Din Vatra Dornei, pe strada Bârnărel, suie un drum alene spre Giumalău, cale de peste 6 ore. Orașul, ce-și deschide străzile spre munți și înălțimi, se acoperă privirii celui care urcă cu o ceață albicioasă, nori și fum, de sub care clopotele sărbătorii răzbat până sus pe culmi.
Privirile se deschid spre Suhard sau spre Călimani, printre sunetele clopotelor de sărbătoare sau sunetele puternice de animale furiose în ascunderea pădurii, doi cerbi fugind, o scurtă privire aruncată omului, apoi liniște. Toamna tihnită sărbătorită de clopotele îndepărtate dăruiește drumețului liniștea meritată pe potecile pustii ale pădurilor de pe Obcina Mare, din Poiana Obcinii, pe Plaiul Giumalăului până în Poiana Ciungilor unde pădurile se retrag lăsând privirile călătorului să se bucure de coama de aur a Giumalăului.
De pe creasta Giumalăului, având un aer un pic straniu, se văd Munții Bistriței, Suhard, Călimani și mai ales Rarăul, frate al Giumalăului. De pe fruntea Giumalăului, pe Piciorul Giumalăului pe lângă vârful Stegile, drumurile se despart, iar până în Poiana Stegii coboară un drum înspre Pojorâta, pe valea pârăului Șurii pe un drum forestier ce iese în cunoscutul TransRarău.
De o parte și de alta a habitatului uman, culmile împădurite, colorate de toamnă, coboară cu liniștea lor, fundal din care se ivesc și în care se întorc toate zgomotele comediei umane. Dincolo de culmile împădurite la masa goală de pe Giumalău, pustie și tăcută, nimeni nu vorbește, doar simte farmecul Toamnei Giumalăului.
scris de Cătălin Spătaru
despre alți munți: