Ruxandra Cesereanu despre tortură în ,,Panopticum’’: să ne reamintim istoria de coșmar ce nu s-a încheiat

,,Istoria este un coșmar din care încerc să mă trezesc’’ (Joyce). Pleoape cusute ale victimei torturate, bastoane, vârfuri de cizmă, apă, tuburi, bețigașe introduce în toate orificiile corpului, arderea cu fier încins, chimicale, radiatoare, țigări, electricitate, strivirea testiculelor cu mâna, folosirea acelor, cleștilor pentru organele sexuale, lovirea mâinilor cu ciocanul, dinți străpunși cu burghiul, extragerea unghiilor cu cleștii, amputări lente, ciopârțirea organelor pe îndelete pe care victima le va consuma, folosirea de viespi, păianjeni, rozătoare pentru agresarea membrelor, a organelor sexuale ale torturatului, smulgerea, arderea părului, inclusiv cel pubian, scuiparea, urinarea, fecalarea pe victimă, fiind obligată să le consume, violarea indiferent de sex, castrarea… (pp. 118-122) Dacă ne-am indispus și pare o lectură prea puternică este pentru că nu știm mare lucru despre acest subiect actual sau mai degrabă nu vrem să știm, fiind dedicați problemelor superficiale ale vieții. Să continuăm. S-ar părea că manualul de tortură scris de Richard W. Krousher ar putea fi doar pe hârtie. Dar nu, istoria depășește un sărman manual al producerii suferinței până la moarte, iar în istorie se înregistrează mereu prea puțin din suferința trăită de oameni prin tortură.

Animale folosite în tortură

Câinii dresați să agreseze și să violeze fiind cele mai folosite animale, șerpi în Brazilia, șopârle și cameleoni introduși în pantalonii victimelor în India și Vietnam, în Rusia comunistă: un șobolan băgat într-un tub cu deschidere spre pieptul victimei iar la celălalt capăt dându-i-se foc, șobolanul săpând în carnea vie pentru a fugi de foc, șoareci și șobolani introduși în gura victimei (Chile – dictatura militară), insecte introduse în anus (pp. 81-82).

Plante

Victime suspendate, legate cu mâinile la spate de copaci (naziștii), spini sub unghii, cactusul pentru flagelarea victimei (Venezuela), victime aruncate în arbuști cu țepi (Chile – dictatura militară).

Apa

Apa fiartă introdusă în anus și vagin (America Latină), picătura în ureche (Rusia comunistă, Germania nazistă), picătura chinezească ce intră ,,ca un burghiu în creier’’ declară o victimă a regimului comunist cambodgian (p. 80).

Foc

Arderea cu țigara, cu lumânarea, cu lampa de sudură, cu aruncătorul de flăcări (Vietnam), cuptorul, inel de fier cu care era încins capul victimei (rușii comuniști cu împrumut de la Inchiziție) (pp. 79-80).

Obiecte

Sârmă ghimpată pentru sfârtecare, pentru încoronarea preoților (Rusia comunistă), cârlige pentru sâni și testicule, ace lăsate în corp (Grecia dictaturii militare), sfoară de nailon pentru schingiuirea organelor sexuale, cerc de metal, cască de metal ce zdrobea încet capul, ieșind ochii din orbite (Brazilia, Gestapo), cleștele pentru smuls unghii, călcarea pe cutii de conserve deschise (tortură numită ,,statuia libertății’’ în Brazilia), cizma introdusă în gură (Gestapo), sacul în care era introdusă victima bătută și lăsată în el (Cambodgia comunistă), butoaie cu cuie înăuntru, victima închisă în el fiind rostogolită și sfârtecată de cuie (Rusia comunistă), lăzi numite sicrie, în care victimele legate la ochi și la mâini erau închise pentru perioade lungi (Iran), creionul pentru zgârierea și lovirea organelor sexuale, prosopul ud, cârpa cu excremente băgată pe gât pentru a sufoca, tigaia încinsă sau fierul de călcat pentru arderea pielii (Vietnam), sticle introduce în vagin și în anus, patul, de care era legată cu cătușe victima, avea un orificiu de scurgere a excrețiilor, victima fiind lăsată așa multe zile, mașina de șocuri electrice, scaunul electric care nu obosea niciodată spre deosebire de torționarii în carne și oase (America latină, China) (pp.  73-74, 76-79). Desigur enumerarea este limitată, dar pentru a nu trece ușor peste ele într-o simplă enumerare, să le reluăm.

Violul ca tortură

Soldații sârbi în războiul bosniac executau ordinul violând femeile musulmane pentru a distruge legătura familială. Sau minorii sârbi erau circumciși și islamizați forțat. Schingiuirea testiculelor și sodomizarea erau umilirea și distrugerea bărbatului torturat, trupul bărbatului fiind devirilizat și transformat în ,,femeie’’. Femeia era violată și torturată până când va fi stearpă, fiindcă este o ,,târfă’’. Testicule înțepate cu ace, cu greutăți atârnate, bâte, sticle, creioane, introduse în vagin și în anus, cuie ruginite în uretră, folosirea unui falus din fier (dictatura militară din Chile), falusul ca băț introdus în anus și în gură (Turcia), penis de lemn pentru femei în Brazilia, violate în fața soților sau fiilor, călărețul de fier în Uruguay, arderea anusului comuniștilor în Vietnamul de Sud, așezați pe un scaun cu un orificiu prin care pătrundea flacăra unei lămpi cu gaz, penisul băgat într-un sertar și închis brusc (Algeria), arsuri pe sâni, pe pubis, sâni tăiați, castrări, violul metalic cu baionete, pistoale, vergele, bețe introduse în vagin și anus (dictatura militară din Grecia), picana, instrument cu descărcare electrică, ce provoca spasmele trupului torturat ca-ntr-o copulație (junta militară din Argentina), anghile introduse în vagin (Vietnamul de Sud), câini violatori, mușcând sânii și testiculele (America latină, Asia), rozătoare introduse în vagin, anus, rectoscopul, utilizat de torționarii dictaturii militare din Argentina, era un tub introdus în anus prin care pătrundea un șobolan. Trupul supliciatului sexual era distrus devenind străin victimei, victimele fiind traumatizate: de exemplu, o femeie torturată, sodomizată în timpul dictaturii militare din Chile,  nu mai mânca pentru a nu produce excremente, o alta violată de un câine, vomita mereu când vedea lichide…Deși bărbații erau cei care formau majoritatea torționarilor violatori, au existat și femei torționare, precum Vida Nedici, cunoscută și de unii deținuți din închisorile comuniste din România (pp. 76, 238-240, 244-250).

Este tortura devenită istorie?

Din păcate, ce a rămas din istoria torturii este prea puțin, mult prea puțin, din suferința fără margini a torturaților. Cuvintele, limbajul folosit pentru a exprima nemulțumirile superficiale, trăirile superficiale, ne dezgroapă parțial trecutul îngrozitor, dar ne și atenuează loviturile pe care le-am putea simți prin rememorarea suferințelor atroce din trecut. Ce ar fi fost dacă am fi avut un limbaj care să ne lovească, să ne zguduie măcar cu a zecea parte din suferința unui torturat? S -ar fi schimbat ceva în raportarea noastră față de regimurile dictatoriale (militar, comunist, fascist, teocratic)?

Ar fi fost mai bine ca în loc de trimiteri precum ,,Brazilia’’, după un exemplu de tortură, torționar etc., să fie menționat mereu regimul criminal unde se întâmpla oroarea. Chiar dacă se repeta regimul militar din Brazilia sau regimul comunist din China, cu atât mai bine. O tendință accentuată în carte spre regimul militar din Argentina este vizibilă, prea puțin despre China comunistă.

Tortura continuă și în secolul nostru: folosită și în democrații (la Guantanamo de SUA), în statul islamic, reeducarea prin muncă și prin tortură practicată de China comunistă împotriva Falun Gong ș.a., chiar și la noi în prezent sunt acuzații de tortură, după care oamenii mor subit...din nou se cunoaște prea puțin despre tortura ce continuă în istoria de coșmar din care nu ne mai trezim. Cum spune un torționar din timpul Juntei militare argentiniene în romanul lui Sabato, ,,Abaddon Exterminatorul’’: ,,când o să se schimbe guvernul, noi o să fim tot aici. Și voi la fel. Cei care vor supraviețui’’ (pp. 396-397). 

scris de Cătălin Spătaru

Dacă fiecare om poate deveni obedient și/sau agresiv din cauza unui context situațional care permite manipularea acestor comportamente (Milgram), atunci situația politică globală din secolul al XX-lea (Primul Război Mondial, genocidul armean, revoluția rusă, holocaustul și cel de-al Doilea Război Mondial, războiul din Indochina, cel din Coreea și cel francez-algerian, politicile totalitariste din Europa, Asia și America de Sud, revoluția cubaneză, războaiele din Vietnam, Irak și Iran etc.) nu numai că a permis practicarea torturii, dar a și instituționalizat-o la nivelul unor subculturi (pp. 16 – 17) care s-au format în mai multe zone din lume (America de Sud, Africa, Orient etc.). Tehnicile specifice de dezumanizare ale secolului trecut constau în aplicarea șocurilor electrice (prin intermediul bastoanelor electrice introduse în gură și în anus, a cătușelor electrificate și a electrozilor plantați pe dinți sau în orificiile corpului, precum și a linguriței pe care un torționar argentinian o utiliza pentru a penetra vaginal deținutele gravide și pentru a transmite șocuri electrice către a făt) (pp. 74 – 75) și în „spălarea creierului” victimelor prin politicile de teroare socială (CEKA, NKVD, KGB, Gestapo) și de reeducare a deținuților politici (pornind de la „hsiao-tsu” unde persoana își recunoștea verbal vinovăția și dorința de a-și corecta greșeala și „his-nao” unde victima era izolată și hărțuită de reeducați (China), ajungând la tehnicile sovietice de reeducare care au fost dezvoltate de Anton Makarenko și utilizate în închisorile comuniste, inclusiv în cele din România, cum ar fi la Pitești).

Însă metodele de tortură utilizate în secolul al XX-lea nu se reduc la cele două tehnici menționate anterior. Există tehnici de tortură comune, dar și tehnici specifice unor anumite zone și regimuri politice din lume. KGB-ul și Gestapo-ul s-au specializat în a-i transforma pe deținuții politici în pacienți ai spitalelor de psihiatrie, iar tortura se realiza atât fizic (farmacologic în unele cazuri), cât și psihic. Victimele torturate de către kaghebiști erau izolate și private senzorial pentru perioade îndelungate, fiind apoi internate în spitalele de psihiatrie și reeducate cu ajutorul torturii fizice și a celei medicamentoase. Pe de altă parte, victimele regimului nazist erau introduse în camere de depresurizare, erau înghețate, inoculate cu malarie, tifos sau stafilococi. În URSS existau tehnici precum „salutul saxon” (în care victimele rămâneau în poziția de salut pentru perioade extrem de lungi de timp, indiferent de condițiile meteorologice) sau „leagănul lui Stalin” (în care victima era suspendată pe o rangă și lovită peste feste), iar în Germania Nazistă se utilizau tehnici cum ar fi „submarinul” (în care victima este sufocată în apă) sau tortura „industrializată” (David Rousset) a persoanelor care urmau a fi gazate în lagărele de concentrare (transportul în condiții inumane, bătaia primită în lagăr, despărțirea de familii și dezbrăcarea publică, investigarea fizică, tăierea părului și alergarea victimelor spre camere de gazare) (pp. 34 – 37).

Victimele torționarilor din războiul franco-algerian erau arse cu țigara, erau electrocutate în toate părțile corpului sau mutilate, sodomizate și umilite. În perioada Dictaturii Coloneilor din Grecia, victimelor le erau îndesate pe gât cârpe înmuiate în excremente, le era pompată apă în anus sau în vagin sau le erau introduse soluții de curățare în ochi, nas și gură. În Brazilia se utiliza tehnica „pau de arara” adică „stinghia papagalului” în care încheieturile mâinilor erau legate de gleznele picioarelor iar trupul atârna pe o stinghie, fiind apoi lovit sau electrocutat de către torționari. De asemenea, victimele erau închise în camere înghețate sau violate (anal, oral, vaginal) cu penisuri din lemn. În perioada 1973 – 1990 (dictatura generalului Pinochet) tortura a devenit o „politică de stat” în Chile (p. 50), torționarii obișnuind să utilizeze câini violatori sau să violeze în masă femeile gravide, să le oblige pe victime să mănânce excremente, să le sufoce în apă fierbinte sau înghețată și în petrol și să folosească păianjeni și șobolani (pe care îi introduceau în orificiile corpului uman). În Argentina anilor 1975 – 1983 a apărut un nou tip de victime ale torționarilor, care au primit denumirea de „los desaparecidos” (dispăruții), întrucât corpurile acestora erau torturate până la desfigurare, apoi victimele erau ucise și mutilate pentru a nu mai fi recunoscute, ceea ce mai rămânea din ei fiind aruncat în mare.

Torționarul secolului al XX-lea se diferențiază de predecesorii săi, întrucât scopul torturii din secolul trecut nu presupunea uciderea victimei (atunci când se întâmpla acest lucru, torționarul era stigmatizat și considerat ca fiind un amator), ci dezumanizarea acesteia și transformarea sa într-o ființă a agoniei. Victimele erau rareori torturate în mod individual, fiind de cele mai multe ori torturate de un grup mai mare de torționari, în aceleași camere în care se aflau și alte victime. Țipetele și chiuiturile torționarilor de dinainte de a-și începe tortura, alături de spaima victimelor care nu cunosc ce anume urmează să li se întâmple conduc la ideea de vânător (sau prădător) care anunță începutul atacului său asupra vânatului. Portretul torționarului ni-l înfățișează pe acesta într-o poziție omnipotentă și legitimată de regimul politic pe care îl servește, torționarul considerându-se ca fiind parte a unei clase sociale speciale, a unei elite cu puteri supraomenești, a unui „salvator” care dorește să mântuiască sufletul victimelor (așa cum a fost cazul în Argentina, țară în care religia catolică era practicată chiar și de către torționari, care plasau uneori în camera de tortură icoane înfățișând-o pe Fecioara Maria și pe pruncul Hristos în brațele acesteia și care se autointitulau „vicarii lui Hritos”, proiectând tortura ca o formă de purificare). Identitatea torționarilor este tot timpul protejată, aceștia asumându-și porecle specifice propriul lor stil de tortură (ex. „Scufița Roșie”, „Artistul”, „Tarzan” etc.). Uneori și fața acestora le era acoperită, ceea ce le oferea caracterul omnipotenței Dumnezeului iudaic din Vechiul Testament, a cărui imagine a chipului ucidea atunci când era văzută, El fiind Voce și nu Trup (p. 87 – 101). Iluzia grandorii torționarilor reiese și din felul în care aceștia se autocaracterizează, prezentându-se ca fiind „cel de a cărui mână mor cei care nu vorbesc, (…) cel care frânge oasele, (…) cel care am să te fac să numai știi cine ești”  (p. 92) , dar și din statutul de tehnicieni ai durerii pe care și-l asumă atunci când își torturează victimele (căci ei vor să aparțină unei caste superioare de ingineri specializați în producerea durerii și în obținerea informațiilor). Chiar și limbajul (mai bine zis jargonul) pe care îl utilizează în dialogul pe care îl poartă cu victimele lor (uneori fiind vorba despre un monolog, întrucât victima nu mai poate vorbi sau cuvintele nu îi mai pot fi deslușite din cauza loviturilor care i-au desfigurat fața – există relatări conform cărora torționarii ajungeau să acopere fețele victimelor lor, căci nici ei nu mai puteau suporta să privească acea bucată de carne amorfă care fusese cândva figura unui om) denotă o formă de superioritate prin pervertirea sa, termenii de „operă” sau „tango” fiind folosiți pentru a denumi confesiunea obținută prin tortură, iar termenul de „cântare” pentru a denumi confesiunea obținută sub tortură.

Victimele torturii experimentează o „singurătate carnală absolută” (p. 179), căci chinurile torturii nu pot fi împărtășite cu ceilalți, iar trupul reprezintă nimicul absolut (Michel Foucault) care poate fi mutilat și maltratat. De fapt, victima este Trupul (carnea), iar torționarul este Vocea (cuvântul), însă victima se înstrăinează în timpul torturii de propriul trup, întrucât acesta nu îi mai aparține. Iar dacă victima nu-și mai aparține propriului trup, atunci ea poate ajunge să nu-și mai aparțină nici măcar propriei identități, având uneori senzația unei metamorfoze, a depersonalizării care îi permite sufletului să supraviețuiască (p. 189). Victimele nu mai sunt văzute ca ființe umane, ele sunt demonizate sau văzute ca forme de infecții ce trebuie eradicate (Henry Dicks în analiza psihanalitică pe care o realizează cu privire la gardienii de lagăre și membrii SS). Cei supliciați regresează în stadii infantile de dezvoltare psihosexuală, fiind reduși la stadiul de dezvoltare anal prin fecalizarea trupului lor și mai ales prin faptul că aceștia nu-și mai pot controla reacțiile corpului ca urmare a torturii. De asemenea, persoanele torturate sunt nevoite să suporte și incertitudinea referitoare la decizia torționarului de a continua (sau nu) tortura după ce acestea confesează, întrucât au existat torționari care și-au continuat activitatea chiar și după ce au obținut informațiile necesare de la victimele lor. Reducerea victimelor la o stare excremențială conduce la dezvoltarea respectului față de torționar, fiindcă torționarul devine în acest caz unica ordine vizibilă a lumii celor supliciați (pp. 193 – 209).

Text scris de Radu Mihai.

Ruxandra Cesereanu

Surse:

Ruxandra Cesereanu, Panopticum. Eseu despre tortură în secolul XX, editura Polirom, Iași, 2014

Ernesto Sabato, Abaddon Exterminatorul, trad. Tudora Șandru Mehedinți, editura Humanitas, București, 2014

surse imagini: cea reprezentativă este proprie, amazon.com; wikipedia.org


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.