale de manifestare sau, altfel spus, simptomele sale cuprind comportamente asociate unor altor tipuri de stres, cum ar fi dificultățile de memorare sau de reproducere a memoriilor, precum și dificultățile de concentrare și de menținere a atenției. Conform lui Winn (1994), diferența dintre stresul posttraumatic și celelalte tipuri de stres constă în faptul că individul care manifestă simptome de stres posttraumatic a suferit o experiență care se află în afara tiparului normal al unei vieți umane.

            Există și o tulburare de stres posttraumatic complexă, considerată ca fiind un alt timp de sindrom posttraumatic: aceasta se manifestă la indivizii umani care au fost expuși pe o perioadă lungă de timp la diverse traume, în special la traume sexuale din perioada copilăriei. Lipsa tratării tulburării de stres posttraumatic poate avansa într-o tulburare mentală cronică (Palmer & Scott, 2003).

Tulburarea de stres posttraumatic și modernitatea

            Este cert faptul că societatea umană din prezent este caracterizată de conceptul de stres. Am vorbit despre acest lucru și în articolul referitor la idealuri, atunci când am afirmat că exigențele societății contemporane de performanță, eficiență, perfecțiune și excelență generează apariția frustrărilor individuale și implict a stresului. Kinchin (2005) afirma că o creștere a frecvenței tulburărilor de stres posttraumatic se datorează vieții moderne a omului, căci frecvența acestei tulburări crește în raport cu progresele tehnologice. Autorul susține faptul că avansul tehnologic facilitează apariția unei sfere mai mari de manifestare a tensiunilor de viață și a situațiilor traumatice.

            Totuși, această tulburare nu este o patologie nouă. Krippner, Pitchford și Davies (2012) ne oferă un exemplu practic: să ne gândim doar la soldații din Primul și Al Doilea Război Mondial care au fost diagnosticați cu această tulburare. Chiar și așa, cauzele apariției nu sunt foarte sigure. Spre exemplu, doi soldați aflați pe câmpul de luptă pot lua contact cu aceeași situație, însă există posibilitatea ca doar unul dintre ei să dezvolte TSPT. Se pare că atunci când individul se confruntă cu o suferință provocată din cauza altor traume pe care le-a resimțit pe parcursul vieții sale, el riscă să dezvolte simptome mult mai serioase în ceea ce privește TSPT.

Ce anume determină dezvoltarea acestei tulburări?

            În lucrarea intitulată „PTSD: Brain Mechanisms and Clinical Implications” și publicată în anul 2006, autorii (Kato, Kawata & Pitman) citează o serie de studii conform cărora simptomele și dezvoltarea tulburărilor de stres, printre care se numără și TSPT, variază în funcție de stadiile de dezvoltare ale individului respectiv. Spre exemplu, cele mai multe frecvențe ale acestei tulburări în cazul copiilor provin din cazuri de abuz fizic sever, de abuz sexual sau din cauza ambelor cazuri (Amaya-Jackson, 1995; 2000; McDermott & Palmer, 2002). Cei trei autori ai lucrării menționate anterior consideră că diferențele dintre perioada adultă și cea a copilăriei sunt asociate cu dezvoltarea ontogenică a răspunsului la stres. Această dezvoltare reprezintă, de fapt, capacitatea de apărare și de adaptare la stimulii cu care individul interacționează pe parcursul existenței sale. Krippner, Pitchford și Davies (2012) consideră că există mai mulți factori predispozanți care contribuie la dezvoltarea acestei tulburări, precum: viața în medii nesigure sau instabile, separarea de un anumit părinte sau de ambii părinți, procedurile medicale intrusive, violența domestică, neglijarea emoțională, hărțuirea și abuzul fizic, psihic sau sexual.

Factori de risc în apariția tulburării de stres posttraumatic

            Având în vedere faptul că vorbim despre factori de risc în apariția unei tulburări psihice, consider că este cel mai util să verificăm ce anume ne transmite „Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale”, adică „DSM-V”. Autorii manualului consideră că există trei tipuri de factori de risc și prognostic în apariția TSPT:

  1. Factorii pretraumatici – se referă la factorii de temperament, de mediu, la cei genetici și la cei fiziologici:
  • Factorii de temperament – se referă la problemele legate de viața emoțională a copilului din copilăria de până la 6 ani sau de tulburări psihice anterioare.
  • Factorii de mediu – se referă la statutul socio-economic nesigur, la nivelurile reduse de educație, de inteligență sau la expunerea la traume din trecut.
  • Factorii genetici și fiziologici – se referă la o serie de genotipuri care pot facilita mecanismele de apărare împotriva dezvoltării acestei tulburări, dar și la cele care pot facilita apariția acesteia în urma expunerii la evenimente cu caracter traumatic.
  1. Factorii peritraumatici – se referă, de fapt, la factorii de mediu în cadrul cărora se regăsește intensitatea traumei. Este evident faptul că cu cât severitatea traumei este mai puternică, cu atât crește riscul de a dezvolta TSPT. Totodată, factorii peritraumatici se referă la modalitatea de percepere a amenințărilor asupra propriei vieți, a vătămării personale sau a celei interpersonale.
  2. Factorii posttraumatici – se referă la factori de temperament și la factori de mediu:
  • Factorii de temperament – adică acele aprecieri negative și strategii nepotrivite de adaptare, precum și la existența tulburării acute de stres.
  • Factorii de mediu – expunerea individului la evenimente repetate, prin care acesta rememorează trauma.

            Referitor la factorii din mediul cultural al persoanei, autorii aceluiași manual (p. 278) afirmă că debutul și severitatea acestei tulburări diferă în funcție de grupurile culturale în care individul uman trăiește. Există o serie de factori, precum: „variații ale tipului de expunere traumatică (e.g., genocid), impacul pe care îl are semnificația atribuită eveimentului traumatic asupra severității tulburării (e.g., incapacitatea de a organiza servicii funerare după ucidere în masă), contextul sociocultural actual (e.g., a locui printre agresori nepedesiți în zone post-conflict) și alți factori culturali (e.g., stresul neingegrării culturale la imigranți)..

            Totodată, se pare că violul sau violența interpersonală reprezintă factori de expunere care în cazul femeilor constituie o mai mare predispoziție la dezvoltarea tulburării de stres posttraumatic. Conform lui Peeler, Stedmon, Chung & Skirton (2018), femeile care suferă de TSPT în perioada postnatală dezvoltă această tulburare ca urmare a unor factori de risc prezenți la naștere sau după aceasta și că experiența propriu-zisă a nașterii nu constituie unicul factor declanșator al tulburării respective. Spre exemplu, un factor predispozant în acest caz este alexitimia, adică incapacitatea de exprimare și de descriere a propriilor trăiri.

Cum se manifestă tulburarea de stres posttraumatic?

            Acest tip de tulburare se poate manifesta atât la nivel psihic, cât și la nivel fizic, sau chiar în ambele moduri simultan. În general, stresul poate afecta o mare parte dintre sistemele corpului uman. Aceiași Krippner, Pitchford și Davies (2012) ne spun că atunci când nivelul de stres atinge o intensitate ridicată, el poate facilita apariția sindromului general de adaptare. Acesta din urmă este o consecință a stresului intens și are efecte puternic negative asupra calității vieții individului uman. Simptomele fiziologice ale acestei tulburări constau în transpirație abundentă, palpitații, dificultăți de respirație sau senzația de gură uscată. Conform lui Kinchin (2005), alte simptome constau într-o stare de hipervigilență, în spaimă exagerată, în regresie în dezvoltare (care se manifestă în cazul copiilor), în dureri fizice și în depresie:

  • Hipervigilența se manifestă în urma evenimentului traumatizant și este caracterizată de un nivel crescut (uneori exagerat) de atenție față activitățile care se desfășoară în mediul extern. Este vorba despre o căutare continuă și extrem de detaliată a acelor dovezi care ar putea activa starea de alertă a individului cu privire la posibilele pericole din jurul său.
  • Spaima exagerată se manifestă printr-o iritabilitate crescută față de orice tip de sunet sau mișcare bruscă din jur.
  • Regresia în dezvoltare se referă la faptul că, în urma unui eveniment traumatizant, copilul poate regresa în ceea ce privește dezvoltarea cognitivă normală. Se consideră că această regresie poate fi observată prin intermediul modalităților în care copilul mănâncă, se joacă, doarme sau caută atenție și că sugerea degetului, folosirea limbajului de bebeluș, căutarea suportului din partea unei jucării vechi sau udarea patului în timpul somnului pot reprezenta semne ale acestei regresii (Scott & Palmer, 2000 apud. Ibid.).
  • Durerile fizice se referă, de fapt, la durerile psihosomatice pe care persoanele respective le resimt în urma evenimentului traumatizant.
  • Depresia se referă la gânduri care implică posibilitatea de suicid și la utilizarea în cantități exagerate de medicamente.

Flashbacks, word cloud concept 5

            Scott & Palmer (2003) oferă o explicație mai simplă a modului în care se manifestă această tulburare: individul cu TSPT este „prins în timp” și este expus în mod continuu la evenimentul traumatizant pe care l-a suferit. Acest lucru se realizează prin intermediul gândurilor de tip obsesiv care afectează posibilitatea de desfășurare normală a activităților de pe parcursul unei zile, dar și viața afectivă a individului respectiv. Un alt simptom al acestei tulburări constă în repetarea unor coșmaruri referitoare la evenimentul traumatizant și la dificultatea de a adormi, ca efect al fricii produse de posibilitatea repetării acelui eveniment la nivel oniric. Totodată, repulsia totală față de amintirea respectivă constituie un simptom al tulburării de stres posttraumatic, fiindcă această amintire provoacă sentimente de frică intensă, de anxietate, vinovăție, furie sau dezgust.

            Aceiași autori susțin că persoanele care suferă de TSPT se pot confrunta cu „flashback”-uri și cu episoade de tip psihotic, în cadrul cărora indivizii respectivi se regăsesc în realitatea evenimentului traumatic pe care l-au trăit. Conform lui Schurr (1992) și lui Achibald & Tuddenham (1965), autori citați de către Scott & Palmer, amintirile intrusive provocate de evenimentul traumatizant pot persista pentru perioada de timp extrem de lungi (peste 50 de ani), putând chiar să se agraveze odată cu trecerea timpului.

Consecințele manifestării tulburării de stres posttraumatic

            Informațiile din „DSM-V” ne spun că această tulburare „se asociază cu niveluri ridicate de dizabilitate socială, profesională și fizică, precum și cu niveluri ridicate de utilizare a serviciilor medicale și costuri economice considerabile. Disfuncțiile sunt prezente în domenii precum cel social, interpersonal, evolutiv, educațional, al sănătății fizice și ocupațional. În eșantioanele studiate din comunități și din rândul veteranilor, TSPT se asociază cu relații familiale și sociale reduce, cu absenteism de la locul de muncă, cu nivel salarial scăzut și reușite educative și profesionale scăzute.” (p. 279).

            Tulburarea de stres posttraumatic se asociază cu diferite schimbări care au loc la nivel neurobiologic și la nivel psihologic. Tulburarea respectivă este asociată cu alterații de tip neurobiologic, atât la nivelul sistemului nervos central, cât și la nivelul sistemului nervos vegetativ, precum modificarea activităților undelor cerebrale, descreșterea volumului hipotalamusului sau existența unor activități anormale la nivelul amigdalei. Aceste structuri au puternice implicații în procesele de interogare și de memorare, iar amigdala este implicată în coordonarea răspunsurilor corpului la frică (Brown, 2017). De asemenea, în cazul persoanelor care suferă de TSPT au fost înregistrate niveluri anormale de hormoni implicați în răspunsurile la stres, tulburarea fiind asociată și cu creșterea probabilităților de dezvoltare a tulburărilor de ordin psihiatric sau a comportamentelor care pot conduce spre abuz, precum abuzul sau dependența de droguri, episoadele de depresie majoră, abuzul sau dependența de alcool sau tulburările de comportament. Totodată, cei cu TSPT pot manifesta dureri de cap, dureri gastrointestinale, scăderea sistemului imunitar, amețeli, dureri în piept sau disconfort în diverse zone ale corpului (ibid).

            Poate că cel mai ușor mod de a înțelege consecințele acestei tulburări constă în observarea particularităților sale de manifestare în cazul veteranilor de război. Wiederhold (2009) afirmă că în cazul acestora din urmă, consecințele tulburării constau în consumarea excesivă a alcoolului, în altercații, în probleme la nivel conjugal sau într-o performanță redusă de desfășurare a activităților cotidiene. Totodată, în cazul veteranilor care suferă de TSPT s-a înregistrat un nivel mult mai ridicat de furie și de agresivitate în comparație cu civilii care suferă de aceeași tulburare (Taft, Creech, & Murphy, 2017). Furia constituie un mecanism prin care tulburarea respectivă este asociată cu agresivitatea. În cazul veteranilor care manifestau agresivitate la nivel fizic și psihic, nu simtpomele tulburării erau cauza acestor comportamente, ci consumul excesiv de alcool, care apare ca încercare de compensare a frustrărilor și suferințelor produse de TSPT.

Există măsuri preventive împtoriva TSPT?

            Răspunsurile la această întrebare sunt împărțite. Spre exemplu, Ronald, Ada & Adamec (2008) consideră că nu există nici un tip de măsură preventivă împotriva apariției și dezvoltării acestei tulburări, din cauza faptului că prezicerea unui eveniment traumatizant este aproape imposibilă. Totuși, ei susțin că există o serie de condiții psihiatrice preexistente sau de abuz, care pot reprezenta predictori în ceea ce privește dezvoltarea tulburării de stres posttraumatic. Pe de altă parte, există specialiști care susțin faptul că există posibilități de prevenire în acest caz.

            Goulston (2008) vorbește despre existența propranolului, o pastilă care are proprietatea de a bloca formarea de memorii. În momentul în care are loc un eveniment traumatizant, nivelul de adrenalină din corpul uman crește rapid, iar acest lucru influențează capacitatea de reamintire. Prin utilizarea propranolului, influența adrenalinei asupra capacității de reamintire ar scădea, ceea ce ar conduce spre o diminuare a șansei de dezvoltare a TSPT.  Același autor vorbește depre intervențiile realizate în urma crizelor de urgență, prin care sunt trimiși la fața locului specialiști (cum ar fi psihologii) care au ca scop prevenirea apariției acestei tulburări, dar care pot crea un efect advers negativ. Desigur, autoeducarea este cea mai eficientă măsură de prevenire a acestei tulburări. Când spun autoeducare, mă refer la dezvoltarea capacității de gestionare a reacțiilor emoționale cu privire la un anumit eveniment, dar și la dezvoltarea unor tehnici de coping cu privire la evenimentele cu un puternic impact emoțional negativ.

            Adams (2018) afirmă faptul că în cazul militarilor, cele mai utile măsuri preventive împotriva TSPT constau în preîntâmpinarea războiului și în „sortarea” militarilor vulnerabili, precum și în dezvoltarea psihoeducației, a psihoterapiei și a farmacoterapiei. În cazul copiilor, principalele măsuri constau în evitarea evenimentelor care îi pot afecta negativ emoțional (Philo, 2011).

Măsuri terapeutice pentru tulbuararea de stres posttraumatic

            Poate că cea mai cunoscută măsură terapeutică este cea a „Terapiei Cognitiv-Comportamentale” (sau CBT – „Cogntivie-Behavioral Therapy”). Această terapie are ca scop modificarea modificarea comportamentală și terapia cognitivă. TSPT se poate trata prin intermediul CBT-ului datorită faptului că aceasta din urmă are capacitatea de a modifica răspunsurile învățate și de a transforma răspunsurile ineficiente în răspunsuri eficiente, prin intermediul învățării unor noi tipuri de răspunsuri (Zayfert & Becker, 2007). Altfel spus, în cazul TSPT, terapia cognitiv-comportamentală are ca scop modificarea acelor comportamente și cogniții care s-au dezvoltat ca răspuns la adresa traumei și care mențin existența acestei tulburări. În această terapie, participanții sunt expuși în mod gradat la stimulii de care se tem și învață că stimulii respectivi trebuie controlați și înfrânți. Apropierea de stimuli se realizează treptat, însă pe perioade prelungite de timp, cu scopul de a se realiza o descreștere a fricii și o încercare de dezvoltare a rezistențelor în fața acesteia. Participanții din cadrul acestei terapii realizează o „restructurare” la nivel cognitiv, devenind conștienți de propriile gânduri nesănătoase, dar și capabili de modificarea lor, prin observarea propriilor cogniții, a identificării și a modificării lor, într-un mod progresiv, cu scopul de a dezvolta răspunsuri adaptative la traumă (Ibid.).

            O altă formă te terapie este „Terapia de Procesare Cognitivă” (CPT – „Cognitive-Processing Therapy”), care are ca scop facilitarea procesului prin care individul uman înțelege și reconceptualizează evenimentul traumatic pe care l-a suferit, astfel încât să poată reduce efectele negative ale tulburării sale. Ca și în cazul CBT-ului, această formă te terapie conduce către descreșterea frecvenței de evitare a evenimentelor care amintesc de traumă sau a stimulilor care declanșează simptomele tulburării respective. Conform „National Center for PTSD”, această formă de terapie este împărțită în patru părți, după cum urmează:

  1. „Educarea” clientului în legătură cu simptomele tulburării de stres posttraumatic, a particularităților de manifestare a acesteia, precum și a modalităților prin care terapia respectivă îl poate ajuta în îmbunătățirea vieții sale.
  2. Conștientizarea propriilor emoții și a gândurilor, precum și a motivelor de apariție a acestora.
  3. Realizarea unor „lecții” în favoarea clientului, cu scopul de a-i facilita procesul de identificare și de dezvoltare a capacităților și abilităților de chestionare a propriilor gânduri.
  4. Facilitarea procesului de cunoaștere a propriilor schimbări la nivel comportamental și mental, în urma evenimentului traumatizant.

            Odată realizate aceste patru părți ale terapiei, psihoterapeutul trebuie să se axeze pe ajutorarea clientului în vederea dezvoltării propriilor capacități, astfel încât acesta din urmă să se poată folosi de capacitățile respective în identificarea, evaluarea și modificarea gândurilor și a credințelor referitoare la evenimentul traumatizant (Cognitive Processing Therapy, 2018).

            Un alt tip de terapie este „Terapia prin Vis” („Dream Therapy”), care are ca scop eliminarea coșmarurilor existente în cazul persoanelor care suferă de TSPT. Acest tip de terapie presupune deprinderea și dezvoltarea, cu ajutorul psihoterapeutului, a capacităților de modificare a coșmarurilor, prin intermediul simbolurilor pe care persoana respectivă la poate utiliza la nivel oniric, cu scopul modificării desfășurării coșmarului. Conform lui Dow (2015), această terapie este eficientă nu numai pentru eliminarea coșmarurilor, dar și pentru eliminarea anxietății, a frustrării, a tristeții, a furiei, a neputinței și a inutilității pe care individul uman o resimte.

Text scris de Radu Mihai.

Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R. (2019, Aprilie 21). Tulburarea de stres posttraumatic. Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2019/04/21/tulburarea-de-stres-posttraumatic/

Surse bibliografice:

Adams, L. (2018). Fast Facts about PTSD: A Guide for Nurses and Other Health Care Professionals. New York: Springer Publishing Company, LLC.

Broome, A., & Llewelyn, S. (1995). Health Psychology: Process and applications. Londra: Chapman & Hall.

Brown, A. (2017). Post Traumatic Stress Disorder (PTSD) Awareness. Page Publishing Inc.

Cognitive Processing Therapy. Preluat de pe APA: http://www.apa.org/ptsd-guideline/treatments/cognitive-processing-therapy.aspx. Accesat la data de 27.04.2018.

Dow, B. (2015). Dream Therapy for PTSD: The Proven System for Ending Your Nightmares and Recovering from Trauma. Santa Barbara: ABC-CLIO,LLC Press.

Goulston, M. (2008). Post-Traumatic Stress Disorder For Dummies. Hoboken: Wiley Publishing, Inc.

Kato, N., Kawata, M., & Pitman, R. K. (2006). PTSD: Brain Mechanisms and Clinical Implications. Tokyo: Springer-Verlag Press.

Kinchin, D. (2005). Post Traumatic Stress Disorder: The Invisible Injury. Wantage: Wessex Press.

Krippner, S., Pitchford, D., & Davies, J. (2012). Post-Traumatic Stress Disorder. Greenwood: ABC-CLIO, LLC Press.

National Center for PTSD. U.S. Department of Veterans Affairs. Preluat de pe PTSD.VA.GOV.: https://www.ptsd.va.gov/public/treatment/therapy-med/cognitive_processing_therapy.asp. Accesat la data de 27.04.2018.

Neveanu-Popescu, P. (1978). Dicționar de Psihologie. București: Editura Albastros.

Palmer, S., & Scott, M. (2003). Trauma and Post-Traumatic Stress Disorder. London: SAGE Publications.

Peeler, S., Stedmon, J., Chung, C. M., & Skirton, H. (2018). Women’s experiences of living with postnatal PTSD. Midwifery, 76.

Philo, J. (2011). Different Dream Parenting: A Practical Guide to Raising a Child with Special Needs. Discovery House Press.

Ronald, M., Ada, P., & Adamec, C. (2008). The Encyclopedia of Phobias, Fears, and Anxieties, Third Edition. New York: Infobase Publishing.

Sillamy, N. (2000). Dicționar de Psihologie. București: Editura Univers Enciclopedic.

Taft, C., Creech, S., & Murphy, C. (2017). Anger and aggression in PTSD. Current Opinion in Psychology, 67.

Wiederhold, B. (2009). Coping with Posttraumatic Stress Disorder in Returning Troops: Wound of War II. Amsterdam: IOS Press BV.

Winn, L. (1994). Post Traumatic Stress Disorder and Dramatherapy: Treatment and Risk Reduction. London: Jessica Kingsley Publishers.

Zayfert, C., & Becker, C. (2007). Cognitive-Behavioral Therapy for PTSD: A Case Formualtion Approach. New York: The Guilford Press.

Sursă imagine reprezentativă: http://www.medicalnewstoday.com

Sursă foto #1: sp.depositphotos.com

Sursă foto #2: library.neura.edu.au


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.