Experiența lui Viktor Frankl în lagărele de concentrare și explicarea celor trei etape ale reacțiilor mentale ale vieții de prizonier
Trecerea de la statutul de persoană liberă la statutul de prizonier creează modificări profunde la nivelul vieții interne, întrucât persoana nu își pierde numai libertatea, ci și sensul pe care existența sa l-a avut până în acel moment. Despre o astfel de experiență ne vorbește Viktor Frankl, fondator al logoterapiei și supraviețuitor al Holocaustului, în lucrarea intitulată „Omul în căutarea sensului vieții”. Experiența ca prizonier într-un lagăr de concentrare presupune apariția unor reacții mentale care se desfășoară pe parcursul a trei etape, fiecare dintre acestea manifestându-se prin intermediul unor reacții și comportamente specifice. Etapele sunt împărțite astfel: 1) perioada de după intrarea în lagărul de concentrare; 2) perioada de adaptare la rutina lagărului; 3) perioada ulterioară eliberării din lagăr (p. 24). În continuare vom evalua ce presupune fiecare dintre aceste etape, pe baza experiențelor pe care Frankl le relatează în cartea sa.
Prima etapă, cea referitoare la perioada de după intrarea în lagăr, este caracterizată de o stare permanentă de șoc. Modificarea absolută a cursului vieții și necesitatea de adaptare la condițiile unui nou mod de a exista, în care omul devine un simplu număr înregistrat în registrele autorităților, tatuat pe piele sau cusut pe hainele jerpelite pe care este obligat să le poarte din momentul intrării în lagăr și până la final, care riscă oricând să se regăsească pe listele de exterminare (liste cu numerele prizonierilor care erau trimiși în camerele de gazare) și care trebuie să se adapteze foametei, sclaviei și condițiilor mizere de viață (murdărie, boli, lipsă de spațiu, lipsă de medicamente etc.), produce o reacție de apărare care se manifestă sub forma unei tulburări specifice persoanelor condamnate la moarte și care se numește „iluzia grațierii” – cei condamnați trăiesc iluzia că vor fi grațiați înainte de momentul propriei morți (pp. 23 – 25).
După intrarea în lagăr, trecerea în cea de-a doua etapă a vieții de prizonier era posibilă doar pentru aceia care erau considerați apți pentru a munci și care erau salvați în acest fel de la exterminarea prin gazare. În acest caz, decizia îi aparținea unui ofițer SS: Frankl povestește cum soarta celor 1.500 de persoane din transportul din care a făcut și el parte (spre Auschwitz) a fost decisă de un astfel de ofițer, printr-o mișcare a degetului, unde dreapta însemna muncă, iar stânga însemna moarte. Aproximativ 90% din transportul respectiv a fost trimis spre partea stângă. Supraviețuirea acestei selecții crea speranța posibilității continuării unei vieți decente în lagăr: gardienii SS păreau amabili, însă doar pentru a obține ulterior bunurile prizonierilor, iar ceea ce anterior reprezenta, poate, munca de o viață a unei persoane, era acum lipsită de orice însemnătate – așa cum reiese din episodul în care Fankl încearcă să-i prezinte manuscrisul lucrării sale științifice unei deținut, iar acesta exclamă „Căcat!”. Starea de șoc se transforma ulterior într-o stare de curiozitate detașată, o curiozitate referitoare la consecințele tuturor acelor activități pe care prizonierii urmau să le realizeze în interiorul lagărului. După primele nopți de dormit în paturi suprapuse din priciuri, câte 9 persoane în același pat, înghesuite unele în altele pentru a păstra căldura, folosind încălțările murdare pe post de perne, groaza camerelor de gazare părea că se transformă într-o ușurare care putea să-i scutească pe prizonieri de suicid (pp. 26 – 33).
Reacțiile prizonierilor începeau să se modifice după primele zile petrecute în lagăr și ulterior avea loc intrarea în cea de-a doua etapă, cea a apatiei relative, pe care Frankl o descrie ca fiind o „moarte emoțională”. Totuși, înainte de această moarte, prizonierul se confrunta cu emoții extrem de dureroase, cum ar fi dorul de familie și de casă, urmat apoi de dezgustul produs de mediul lagărului. Moartea emoțională era provocată de modul în care erau pedepsiți prizonierii, atât de gardieni, cât și de Capo (acei prizonieri care erau desemnați spre a supraveghea munca forțată a celorlalți și care îndeplineau o serie de activități de natură administrativă), chiar și în cazul celor mai naturale reacții (cum ar fi reacția de dezgust pe care prizonierii o aveau atunci când, în timpul transporturilor, pe fețele lor săreau fecale din contactul cu terenul accidentat – reacție care era pedepsită cu o lovitură de bici). Simptome precum apatia și uzura emoțională facilitau starea de insensibilitate față de bătăile și torturile cotidiene, aceasta dezvoltându-se ca un mecanism de apărare necesar supraviețuirii acelor condiții. De asemenea, și starea de apatie este considerată ca fiind un mecanism de apărare rezultat din nevoia de conservare a vieții propriii și a celor apropiați din lagăr.
Aceste stări, alături de orientarea tuturor resurselor către supraviețuire, modificau viața internă a prizonierilor și produceau o stare de regresie care, într-o perspectivă psihanalitică, presupune retragerea într-o formă primitivă a vieții mentale. De obicei, acest lucru era vizibil la nivelul mai multor dimensiuni ale existenței: în vis, căci prizonierul visa „pâine, tort, țigări și băi calde” (fiindu-i frustrate anumite necesități simple, ele își căutau împlinirea la nivel oniric – Frankl povestește un episod în care a fost trezit într-o seară de zgomotele produse de un coleg de baracă, din cauza unui coșmar; înainte de a-și trezi colegul din coșmar, psihiatrul se sperie de gândul că nici un coșmar nu poate fi mai îngrozitor decât realitatea lagărului de concentrare și își retrage mâna) sau în impulsul constant de a mânca (viața mentală se organiza, în mare parte, în jurul necesității de a mânca – atunci când nu erau supravegheați, prizonierii vorbeau des despre mâncare; ba chiar au fost dezvoltate și două „școli de gândire” cu privire la modalitatea de utilizare a rației zilnice de pâine: trebuia aceasta consumată imediat sau trebuia protejată pentru mai mult timp?) (pp. 34 – 45).
Frankl este de părere că subnutriția nu era responsabilă doar de preocuparea generală a prizonierilor față de mâncare, ci și de absența nevoii sexuale, care nu apărea nici măcar în vise (chiar dacă existau emoții și sentimente „mai fine” care se manifestau la nivel oniric). Totodată, Frankl vorbește despre o „hibernare culturală” în interiorul lagărului, care beneficia de doar două excepții, religia și politica, însă ulterior afirmă faptul că existau anumite forme de cultură în lagăr. Una dintre acestea era arta, care se manifesta sub forma unor programe de cântece, poezii și glume, care se organizau într-o baracă transformată în cabaret, spectatorii fiind acei prizonieri care beneficiau de anumite poziții mai bune în lagăr, cei cu titlul de Capos și muncitorii (să ne aducem aminte de experiențele carcerale ale deținuților din România comunistă și de modalitatea în care aceștia au reușit să păstreze viu spiritul culturii chiar și în interiorul închisorilor în care se aflau – n.a.).
Un alt aspect semnificativ la nivelul vieții prizonierilor din lagăre se referă la faptul că aceștia reușeau să își păstreze simțul umorului, ceea ce le permitea să se detașeze de contextul în care se aflau. Totuși, viața spirituală putea deveni mult mai profundă în lagăr. Frankl este de părere că persoanele care aveau o viață intelectuală bogată sufereau mai mult decât ceilalți, însă aveau și o capacitate mai ridicată de a combate realitatea lagărului prin intermediul propriei libertăți spirituale. Aprofundarea vieții interioare îi permitea prizonierului să evadeze în trecut, dar nu în evenimentele importante ale vieții sale, ci în evenimentele simple și banale ale existenței cotidiene (pp. 46 – 56).
După plecarea de la Auschwitz și transferul într-un alt lagăr de concentrare, mai precis la Dachau, Frankl vorbește despre bucuria pe care grupul de prizonieri a resimțit-o la vestea că în acest lagăr nu existau crematoriu sau cameră de gazare și că dacă cineva devenea „Moslem” (adică „Un om care arată deplorabil, epuizat, bolnav și emaciat, unul care nu mai e capabil de muncă fizică grea…” (p. 34)), nu putea fi dus imediat la gazare, ci trebuia să aștepte organizarea unui „convoi de bolnavi” pentru a fi transportat înapoi la Auschwitz. Mai existau și alte bucurii în lagăr, cum ar fi posibilitatea ca deținuții să se poată despăduchea înainte de culcare sau să beneficieze de câteva boabe de fasole în supă.
Frankl povestește despre unul dintre momentele în care s-a îmbolnăvit și a beneficiat de patru zile petrecute în baraca bolnavilor, „prea leneși și dezinteresați pentru a mișca un deget când nu era absolut necesar” (p. 60), întrucât nu erau scoși la apel sau la muncă și tot ceea ce doreau să facă era să stea întinși pe placajele de lemn, înghesuiți (câte 70 de persoane) pentru a menține căldura, în așteptarea pâinii și a supei zilnice. La finalul celei de-a patra zile, Frankl se oferă voluntar să lucreze într-un alt lagăr afectat de tifos: „Știam că aș fi murit în scurt timp dacă aș fi fost scos la muncă. Dar dacă tot urma să mor, măcar să fi avut un sens moartea mea. Era limpede că mai mult sens ar fi avut dacă aș fi murit încercând să-mi ajut semenii decât vegetând și așteptând să-mi găsesc sfârșitul ca un muncitor neproductiv cum ajunsesem.” (p. 61). Cu toate acestea, psihiatrul reușește să supraviețuiască în continuare.
Condițiile de viață din lagăr deteriorau valorile morale ale eului, până când le neutralizau. Prizonierii erau reduși la o viață animalică, iar uneori erau mânați precum niște animale, dintr-o parte în alta, precum niște oi – și la fel ca și acestea, povestește Frankl, el și ceilalți prizonieri încercau să se adăpostească în centrul „turmei”, fiindcă acolo erau feriți de loviturile gardienilor provenite din părțile laterale, din față și din spate, dar și de vânt, încercând să nu fie evidenți în ceea ce încearcă să realizeze prin comportamentul lor, pentru a nu le atrage atenția gardienilor. În timpul transporturilor de bolnavi, prizonierii subnutriți erau cărați în roabe, câțiva kilometri, de către alți prizonieri, chiar și prin furtuni de zăpadă, până la următorul lagăr – dacă se întâmpla ca un prizonier să moară înainte de transport, el era încărcat oricum în roabă, fiindcă era necesară respectarea listelor (pp. 62 – 65).
Despre ultima zi de lagăr, Frankl povestește că plănuia o evadare, care a fost însă oprită de faptul că pe ușa lagărului a intrat o mașină în care se afla un delegat al Crucii Roșii din Geneva care a afirmat că din acel moment toți prizonierii din lagărul respectiv se aflau sub protecția sa. Acesta lucru se datora faptului că frontul se apropia de zona lagărului respectiv. Cu toate că delegatul Crucii Roșii asigurase prizonierii că lagărul nu trebuie evacuat, în seara acelei zile au ajuns în lagăr o serie de camioane cu soldați SS, care aveau ca ordin evacuarea lagărului. Frankl și cu prietenul său (cel cu care încercase să realizeze evadarea) au fost păstrați pentru ultimul grup de transport, însă medicul-șef a uitat să-i treacă pe listă, motiv pentru care au rămas pe loc. Ziua următoare, frontul ajunsese în zona lagărului, iar pe catargul porții acestuia era ridicat steagul alb. Frankl afirmă faptul că la câteva săptămâni de la acest incident a intrat în contact cu anumite fotografii realizate într-un lagăr aflat în apropierea celui în care se afla el, în care se aflau corpurile carbonizate ale celor care au plecat în ziua transportului cu camioane organizat de trupele SS (pp. 70 – 73).
În viziunea lui Frankl, experiențele din lagărele de concentrare sunt dovezile clare ale capacității umane de a-și decide conduita, de a-și păstra libertatea spirituală în mod independent de condițiile de mediu. Acest psihiatru afirmă că omul poate pierde orice, în afară de libertatea de alegere a modalității proprii de a reacționa. În acest sens, nu lipsa de somn sau de hrană îl schimbă pe prizonier, cum nici sursele de stres intens din lagăr nu realizează acest lucru, ci prizonierul se transformă pe sine în urma unei decizii interioare cu privire la modalitatea de a reacționa la aceste condiții de mediu. Libertatea interioară este aceea care oferă sens vieții umane. Modalitatea de acceptare a propriului destin determină posibilitățile de aprofundare a sensului propriei vieți.
Prizonierii care au permis capitularea totală a sinelui moral și a spiritului au fost cei care au devenit victime ale influențelor provenite din mediul lagărului. Cea mai demoralizatoare influență era imposibilitatea de a cunoaște durata perioadei de detenție. Viața în lagăr este o „existență provizorie”, iar perceperea acesteia ca fiind ireală, în încercarea de a evada în trecut, facilitează pierderea controlului propriei vieți. Prizonierul care alege să privească spre dificultățile produse de viața de lagăr ca pe o oportunitate de a-și dezvolta viața spirituală avea mult mai multe șanse de supraviețuire decât prizonierul care capitula și pentru care viața își pierdea sensul (pp. 76 – 82).
„Orice încercare de a combate influența psihopatologică a lagărului asupra prizonierului prin metode psihoterapeutice și psihoigienice trebuie să-și propună o reabilitare a puterii interioare, prin intermediul identificării unui scop viitor pentru care merită să trăiască.” (p. 83). Frankl consideră că pierderea încrederii în viitor presupune și pierderea rezistenței spirituale. Între dispoziția mentală a unui om și nivelul imunității organismului său există o puternică legătură. Perspectiva pe care acest psihiatru o are asupra sensului suferinței, mai precis asupra sensului unei vieți trăite în lagăr sau chiar asupra vieții umane în deplinătatea ei poate fi exprimată prin cuvintele lui Nietzsche: <<Acela care are un de ce, va suporta orice cum.>>. Frankl afirmă că „viața înseamnă asumarea responsabilității identificării răspunsului corect la problemele pe care le ridică și îndeplinirea sarcinilor cu care ne provoacă existența.” (p. 87) și că în cazul unui destin plin de suferință, omul trebuie să accepte suferința ca pe o sarcină, ca pe o șansă unică de a răspunde la aceasta. În ceea ce privește încercările de psihoterapie individuală din lagăr, acestea se refereau în general la „proceduri de salvare a vieții”, fiind adresate de cele mai multe ori prevenirii tentativelor de suicid, întrucât regulile lagărului interziceau încercarea de a-i opri pe sinucigași (p. 88).
A venit momentul să discutăm și despre cea de-a treia etapă, referitoare la perioada de după eliberarea din lagăr. În această perioadă, prizonierul trece printr-un proces de „depersonalizare”, în care libertatea pare neobișnuită, ireală. Corpul reacționa primul la starea de libertate, întrucât prizonierii mâncau cantități însemnate de alimente după eliberare. De asemenea, aceștia simțeau deseori nevoia de a vorbi, de a putea elibera întreaga tensiune internă. Urma apoi eliberarea emoției. Totuși, chiar și după eliberare este necesar ca prizonierul să beneficieze de îngrijire spirituală. Odată eliberați, anumiți prizonieri erau încă marcați de influența lagărului și deveneau opresori și instigatori în libertate, justificându-și comportamentul pe baza experiențelor din lagăr.
Pe lângă această deformare morală, prizonierul se confrunta și cu amărăciunea și deziluzia întoarcerii la viața anterioară. Amărăciunea era provocată de reacțiile de indiferență, superficialitate și lipsă de empatie ale oamenilor față de suferințele prin care prizonierul a trecut pe parcursul experienței din lagăr. În ceea ce privește deziluzia, aceasta era provocată de cruzimea realității: pe parcursul perioadei de prizonierat, prizonierii își găseau ca scop al suferinței lor viitorul întâlnirii cu persoanele iubite care îi așteaptă. Totuși, după eliberare, anumiți prizonieri au aflat că persoanele la care s-au gândit tot timpul că îi vor aștepta sunt moarte (pp. 96 – 100).
Ce înseamnă logoterapia?
Logoterapia este considerată a „Treia Școală Vieneză de Psihoterapie”, prima fiind școala de psihanaliză a lui Sigmund Freud, iar cea de-a doua se referă la școala de psihologie individuală a lui Alfred Adler. În comparație cu psihanaliza, care presupune o metodă orientată spre retrospecție și introspecție, logoterapia este concentrată pe viitor și pe sensurile acestuia – este o metodă psihoterapeutică centrată pe sens. De asemenea, logoterapia acționează asupra structurilor și mecanismelor de răspuns care permit dezvoltarea nevrozelor, pacientul fiind orientat către sensul propriei sale vieți, ceea ce facilitează dezvoltarea unor abilități necesare pentru combaterea nevrozei. În această perspectivă, motivația fundamentală a omului se referă la căutarea unui sens, motiv pentru care Frankl vorbește despre o „voință de sens”, în contrast cu „voința de plăcere” (principiul plăcerii) a lui Freud și cu „lupta pentru superioritate” a lui Adler (pp. 105 – 106).
Voința de sens și frustrarea existențială
Căutarea sensului vieții nu reprezintă o „raționalizare secundară” provenită din impulsurile inconștiente, ci motivația principală a vieții umane. Referitor la sens, acesta este specific fiecărui individ uman, deci unic, putând fi îndeplinit doar de persoana căreia îi aparține, pentru a obține semnificația necesară satisfacerii propriei voințe de sens. Aceasta din urmă se poate confrunta cu frustrări, ceea ce în logoterapie poartă denumirea de „frustrare existențială”. Nevrozele pot apărea ca urmare a frustrărilor existențiale, iar în logoterapie aceste nevroze sunt denumite „nevroze noogene” (pp. 107 – 108).
Nevrozele noogene, noodinamica și vidul existențial
Nevrozele noogene provin din problemele de natură existențială și din frustrarea voinței. Chiar dacă nu orice conflict are o natură patologică (uneori existența unui conflict fiind chiar benefică și sănătoasă) și chiar dacă suferința nu este doar un simptom nevrotic (putând fi și o realizare a individului), preocuparea umană față de valoarea propriei vieți este o suferință existențială, însă nu și o tulburare psihică. În logoterapie, pacientul este asistat în procesul de căutare a sensului vieții sale. Această orientare psihoterapeutică este preocupată de realitățile existențiale, contribuind la împlinirea sensului potențial al vieții. Diferența dintre logoterapie și psihanaliză este determinată și de faptul că prima menționată vede principala preocupare umană ca fiind căutarea sensului, în timp ce cea de-a doua se referă la gratificarea și satisfacerea impulsurilor inconștiente aflate în conflict (pp. 109 – 110).
Căutarea sensului vieții produce în individ o stare de conflict, mai degrabă decât una de echilibru. Frankl afirmă faptul că sănătatea psihică se bazează pe existența unui anumit nivel de tensiune care se produce între realizările persoanei până în prezent și cele propuse pentru viitor. Astfel, necesitatea omului nu se referă la o stare de echilibru (lipsită de tensiune), ci la lupta pe care o desfășoară pentru un anumit sens ales în mod voluntar și liber: „Omul nu are nevoie de homeostazie, ci de ceea ce am numit «noodinamică», adică ansamblul dinamicilor existențiale manifestate într-un câmp de tensiune cu doi poli, unul reprezentând sensul care-și așteaptă împlinirea, celălalt reprezentând persoana care trebuie să împlinească sensul.” (p. 112).
Vidul existențial presupune o manifestare care se concretizează în stările de plictiseală. Frankl afirmă că aceasta din urmă creează probleme mai mari decât suferința. În acest caz, el oferă exemplul „nevrozei de duminică”, care se referă la acel tip de depresie de care sunt afectați cei care, odată încheiată săptămâna de lucru, își conștientizează lipsa de conținut a propriei existențe. Pentru a înțelege depresia, agresivitatea și adicția, este necesară înțelegerea vidului existențial din care acestea pornesc. Totodată, acest vid se poate manifesta prin intermediul mai multor forme: compensarea frustrării voinței de sens cu voința de putere sau cu voința de plăcere, ceea ce conduce deseori la compensări de natură sexuală (pp. 113 – 114).
Sensul vieții, esența existenței, sensul iubirii, sensul suferinței și sensul suprem
Logoterapia nu este interesată în mod direct de sensul general al vieții, ci de sensul specific al unui individ uman, la un moment dat în viața sa. Frankl afirmă că omul trebuie să-și caute mai degrabă propria vocație și misiune decât un sens abstract al vieții. Totodată, acest psihiatru susține faptul că omul este cel întrebat de viață care este sensul său și nu invers. În logoterapie, responsabilitatea este considerată esența existenței umane, motiv pentru care scopul acestei metode psihoterapeutice constă în a-l face pe pacient conștient de propria responsabilitate, oferindu-i posibilitatea liberă de a alege față de cine/ce trebuie să fie responsabil. Din punct de vedere teoretic, rolul logoterapiei constă în extinderea perspectivelor pacientului, în vederea perceperii și conștientizării tuturor sensurilor potențiale proprii. Astfel, logoterapia susține existența a trei modalități de identificare a sensului vieții: 1) prin creație și acțiune; 2) prin experimentarea a ceva sau întâlnirea cu cineva; 3) prin atitudinea în fața suferinței inevitabile (pp. 115 – 117).
Iubirea este considerată de către Frankl ca fiind „singura cale de a înțelege miezul intim al personalității unei alte ființe umane.”. Iubirea este aceea care îi permite omului să identifice în persoana iubită trăsăturile și caracteristicile esențiale, precum și potențialul neactualizat al acesteia. Persoana care iubește îi permite persoanei iubite, întocmai prin iubire, să-și actualizeze potențialul, iar acesta din urmă devine real în momentul în care persoana conștientizează ceea ce ar putea să fie. În logoterapie, iubirea este considerată un fenomen primar, nu un efect secundar al sexualității (p. 118).
Referitor la suferință, aceasta încetează „a mai fi suferință” atunci când individul uman reușește să identifice un sens în ea, precum sacrificiul. Astfel, dacă suferința umană are un sens, omul este dispus să sufere. Cu toate acestea, suferința nu este o condiție necesară în vederea identificării sensului, pentru că acesta poate fi găsit și fără suferință. Frankl insistă asupra faptului că suferința trebuie evitată atunci când poate fi evitată, întrucât suferința inutilă nu este un act de eroism, ci de masochism (p. 120). Având capacități intelectuale limitate, omul nu poate înțelege sensul suprem al existenței, spune Frankl. Astfel, omul trebuie să-și accepte incapacitatea de înțelegere a sensului suprem al vieții (p. 124).
Efemeritatea vieții
Psihiatrul austriac afirmă că „singurul aspect efemer al vieții este potențialitatea” (p. 126), însă aceasta, după ce este actualizată, se concretizează în realitate și este depozitată în trecut, ceea ce o protejează de efemeritate. În acest sens, efemeritatea vieții nu determină lipsa de sens a acesteia, ci participă la responsabilitatea individuală a omului în ceea ce privește împlinirea potențialităților trecătoare.
Tehnica „intenției paradoxale”
Această tehnică este specifică metodei logoterapeutice și se bazează pe două axiome: frica atrage întocmai acele lucruri de care ne temem, iar hiperintenția blochează întocmai îndeplinirea dorințelor. Intenția paradoxală presupune apropierea pacientului de obiectul propriei frici, prin inversarea atitudinii sale și înlocuirea fricii cu o dorință paradoxală. Tehnica respectivă necesită capacitatea de detașare de sine, fiindcă aplicarea acesteia actualizează capacitatea de detașare și îi permite pacientului să „pună o distanță între sine și nevroza de care suferă.” (pp. 129 – 130).
Cauzele nevrozelor și nevroza colectivă
Frankl este de părere că în afara factorilor de natură constitutivă (somatici sau psihici), atât mecanismele de răspuns, cât și anxietatea anticipatorie reprezintă cauze importante în ceea ce presupune manifestarea patologiei psihice: simptomul determină apariția fobiei, iar fobia declanșează manifestarea simptomului, care intensifică la rândul său fobia. Psihiatrul vienez oferă ca exemplu tulburarea obsesiv-compulsivă și încercarea pacientului de a se lupta cu propriile obsesii, ceea ce dezvoltă capacitatea acestora de a-l tulbura. Totuși, atunci când pacientul oprește lupta cu obsesiile, abordându-le prin intermediul unei maniere ironice (intenția paradoxală), intensitatea simptomului scade, până la neutralizarea sa. Astfel, intenția paradoxală poate combate anxietatea anticipatorie, la fel cum dereflecția poate combate hiperintenția și hiperreflecția (pp. 132 – 133).
În ceea ce privește nevrozele de tip colectiv, Frankl afirmă faptul că nevroza modernității este întreținută de vidul existențial creat de nihilism (aceeași teză este susținută și de Erich Fromm în lucrarea „Omul pentru Sine”) și de ideea conform căreia omul este rezultatul condiționărilor de natură biologică, psihologică și sociologică, a condiționărilor ereditare sau ale mediului. Astfel, nevroza este întreținută de ideea conform căreia individul este o victimă a influențelor externe și a legilor interne de dezvoltare, fără a avea capacitatea de a-și alege propria evoluție: „Fatalismul nevrotic este alimentat și intensificat de o psihoterapie ce leagă libertatea omului.” (p. 134).
Pericolul produs de pandeterminism
Ideea de pandeterminism se referă la lipsa de capacitate a omului de a acționa într-un mod voluntar, indiferent de condițiile impuse de mediul de viață. Deși există anumite condiționări la nivelul vieții umane, omul se autodetermină mai degrabă în ceea ce presupune rezistența împotriva condițiilor de viață: „Omul nu există pur și simplu, ci decide în fiecare clipă cum va fi existența lui, ce va deveni în clipa următoare.” (p. 135).
Crezul psihiatric și reumanizarea psihiatriei
Frankl prezintă propriul său crez psihiatric și susține faptul că omul nu poate fi condiționat în deplinătatea existenței sale de nimic și că el își poate păstra propria libertate, chiar și în cele mai groaznice condiții, chiar și în cazul nevrozelor sau a psihozelor. Psihiatria trebuie să vadă dincolo de concepția conform căreia omul este un lucru codeterminat. Omul este autodeterminat și are capacitatea de a deveni ceea ce alege în mod individual să devină, în limitele induse de ereditate și de mediu: „În lagărele de concentrare, (…) am văzut cum unii dintre camarazii noștri s-au comportat ca niște porci, în timp ce alții au fost de-a dreptul sfinți. Omul conține ambele posibilități; ce va actualiza depinde de decizii, nu de condiții.” (p. 138).
Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R. (2020, februarie 23). „Omul în căutarea sensului vieții” prin experiențele lui Viktor Frankl din lagărele de concentrare. Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2020/02/23/omul-in-cautarea-sensului-vietii-prin-experientele-lui-viktor-frankl-din-lagarele-de-concentrare/
Sursă de comprehensiune, explicație și meditație: Viktor Frankl, Omul în căutarea sensului vieții, trad. Florin Tudose, editura Vellant, București, 2018.
Sursă imagine reprezentativă: carturesti.ro
Sursă foto #1: raptisrarebooks.com
Sursă foto #2: edu.glogster.com
Sursă foto #3, #4, #5 : flickr.com/photos/dalecruse
Sursă foto #6: medium.com
