Revoluția iraniană s-a desfășurat sub forma unor serii de proteste în masă, care au reunit pe de aceeași parte opoziția religioasă și cea seculară, și care au avut ca obiective principale înlăturarea despotismului, a injustiției și a dominației străine (Rouleau, 1980), întruchipate de regimul politic al șahului Mohammed Reza Pahlavi. Evenimentele din 1978-1979 au marcat tranziția dintre monarhia autoritară a șahului și republica islamică condusă de ayatollahul Ruhollah Khomeini, liderul revoluției și al noului regim. Nu putem vorbi de o tranziție democratică, în sensul că revoluția a eșuat în instaurarea unul regim democratic, iar autocrația a rămas o caracteristică neschimbată în noul regim (Kamrava, 1992). În cele ce urmează vor fi analizate elementele cheie care au cauzat izbucnirea revoluției și modul în care s-au schimbat în urma instaurării noului regim.
În ambele regimuri sunt prezente două tipuri de culturi ale personalității, pe de o parte avem o personalitate care a reușit să câștige susținerea oamenilor și pe de altă parte avem o intoxicare a spațiului public cu imaginea unui om detestat de întreaga populație. Șahul Mohammed Reza Pahlavi a fost văzut ca un om lipsit de carismă, care nu a reușit să impresioneze în aparențe și discursuri, dar care a încercat să compenseze aceste lipsuri prin mistificarea personalității sale – picturi și statui ale șahului erau prezente peste tot, tufișurile din parcurile publice erau tunse în așa fel încât să arate numele lui, zeci de seturi de timbre poștale arătau portretul regal, iar în fiecare an în toată țara erau afișate lumini colorate pentru a se reaminti că este ziua de naștere a șahului (Bill, 1978). Pe de altă parte, Khomeini a reușit să câștige susținerea multor tineri iranieni, încă din anii ’60, când a fost exilat din cauza faptului că l-a criticat pe Pahlavi pentru reformele sale privind secularizarea și occidentalizarea Iranului și a preluat conducerea forțelor anti-șah în timpul protestelor care au avut loc în 1964. Din acel moment Islamul a devenit un simbol al rezistenței, iar Khomeini a fost văzut ca o figură salvatoare (Takeyh, 2009). Discursurile și anunțurile sale au fost foarte populare în rândul iranienilor atât înainte, cât și în timpul revoluției, acestea fiind ascultate și distribuite pe ascuns prin intermediul caselor de discuri (Rahaghi, 2011), din cauza faptului că erau ilegale.
Al doilea aspect pe care îl avem în vedere este legat de mecanismele constituționale ale celor două regimuri, în sensul că există două elemente-cheie care ne vor ajuta să înțelegem natura regimurilor pre și post-revoluționar: relația dintre lider și instituții și prevederile legate de drepturile omului. Monarhia lui Mohammed Reza Pahlavi avea la bază Constituția din 1906, care prevedea faptul că puterile legislativă, executivă și judecătorească trebuie să fie separate (Bill, 1984), iar rolul șahului trebuia să fie acela de a veghea la respectarea Constituției și de a conduce statul alături de Cabinet, Parlament și Senat. În realitate, șahul guverna de unul singur prin intermediul decretelor imperiale, care contraveneau în mod direct prevederilor constituționale (Bakhash, 1990). În teorie, monarhia era una constituțională, însă în realitate a fost transformată într-o dictatură personală (Quandt, 1980). În urma revoluției este adoptată noua Constituție bazată pe principii islamice, care îl plasează pe Khomeini deasupra tuturor celorlalte instituții din stat (Kamrava, 1992). Multe dintre instituțiile vechiului regim au fost păstrate, fiind schimbat doar personalul acestora (Sciolino, 1983). Au fost însă create o serie de instituții și comitete revoluționare (Seliktar, 2000), cel mai important fiind Consiliul Revoluționar, care avea atribuții legislative și decizionale și care, de altfel, putea anula deciziile luate de celelalte instituții (Rouleau, 1980), în special cele luate de guvernul lui Mehdi Bazargan (Tekeyh, 2009).
Cât despre prevederile legate de drepturile omului, Constituția din 1906 asigura protejarea drepturilor fundamentale ale omului (Bill, 1978), însă acestea au fost încălcate de natura arbitrară a regimului. Opoziția a fost tolerată în foarte mică măsură. Pe de altă parte, Constituția Republicii Islamice avea prevederi legate de drepturile omului care păreau democratice, precum egalitatea dintre bărbați și femei indiferent de rasă sau culoare și drepturi politice, economice, sociale și culturale, dar acestea erau în concordanță cu legile islamice (Zabih, 2011). Opoziția nu a fost tolerată sub nici o formă în noul regim, considerându-se că opoziția față de Republica Islamică era echivalentă cu opoziția față de Islam, ceea ce se sancționa cu condamnarea la moarte (Ibid.).
O componentă esențială a celor două regimuri a fost organizarea unei poliții secrete care se ocupa cu represiunea și tortura. Poliția secretă a vechiului regim, SAVAK, avea ca scop principal eliminarea amenințărilor la adresa șahului, fiind responsabilă pentru moartea sau dispariția a sute de prizonieri politici, care erau fie disidenți, fie făceau parte grupările religioase (www.globalsecurity.org), acestea reprezentând țintele principale. În urma revoluției, SAVAK a fost dizolvată și înlocuită cu o nouă poliție secretă. Corpul Gărzilor Revoluționare a fost creat inițial cu scopul de a apăra Republica Islamică de amenințările interne și externe (Bruno, Bajoria, Masters, 2019), doar că a fost mai mult decât atât. Aceasta a controlat aproape fiecare aspect al vieții publice și private iraniene, a deținut forțe armate terestre, maritime și aeriene și a fost unul dintre cei mai importanți actori economici și politici (Ibid.). Chiar dacă încălcarea drepturilor omului a fost una dintre cauzele principale ale revoluției, situația nu s-a schimbat după revoluție, ba chiar s-a înrăutățit. Dacă poliția secretă a vechiului regim a acționat doar pentru a elimina opoziția, fie ea reală sau imaginară, poliția din noul regim a acționat pentru a se asigura că principiile islamice sunt urmate ad litteram.
Un alt element asupra căruia trebuie să ne îndreptăm atenția este sistemul de partide. În 1975 șahul a anunțat înființarea Rastakhiz, moment în care se făcea trecerea la un sistem cu partid unic (Bill, 1978). Partidele marginale care au existat până la decizia respectivă au intrat în ilegalitate. Șahul a declarat că motivul acestei decizii este „mobilizarea și participarea tuturor cetățenilor la procesul politic” (Apud Ganji, 2002), doar că tot el a mai spus că „o persoană care nu intră în noul partid politic este un trădător, un individ care ar trebui să fie închis sau să părăsească țara pentru că nu este un iranian, nu aparține națiunii, iar activitățile sale sunt ilegale și pot fi pedepsite conform legii” (Ibid.). În februarie 1979, încă dinainte de sfârșitul revoluției, este instaurat la putere Partidul Republican Islamic (Kamrava, 1992), moment în care are loc tranziția dintre două sisteme cu partid unic. Doar că în noul regim, puterea nu a fost concentrată în mâinile unui singur partid, ci au existat mai mulți poli ai puterii, Partidul Republican Islamic împărțind puterea cu poliția secretă și instituțiile revoluționare create de Khomeini.
Caracteristicile economiei nu s-au schimbat în mod semnificativ după revoluție. Economia a rămas una centralizată, guvernul controlând cea mai mare parte a producției și a distribuției resurselor (Akhavi-Pour, 2008), însă a fost permisă și libera inițiativă. Atât în regimul lui Pahlavi, cât și în cel al lui Khomeini, principalele resurse economice erau reprezentate de profiturile din afacerile cu petrol (Ibid.). Șahul Mohammed Reza Pahlavi a pus accentul pe dezvoltarea infrastructurii și a industriei (Bill, 1978) și pe o economie de piață care a favorizat companiile occidentale, în special cele americane, în defavoarea clasei de mijloc (Bakhash, 2008). În ultimii ani de existență ai vechiului regim a avut loc o puternică criză economică și socială, din cauza faptului că șahul a pus accentul doar pe programele de reformă ce țin de creșterea capacității industriale, progresul tehnologic și infrastructura militară, ignorând alte probleme importante, precum cele ale sistemelor de sănătate, educațional și administrativ (Bill, 1978). Situația economică și socială a fost unul dintre factorii decisivi care a dus la prăbușirea vechiului regim, însă situația nu s-a îmbunătățit în urma revoluției, ba chiar s-a înrăutățit, economia înregistrând cel mai scăzut nivel la începutul anului 1982 (Sciolino, 1983). În noul regim s-a vorbit inițial despre crearea unei „economii islamice” care să nu fie nici capitalistă, nici comunistă (Ajami, 1988). Însă, în realitate a funcționat un sistem economic cu două niveluri, unul care presupunea piața liberă pentru cei privilegiați și un alt nivel în care erau acordate subvenții pentru cei săraci (Ibid.). După revoluție rata șomajului a atins procentajul de 40% (Sciolino, 1983), spre deosebire de 25-30% înainte de revoluție (Rouleau, 1980). Un alt aspect important, care este strâns legat de caracterul „anti-occidental” al revoluției, a fost restricționarea accesului Statelor Unite ale Americii pe piața economică a Iranului, dar, în schimb, au fost stabilite relații economice cu alte state, printre care Germania Federală și Italia (Ibid.), semn că revoluția iraniană a fost mai degrabă îndreptată împotriva SUA, ci nu a întregului Occident.
Un ultim aspect care trebuie luat în considerare este contextul Războiului Rece în care s-a plasat revoluția și modul în care s-au transformat relațiile Iran – SUA, respectiv Iran – URSS. În perioada regimului Pahlavi, relațiile politice și economice dintre Iran și SUA au fost foarte strânse, Iranul fiind considerat un partener de încredere și în același timp unul dintre cele mai stabile state din punct de vedere politic din Orientul Mijlociu (Bill, 1978). De asemenea, Iranul a reprezentat un scut împotriva răspândirii comunismului în regiunea Golfului Persic (Ibid.). În urma revoluției au fost rupte relațiile diplomatice cu Statele Unite, însă nu au fost inițiate relații cu Uniunea Sovietică. În domeniul politicii externe, Khomeini a condamnat influența marilor puteri din cauza faptului că acestea distrug sistemul tradițional islamic (Bill, 1984). Sloganul oficial al republicii era „nici la Est, nici la Vest” (Sciolino, 1983), de unde se înțelege foarte clar poziția adoptată de Khomeini pe plan internațional.
Deși revoluția din Iran a fost considerată o revoluție fără asemănare (Rouleau, 1980), o examinare mai atentă asupra acțiunilor lui Khomeini ne vor arăta lucruri în privința cărora revoluția iraniană a avut lucruri în comun cu alte răsturnări de regim din epoca modernă: apelul făcut către majoritatea oamenilor săraci împotriva corupției și a dominației străine, cultul conducătorului revoluției și al fondatorului Republicii Islamice, mobilizarea sentimentului național, folosirea resurselor pentru crearea unor programe sociale egalitare și analizarea lumii din perspectiva luptei dintre popoarele oprimate și puterii dominante (Halliday, 2009). Revoluția nu a fost nici ceea ce Henry Kissinger numea un „atac la adresa întregii ordini regionale și a structurii instituționale a societății moderne” (Kissinger, 2015, p. 127), având în vedere faptul că nu au avut loc schimbări majore la nivel instituțional, ci doar la nivel ideologic, prin implementarea directă a principiilor islamice din Coran în Constituția Republicii Islamice Iran.
Text realizat de Ionuț Robitu.
Surse bibliografice:
AJAMI, Fouad, Iran: The Impossible Revolution, în „Foreign Affairs”, 1988, disponibil pe https://www.foreignaffairs.com/articles/iran/1988-12-01/iran-impossible-revolution , accesat la 13/04/2017.
AKHAVI-POUR, Hossein, The Economy, în CURTIS, Glen E., HOOGLUND, Eric, Iran: a country study, Library of Congress, Washington DC, 2008.
BAKHASH, Shaul, The Coming of the Revolution, în CURTIS, Glen E., HOOGLUND, Eric, Iran: a country study, Library of Congress, Washington DC, 2008.
BAKHASH, Shaul, The Reign of the Ayatollahs:Iran and the Islamic Revolution, Basic Books, Revised Edition, New York, 1990.
BILL, James A., Iran and the Crisis of ’78, în „Foreign Affairs”, 1978, disponibil pe https://www.foreignaffairs.com/articles/iran/1978-12-01/iran-and-crisis-78 , accesat la 13/04/2017.
BILL, James A., The Persian Gulf: Resurgent Islam, în „Foreign Affairs”, 1984, disponibil pe https://www.foreignaffairs.com/articles/middle-east/1984-09-01/persian-gulf-resurgent-islam , accesat la 13/04/2017.
BRUNO, Greg, BAJORIA, Jayshree, MASTERS, Jonathan, Iran’s Revolutionary Guards, în „Council of Foreign Relations”, 2019, disponibil pe https://www.cfr.org/backgrounder/irans-revolutionary-guards , accesat la 09.02.2020.
GANJI, Manouchehr, Defying the Iranian Revolution:From a Minister to the Shah to a Leader of Resistance, Praeger Publication, Westport, CT, 2002.
HALLIDAY, Fred, Iran’s Revolution in global history, 2009, disponibil pe http://www.opendemocracy.net/article/iran-s-revolution-in-global-history , accesat la 20/04/2017.
KAMRAVA, Mehran, The Political History of Modern Iran:From Tribalism to Theocracy, Praeger Publishers, Westport, CT, 1992.
KISSINGER, Henry, Ordinea Mondială, Editura RAO, București, 2015.
RAHAGHI, John, New Tools, Old Goals: Comparing the Role of Technology in the 1979 Iranian Revolution and the 2009 Green Movement, Penn State University Press, 2011, p. 161-162, disponibil pe http://www.jstor.org/stable/10.5325/jinfopoli.2.2012.0151 , accesat la 18/04/2017.
ROULEAU, Eric, Khomeini’s Iran, în „Foreign Affairs”, 1980, disponibil pe https://www.foreignaffairs.com/articles/iran-1980-09-01/khomeinis-iran , accesat la 13/04/2017.
SALEHI, M. M., Insurgency through Culture and Religion:The Islamic Revolution of Iran, Praeger Publishers, New York, 1988.
SCIOLINO, Elaine, Iran’s Durable Revolution, în „Foreign Affairs”, 1983, disponibil pe https://www.foreignaffairs.com/articles/iran/1983-03-01/irans-durable-revolution , accesat la 13/04/2017.
SELIKTAR, Ofira, Failing the Crystall Ball Test:The Carter Administration and the Fundamentalist Revolution in Iran, Praeger Publishers, Westport, CT, 2000.
TEKEYH, Ray, Guardians of the Revolution:Iran and the World in the Age of Ayatollahs, Oxford University Press, New York, 2009.
QUANDT, William B., The Middle East Crises, în „Foreign Affairs”, 1980, disponibil pe https://www.foreignaffairs.com/articles/afghanistan/1980-02-01/middle-east-crises , accesat la 13/04/2017.
ZABIH, Sepehr, Iran since the Revolution, Routledge, London, 2011.
***, Ministry of Security SAVAK, disponibil pe http://www.globalsecurity.org/intell/world/iran/savak.htm, accesat la 20/04/2017.
Sursă imagine reprezentativă: apnews.com
