,,Scrisorile rupte’’ de Tagore, scrierea ca ruptură de natură și întoarcere la ea

,,Scrisorile rupte’’ sunt frânturi din Tagore scrise între timpul Occidentului creștin 1887-1894 și timpul bengalez 1297-1300. Uneori Tagore combina lunile și zilele bengaleze cu anii erei creștine ca și cum prin anii occidentali era prezentă dominația Imperiului Britanic dar lunile și zilele rămâneau bengaleze. Dominația Imperiului englez este prezentă în treacăt în scrisorile lui Tagore, autorul disprețuindu-i pe indienii care imită habitatul englez pentru a le intra în grații, pentru a se integra în „înalta” societate engleză, disprețuindu-i mai ales pe anglo-indienii care voiau să devină ca englezii dar de fapt nu erau cu totul primiți în societatea englezilor, anglo-indienii fiind folosiți în administrație.

„Lipicioșii nerușinați” sau ,,nigger’’erau etichete lipite de civilizații englezi indienilor socotiți de Tagore umiliți, prăbușiți, ,,bătuți cu matura și loviți cu picioarele’’ citând un proverb bengalez. Pentru a intra în cluburile engleze bărbații indieni trebuiau să poarte haine englezești, nu indiene. Tagore îi critică pe indieni că trăiesc cerșind laudele, mulțumirea englezilor sau acționând în funcție de nemulțumirile englezilor, indienilor lipsindu-le spiritul independent. Tagore declară că nu poate să-i sufere pe englezi, englezii disprețuindu-i pe indieni, Tagore evită teatrele, locurile de distracții, magazinele englezești, exceptând librăria. ,,Cât de amărâtă este țara noastră!’’ remarcă Tagore despre India, unde maimuțăreala și imitația indienilor alternează cu invectivele la adresa englezilor.

Tagore nu găsește oameni printre compatrioți: ,,toți umblă ca niște umbre. Mănâncă, se plimbă, se duc la servici, dorm, fumează, trăncănesc tot timpul ca niște proști fără pereche. Când vorbesc de sentimente, fac drame și când se apucă să raționeze devin puerili’’. Câtă actualitate și perenitate în spusele lui Tagore: de la Diogene căutând zadarnic și el un om, la maimuțăreala și imitația contemporană din diferite domenii ale vieții și societății.

Există diferențe între raportul indieni-Occident și cel dintre noi și Occident, dar imitația și maimuțăreala românilor după occidentali este și la noi. Oare ne-ar disprețui Tagore cum îi disprețuia pe indienii ce pofteau la „măreția” aparentă a englezilor, maimuțărindu-i și imitându-i? Și mai mult, este de disprețuit o mulțime ce imită ,,viața’’ altora doar pentru că pare superioară sau pentru că: ,,în toate țările este așa…atunci facem și noi’’? Mai ales că, pentru Tagore, măreția și minunăția reală nu este în istorie, în istoria dominată de cei în haine occidentale ce tocmesc lucrurile în cluburile selecte, ci în viața unită cu natura.

Sunt zeci de referințe în scrisorile sale la frumusețea naturii. Timpul vieții lui Tagore este trăit estetic în frumusețea naturii. Chiar dacă este sâcâit de treburile administrative sau de admiratorii ce-i recitau versuri închinate lui sau în onoarea lui, Tagore năzuiește spre timpul trăit în natură, în ,,corabia’’ lui purtat pe apele curgătoare, meditând și visând precum Rousseau în ,,visările unui hoinar singuratic’’. Cine a citit visările lui Rousseau și scrisorile lui Tagore nu poate să nu facă legătura între iubirea ce poartă creația frazelor ce vor să prindă în zadar clipele trăite întru frumusețea naturii.

Pentru a nu lăsa să treacă timpul degeaba, dacă ar fi avut fire ascetică, Tagore ar fi făcut fapte religioase, dar ceva precum religiosul se simte și în trăirea timpului zilelor și nopților hrănite cu măreția naturii. ,,Ce multe pregătiri se fac pentru desfășurarea tuturor acestor culori, lumini și umbre, pentru festivitatea ce se petrece în tăcere pe tot întinsul cerului, pentru a umple tot vidul dintre cer și Pământ cu pace și frumusețe…oare nu-i mare noroc că în fiecare zi mi se dăruie o dimineață nouă, îmbujorată de lumina purpurie a răsăritului și o seară molcomită de vremea apusului, înfrumusețată de albăstrimea norilor denși și pură ca florile scăldate în razele lunii?’’ Ca și omul religios regretând că nu a atins perfecționarea morală și își irosește timpul vieții, Tagore își exprimă regretul că ,,nu pot să absorb până la ultimul strop, toate zilele și nopțile frumoase, care îmi vin una câte una și se îndepărtează de mine pentru totdeauna’’. Stăm departe de univers, de celebrarea sărbătorii frumuseții naturii: ,,o acțiunea uriașă și uimitoare se împlinește zilnic în lumea exterioară fără să stârnească nici un ecou în sufletul nostru’’.

Așa cum credinciosul este afectat profund de trăirile sale religioase și uneori ajunge la trăiri de parcă este scos din sine, unit cu altceva precum transcendența, la fel, Tagore declară că frumusețea îi ,,provoacă o adevărată beție’’ și că apusul soarelui dintr-o zi cu ale lui culori inexprimabile a rămas pictat în culorile de pe ,,pânza vieții’’ lui. Frumusețea subjugă, inundă ființa celui care o trăiește precum vinul cu spumele lui albe, precum luna cu razele ei de aur, Tagore descriindu-și experiențele estetice din copilărie de când a început să experieze profund frumusețea naturii.

Oamenii se ascund de frumusețea naturii, se încurcă în construcțiile societății lor toată viața, ignorând sărbătoarea zilnică a frumuseții naturii, iar Tagore ar fi vrut să se nască pe alt Pământ decât cel unde oamenii nu văd frumusețea. Dar dorul frumuseții pentru cel care a experiat-o profund, care știe că frumusețea este dincolo de tot ceea ce poate trăi, acest dor este fundalul vieții lui Tagore dincolo de aparențele lumii civilizate. Dincolo de lumea civilizată este acea sălbăticie din care țâșnește frumusețea, care face din Tagore același om ce simte că în adâncul sufletului este un necivilizat, un sălbatic, acel adânc ce tânjește după frumusețea ce va depăși mereu orice trăire.

Ceva dintr-o mistică a frumuseții se simte în descrierile poetizate, exuberante, uneori exaltate ale lui Tagore. Natura și frumusețea ei reînvie poezia aparent seacă și bună de aruncat în larma și alergătura din Calcutta unde unele semnificații se pierd. Dar acolo unde ochii ,,se cufundă în armonia frumuseții Naturii’’, unde Pământul întinerit după ploaie, scăldat în lumina aurie a toamnei pare a fi o planetă tânără îndrăgostită de un zeu din cer mișcând plăcut vântul laolaltă cu lanurile și frunzele, pe pământul înveșmântat în verde și albastru senin, poezia reînvie, poeziile înmugurind și înfrunzind într-o clipă, clipa frumuseții naturii învăluind versurile, încântând oamenii.  

Dorul după frumusețea naturii are ceva mai originar, este o atracție ,,de sânge’’, originară față de planetă. Ceea ce simte Tagore pare că simte și Pământul: ,,simt că șuvoiul conștiinței mele se transmite încet fiecărui fir de iarbă și fiecărei rădăcini de plantă, iar lanurile de orez și frunzele de cocotier tresar la vibrațiile emoțiilor mele’’, Tagore oprindu-se să dezvăluie ce simte pentru că nu va fi înțeles. Dar Tagore nu trebuia să se oprească fiindcă în mod sigur nu este singurul care a avut experiența unificării minții cu plantele, cu lanurile și pădurile contemplate, iar cei care au avut ceva asemănător se pot înțelege mai bine: nu, nu sunt experiențe stranii, ci profund naturale, poate legate de un fluviu al conștiinței de care vorbește Sacks sau de experiența unei unificări, o experiență a transcendenței pomenită de Newberg. Iar cei care s-au legat indisolubil de natură știu despre ce vorbește Tagore.

Cu imaginația sa creatoare, Tagore resemnându-se că nu poate descrie frumusețea naturii, se întreabă dacă toată această frumusețe tăcută ar rupe liniștea și s-ar exprima într-o muzică: ,,ce muzică gravă, profundă, frumoasă și tristă ar umple spațiul dintre Pământ și lumea stelară’’. Și dincolo de imaginație este chiar realitatea neauzită de obicei: ,,sunetele vibrațiilor neîncetate ale peisajelor…sunt de sesizat doar cu urechile lăuntrice, cu ochii închiși’’, chiar dacă puțin vom reuși să tălmăcim în armonia melodioasă a minții noastre.

La Tagore apare un fel de conștiință a creației lumii, o cunoaștere străveche ce s-ar ivi în el amintindu-și de legătura cu Pământul, ,,mama’’ lui de lut, de apele originare unde inima lui ,,unduia tăcut în noianul de apă lipsit de orice vietate. Când stau și mă uit la mare și ascult melodia cadențată a valurilor, parcă retrăiesc acele zile străvechi. Stau singur și trezesc valuri în marea sufletului meu ca pe atunci…simt nemărginita enigmă a frumuseții și dorul profund al iubirii’’.

De această poezie a originilor este legat ceea ce este veridic în Tagore, poezia fiind ,,adăpostul său’’ dincolo de toate lucrurile false și falsitățile din viața sa. Această poezie este cea prin care ,,razele cerului și cerul pătrund încet în tine, îți umplu mintea și-ți colorează gândurile și sentimentele în albastru și auriu’’.

Pe Tagore îl sperie gândul că ar putea să se nască în Europa, fiindcă Europa își are firea dedicată comerțului, muncii, banilor, politicii, funcționând după coduri stabilite și fiind rezistentă la toate. Mintea contemplativă a lui Tagore, absorbită în sine însuși, neînhămată a lucruri exterioare, capabilă să cuprindă cerul în ea, nu este mai puțin demnă decât Europa. Această minte este un strop de rouă ce oglindește ,,mintea’’ Asiei, acest mister, această alternativă, această oglindă, acest cifru cum îl numea Jaspers, un cifru pentru Europa la care s-a raportat și se va raporta mereu.

Scrisorile rupte ale lui Tagore sunt niște rupturi de cufundarea în contemplarea naturii, scrisul este doar un exercițiu de reamintire a unificării, de pregătire a reunirii cu natura, totodată de absorbire a minții în sine însuși după ce își rememorează experiențele de contemplare a naturii.

Dar se poate ca prin scris, descriind întregul armonios al lucrurilor umane legate strâns de natură, această scriere ivită din contemplarea acestui tot armonios, rupându-se pentru un timp de această unificare pentru a o descrie, să își descrie sfârșitul, scrisul, scrisoarea oprindu-se pentru a lăsa liniștea totului să fie trăită. Scrisoarea se rupe de cursul scrierii ei pentru a grăbi întoarcerea în liniștea totului. Este un exercițiu spiritual scrierea pe marginea unui alt exercițiu spiritual: contemplarea și unificarea cu natura, cu totul existenței.

O bună ilustrare este o scrisoare din Sajadpur unde Tagore descrie armonia așezărilor, oamenilor, animalelor, apelor, plantelor într-un tot. Sunetele scoase de activitățile umane precum morăritul sau păstoritul ,,se îmbină fără să producă nici o disonanță, cu ciripitul păsărilor sau foșnetul frunzelor. De parcă totul se integrează într-o muzică profundă, plină de liniște și de pietate, ca o sonatină de Chopin, cu o amploare mare, dar neexagerată. Capul mi-e plin de lumina soarelui și de toate aceste sunete până la ultima celulă, deci…să întrerup scrisoarea și să stau liniștit’’.      

scris de Cătălin Spătaru

sursă:

Rabindranath Tagore, Scrisori rupte, trad. din bengali, pref. și note de Amita Bhose, Editura Univers, București, 1978, pp. 78-80, 90-92, 94-98, 100-102, 112-114, 121, 123, 126, 128, 136-137

Despre o altă lucrare a lui Tagore:

http://lumeninmundo.com/2017/01/05/casa-si-lumea-lui-tagore/